Late-payment penalties for insolvent insurer: exclusion from "insurance claims" guaranteed by the Guarantee Fund under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a contestat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Decizia nr. 25676/19.01.2020 emisă de pârât, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.638,17 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 839 din 28 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 839 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 25676 din 19.01.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării pârâtului la plata sumei de 1.638,17 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.

Astfel, în cadrul primei critici a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, prin intermediul căreia instanţa supremă a stabilit, printre altele, că acele creanţe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanţe de asigurare. În acest sens a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la pct. 124 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conţin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare, considerând astfel că decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, dar şi cu privire la alte probleme ce nu au făcut obiectul sesizării şi care, în lumina dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., reprezintă cel puţin principii călăuzitoare pentru soluţionarea chestiunilor analizate.

Ca urmare, a apreciat că prin respingerea contestaţiei formulate pe motiv că penalităţile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanţa de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 şi a încălcat, totodată, şi dispoziţiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanţei de recurs să dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită şi să reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În dezvoltarea acestei critici a susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, apreciind eronat argumentul contrar reţinut de instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014.

Din această perspectivă a susţinut, în primul rând, că poliţa de asigurare RCA în legătură cu care a fost formulată cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor a fost valabilă în perioada 04.12.2014-03.12.2015 şi că din această perspectivă sunt incidente în cauză prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

În al doilea rând, citând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Norma sus-menţionată, a precizat că, potrivit acestora, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 şi în respectiva normă, iar la art. 15-38 cuprinse în Titlul I, Capitolul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma ASF nr. 23/2014 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale, precum şi art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanţe, respectiv: despăgubirile şi penalităţile de întârziere, sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, împrejurarea că penalităţile de întârziere sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

A mai opinat în sensul că, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Concluzionând pe aspectul evidenţiat, a arătat că nu culpa asigurătorului este criteriul în funcţie de care se determină dacă o creanţă este sau nu creanţă de asigurare şi a solicitat instanţei de recurs să constate că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, prima instanţă reţinând în mod greşit că penalităţile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

A mai criticat recurenta-reclamantă sentinţa de fond pentru greşita aplicare a prevederilor legale cuprinse în art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, precum şi pentru greşita înţelege a Legii nr. 213/2015, considerând că prima instanţă nu a înţeles scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor, şi anume acela de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, în considerarea căruia datorează penalităţile de întârziere.

De asemenea, a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva pronunţării cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. În acest sens a arătat că subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, iar o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge ar fi de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Or, prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată, iar dacă Fondul poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În final, a criticat sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, apreciind că prima instanţă a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc, şi anume aceea de creanţe de asigurare.

În susţinerea opiniei exprimate a afirmat că această aplicare a principiului accesorium sequitur principale este unanim recunoscută şi este prezentă în multiple materii, respectiv: dobânzile şi penalităţile care însoţesc o creanţă fiscală împrumută natura juridică a acesteia şi sunt la rândul lor creanţe fiscale; dobânzile care însoţesc o creanţă bancară împrumută natura acesteia şi au, la rândul lor, natura şi regimul juridic al unei creanţe bancare.

Prin urmare, reţinând că penalităţile de întârziere nu reprezintă o creanţă de asigurare în pofida faptului că ele însoţesc şi sunt izvorâte dintr-o creanţă de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), consideră că instanţa de fond a încălcat în mod flagrant principiul accesorium sequitur principale. În plus, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, apreciază că nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume, deoarece penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond.

Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei pe fond în sensul admiterii contestaţiei, anulării în parte a Deciziei nr. 25676 din 19.01.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării pârâtului la plata sumei de 1.638,17 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor sau dobânzilor de întârziere de către FGA. Totodată, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceleaşi Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale condiţiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci, depinde întotdeauna de o acţiune sau o inacţiune a societăţii de asigurare.

Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge ca atare, în considerarea argumentelor ce succed:

Ca o primă observaţie, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea recursului formulat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii sub cele trei aspecte aferente, respectiv necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, motive contradictorii sau motive străine de natura pricinii.

Astfel, deşi a invocat motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii, din cererea de recurs rezultă că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel încât, reţinând că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt susţinute de argumente corespunzătoare, acest motiv de recurs fiind invocat în mod formal, instanţa de control judiciar urmează a analiza hotărârea recurată doar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, a prevederilor legale din Norma ASF nr. 16/2015, precum şi a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalităţi au fost gândite ca daune moratorii, iar dispoziţiile legale care reglementează plata acestor penalităţi se aplică doar societăţilor de asigurare, nu şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Aşadar, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere nu se naşte în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci, este prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când acesta nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiile sau nu şi le îndeplineşte în mod corespunzător.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare, întrucât reprezintă obligaţii civile generate de comportamentul culpabil al societăţii de asigurare, iar pentru recuperarea acestora reclamantul are la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

În fapt, prin Decizia nr. 25676/19.01.2020, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea reclamantei de plată pentru suma de 13.539 RON reprezentând despăgubiri şi a respins solicitarea acesteia de plată a sumei de 1.638,17 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu motivarea că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii prin care se defineşte noţiunea de creanţă de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înţeles să reglementeze aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În acest sens este esenţial a se observa că din interpretarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, în referire la care recurenta-reclamantă a susţinut că au fost aplicate în mod greşit de către instanţa de fond, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine, în acord cu prima instanţă, că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă astfel în mod cert că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Aşa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică cu prioritate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfăşurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele falimentului asigurătorului şi de garantare a plăţii despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanţele de asigurări în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015.

Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară şi se desfăşoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum şi al creditorilor ale căror creanţe, deşi derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanţelor de asigurări.

În concluzie, evaluarea creanţei de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma condiţiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanţă de asigurare şi cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere de vreme ce nu reprezintă creanţe de asigurare, ci obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

În referire la critica privind încălcarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu este fondată, argumentele invocate de parte în susţinerea opiniei exprimate din această perspectivă reflectând propriul demers de interpretare a dispoziţiilor legale incidente în materie, în scopul obţinerii unei soluţii de admitere a sumei pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere.

Însuşindu-şi raţionamentul logico-juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază just, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un garant al asigurătorului, fiind un garant sui generis ce răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia intimatul-pârât nu are obligaţia de a plăti şi penalităţile de întârziere datorate de asigurător.

Astfel, este de observat că raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care intervine falimentul asigurătorului.

Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalităţii.

În consecinţă, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalităţii.

Cât priveşte invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări a penalităţilor de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Instanţa de control judiciar urmează să reţină, în acord cu judecătorul fondului, şi faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispoziţiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conţinutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO şi achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În acest sens al neincluderii penalităţilor de întârziere în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25676/19.01.2020,emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost pronunţată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 839 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.