Inclusion of private land in public domain: Failure to apply Law 213/1998 criteria for public utility

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 6 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Guvernul României, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

- anularea în parte a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 245/1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârile Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 125/2001, nr. 64/2002, nr. 103/2003, nr. 116/2003, nr. 166/2003 şi nr. 145/2004, în ceea ce priveşte includerea în inventarul domeniului public al municipiului Timişoara a terenului în suprafaţă de 360 mp, situat în municipiul Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în C.F. nr. x Timişoara, cu nr. top x (provenită prin conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Timişoara);

- anularea în parte a H.G. nr. 1.016/2005 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş, respectiv poziţia nr. 1748 din Anexa 2, prin care a fost trecut în proprietatea publică a Municipiului Timişoara terenul în suprafaţă de 360 mp, situat în municipiul Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în C.F. nr. x Timişoara, cu nr. top x.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 152 din 24 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii plângerii prealabile, excepţia tardivităţii acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României faţă de capătul de cerere privind anularea H.C.L. Timişoara nr. 245/1999, cu consecinţa respingerii acestei cereri ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Guvernul României.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat că, în esenţă, prima instanţă, procedând la compararea titlurilor prezentate de părţi, a reţinut că reclamantul nu are un titlu asupra terenului în discuţie, respectiv lipsa calităţii de proprietar a acestuia asupra terenului, precum şi faptul că terenul este de uz sau de interes public, aspect ce rezultă din împrejurarea că imobilul a fost evaluat cu ocazia exproprierii terenului în 1980.

Procedând astfel, a apreciat recurentul, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 17-18 şi art. 32-33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, texte de lege din care derivă cele două principii care au guvernat regimul juridic al înscrierilor în cartea funciară în perioada de activitate a acestui act normativ, respectiv principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, precum şi principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară.

Totodată, analizarea destinaţiei terenului ca fiind de uz sau de interes publică a fost făcută cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, 3, 4, 7 din Legea nr. 213/1998, precum şi pct. III din anexa la lege.

A mai susţinut recurentul că prima instanţă a nesocotit drepturile legal dobândite de proprietarii succesivi ai bunului, înscrise în cartea funciară, încălcându-se dispoziţiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, precum şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) din aceeaşi lege.

A menţionat recurentul că, având în vedere că antecesorii în drepturi au fost înscrişi în cartea funciară ca proprietari ai garajului şi ai terenului aferent acestuia, în mod eronat şi cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză raportat la data la care primul proprietar a dobândit dreptul de proprietate asupra garajului şi terenului aferent acestuia, prima instanţă, procedând la compararea titlurilor de proprietate, a concluzionat că este preferabil titlul statului dobândit prin expropriere.

A apreciat recurentul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind trecerea unui bun din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică. A susţinut că în analizarea existenţei uzului/interesului public nu trebuie raportat la momentul exproprierii bunului, ci relevant în vederea soluţionării cauzei este analizarea uzului sau interesului public la momentul adoptării actelor administrative de către autoritatea publică deliberativă pârâtă, astfel că analiza trebuie să se facă prin prisma dispoziţiilor legale care îl reglementează, respectiv art. 1, 3, 4, 7 din Legea nr. 213/1998, precum şi a punctului III din anexa la lege. Prima instanţă a analizat această situaţie prin raportare la dispoziţiile art. 864 din Noul C. civ., precum şi cele ale art. 361 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, dar, procedând astfel, a analizat legalitatea unui act administrativ prin prisma unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data adoptării acestuia. Totodată, a apreciat recurentul că includerea bunului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale contravine dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998.

4. Apărările intimaţilor

4.1 Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii pentru lipsa timbrajului, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

4.2 Intimatul-pârât Consiliul Local al Municipiului Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru lipsa timbrajului invocată de intimatul Guvernul României, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON stabilită în sarcina recurentului a fost depusă la dosarul cauzei .

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea în parte a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 245/1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârile Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 125/2001, nr. 64/2002, nr. 103/2003, nr. 116/2003, nr. 166/2003 şi nr. 145/2004, în ceea ce priveşte includerea în inventarul domeniului public al municipiului Timişoara a terenului în suprafaţă de 360 mp, situat în municipiul Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în C.F. nr. x Timişoara, cu nr. top x (provenită prin conversia de pe hârtie a C.F. nr. x Timişoara);

- anularea în parte a H.G. nr. 1.016/2005 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş, respectiv poziţia nr. 1748 din Anexa 2, prin care a fost trecut în proprietatea publică a Municipiului Timişoara terenul în suprafaţă de 360 mp, situat în municipiul Timişoara, str. x, jud. Timiş, înscris în C.F. nr. x Timişoara, cu nr. top x.

Reclamantul a apreciat că actele administrative a căror anulare parţială o solicită sunt nelegale în partea care priveşte terenul menţionat întrucât includerea bunului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale contravine dispoziţiilor din Legea nr. 213/1998. A arătat că prin hotărârea contestată nu putea opera transferul dreptului de proprietate asupra terenului de la proprietarii privaţi înscrişi în cartea funciară, întrucât statul nu mai era proprietarul terenului. Pe de altă parte, a apreciat reclamantul că în speţă nu se dovedeşte condiţia utilităţii publice sau interesului public local în ceea ce priveşte terenul.

Instanţa de fond a respins excepţiile netimbrării, tardivităţii plângerii prealabile, tardivităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes a reclamantului. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României faţă de capătul de cerere privind anularea H.C.L. Timişoara nr. 245/1999, cu consecinţa respingerii acestei cereri ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Guvernul României.

Pentru a pronunţa această soluţie, în ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamantul a invocat în esenţă încălcarea dreptului de proprietate privată, lipsa uzului/interesului public.

În continuare, instanţa de fond, reţinând caracterul revendicativ al acţiunii reclamantului întrucât acesta susţine calitatea sa de proprietar asupra suprafeţei de 18 mp aferent garajului nr. 11, din totalul de 360 mp, teren înscris în cartea funciară ca fiind domeniul public al Mun. Timişoara, a procedat la analiza, respectiv compararea titlurilor prezentate de părţi, ţinând cont de istoricul imobilului în discuţie şi de cadrul legislativ aplicabil.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului referitoare la inexistenţa uzului/interesului public privind terenul, a reţinut instanţa de fond că acestea sunt vădit nefondate, în condiţiile în care condiţia interesului public a fost deja evaluată cu ocazia exproprierii terenului în suprafaţă de 360 mp (constând în interesul construirii unor garaje destinate populaţiei - viitorilor proprietari de apartamente), instanţa de judecată nefiind investită cu vreo acţiune vizând nulitatea exproprierii.

A mai avut în vedere judecătorul fondului dispoziţiile art. 864 din C. civ., raportat la prezent, potrivit cărora dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Legat de acest aspect, instanţa de fond a reţinut că, în prezent, potrivit art. 361 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ,,(2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul privat al acesteia se face prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz, dacă prin lege nu se dispune altfel.", dispoziţii similar existând şi în vechea lege 213/1998.

A concluzionat instanţa de fond că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor demersuri privind trecerea din domeniul public în domeniul privat al terenului care să constate lipsa uzului/interesului public.

În raport de cele prezentate anterior, instanţa de control judiciar reţine că instanţa de fond a avut în vedere caracterul revendicativ al acţiunii reclamantului şi a procedat la analiza, respectiv compararea titlurilor prezentate de părţi. Astfel, motivele pe care le-a avut în vedere instanţa de judecată pentru a pronunţa hotărârea criticata vizează mai degrabă aspecte care se circumscriu unei acţiuni în revendicare.

Însă, faţă de obiectul acţiunii cu care reclamantul a învestit instanţa de judecată, Înalta Curte apreciază că este necesar ca în cauză să fie efectuată o analiză din perspectiva Legii nr. 213/1998, respectiv să se aprecieze dacă terenul în discuţie este de uz sau de interes public în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 213/1998 precum şi ale punctului III din anexa la lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Totodată, Înalta Curte reţine că judecătorul are obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele investirii, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul.

În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, considerentele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare efectivă a tuturor argumentelor şi motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil şi nefiind respectate rigorile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Având în vedere că împrejurări esenţiale dezlegării cauzei nu au fost lămurite de către prima instanţă, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 152 din 24 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia netimbrării recursului.

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 152 din 24 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 mai 2022.