IT specialists’ pay reclassification upheld; appeal dismissed, suspension refused.

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017 din 27.11.2017, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi nr. 417/VIII/1/2017 din data 11.10.2017;

- anularea Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi nr. 423/VIII/1/2017 din data 11.10.2017;

- suspendarea deciziei nr. 96 din 31.07.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi până la soluţionarea definitivă a plângerii.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2788 pronunţată în data de 13 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 2788 din data de 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele A. şi B. şi, fără a încadra expres criticile lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei recurate, suspendarea deciziei de reîncadrare nr. 96/31.07.2017 şi obligarea intimatului - pârât la emiterea unei decizii de reîncadrare conform art. 22 secţiunea a 6-a, Capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele au reluat în esenţă criticile de nelegalitate expuse în cadrul acţiunii de fond, susţinând că prin Legea nr. 153/2007 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice specialiştii IT din sistemul judiciar au fost incluşi în grila personalului auxiliar, în timp ce pentru toate celelalte categorii de specialişti din Ministerul Public s-au păstrat dispoziţiile anterioare, prin trimitere, conform art. 22 din Capitolul VIII, la salariul corespunzător unui procuror eu grad de parchet de judecătorie.

Conform art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002. în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

Conform art. 8 din O.U.G. nr. 78/2016, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează cu specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală.

O altă perspectivă a analizei acestei discriminări vizează lipsa unei diferenţieri între personalul de specialitate informatică, cu studii superioare de specialitate informatică obligatorii şi celălalt personal auxiliar având statut de grefier, grefier statistician. grefier documentarist, grefier-arhivar. grefier-registrator. unele funcţii presupunând şi studii medii, inclusiv la ocuparea unor funcţii de conducere.

Comparaţia dintre activitatea personalului IT din cadrul sistemului judiciar şi alte instituţii publice care activează în structuri ale administraţiei de stat (biblioteci, şcoli, primării spitale etc.) sau ale familii ocupaţionale este neadecvată. Astfel, munca depusă de un specialist IT în justiţie este complexă şi diversificată, având în vedere complexitatea infrastructurii, a aplicaţiilor software administrate şi dezvoltate, a numărului de utilizatori, a dimensiunilor parcului tehnic şi a cerinţelor de disponibilitate ale infrastructurii. La nivel naţional cei aproximativ 500 de specialişti IT care asigură servicii pentru 17000 de magistraţi, grefieri şi alte categorii de personal auxiliar, administrează un parc tehnic de peste 45000 staţii de lucru, servere, imprimante, UPS-uri şi echipamente de comunicaţii, sisteme de înregistrate în sălile de judecată, sisteme de audiere martori sub acoperire, sisteme de înregistrare a anchetelor din cadrul procesului penal aflat în faza de urmărire penală.

Forma actuală a legii are deja ca efect migrarea personalului de înaltă calificare profesională, atras cu eforturi în ultimii ani, spre domeniul privat, unde salarizarea este în conformitate cu piaţa muncii în domeniul IT&C, deşi această lege încă nu şi-a produs efectele. In schimb la instanţele de judecată, parchete şi Ministerul Justiţiei ar putea urma ca posturile devenite neatractive să nu fie ocupate de personal care să corespundă cerinţelor.

În aceste condiţii, în care tot printr-o lege asumată de Parlamentul României şi de toţi factorii de decizie de la acel moment, s-au acordat nişte drepturi salariale unei categorii de personal, lipsirea intempestiva şi nejustificată de factori obiectivi de aceste drepturi şi total lipsită de caracter rezonabil, afectează dreptul nostru la stabilitate şi creează o lipsă totală de previzibilitate a normelor în domeniul salarizării. Astfel, în expunerea de motive la acest proiect de lege, iniţiatorii nici măcar nu au prezentat motivele pentru care se justifică această diminuare salarială doar pentru această categorie profesională, în raport cu alte funcţii similare de specialişti IT.

Recurentele consideră că nici măcar legiuitorul nu poate interveni în mod nejustificat şi intempestiv în afectarea - în sensul scăderii - a drepturilor noastre de natură salarială pe care le avem în plată (este vorba de cuantumul bănesc al venitului lunar salarial, indiferent de cum este denumirea din lege). O astfel de intervenţie asupra nivelului salarial în plată stabilit tot prin lege adoptată de Parlamentul României, considerăm că aduce atingere articolului 53 din Constituţia României care stabileşte condiţiile limitative în care drepturile pot fi restrânse prin lege.

In acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 872 din 2010, a statuat că salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului Ia muncă. O aţsre măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Mai susţin recurentele că, raportat la condiţiile cumulative impuse de Constituţie pentru restrângerea unor drepturi şi asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat, doar o singură condiţie este îndeplinită, şi anume aceea ca este prevăzută de o lege. Or, CCR statuează faptul că pentru ca o diminuare a salariului să îndeplinească condiţiile de constituţionalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Raportat la acest aspect, arătăm faptul că celelalte 6 condiţii nu sunt îndeplinite, legea în forma adoptată nearătând vreo situaţie care să impună restrângerea dreptului, restrângerea necircumscriindu-se motivelor expres prevăzute de textul constituţional, iar restrângerea dreptului este aplicată discriminatoriu, în condiţiile în care celorlalte categorii de personal salarizat din fonduri publice le cresc salariile.

De asemenea, recurentele - reclamante au considerat că stabilirea unor salarii substanţial diminuate în raport cu cele actuale - pe perioadă nedeterminată şi fără caracter excepţional aduce atingere şi principiului stabilităţii şi securităţii juridice, precum şi previzibilităţii normelor legale. Au considerat că reducerea cu mai mult de 50% a nivelului salarial actual aduce atingere dreptului la salariu şi reprezintă o discriminare vădită între specialiştii care asigură funcţionarea tehnică în cele mai bune condiţii a întregului sistem judiciar din România şi ceilalţi specialişti din cadrul acestui sistem.

Totodată, consideră că orice soluţie, mai ales aceea care duce la afectarea dreptului constituţional al salariului, indiferent de cuantumul salariului, nu numai că trebuie prezentată în termeni obiectivi în cadrul instrumentului de prezentare şi motivare, dar şi fundamentată exclusiv pe cauze excepţionale şi temporare (aşa cum cere art. 53 din Constituţie).

În sensul celor menţionate, şi Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 1221/2008 unde a reţinut cu titlul de principiu că dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dar şi dreptul la un nivel de trai decent reprezintă drepturi fundamentale. "Prin conţinutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor." Afectarea drepturilor fundamentale nu se poate face deci nici chiar prin lege, decât în condiţiile art. 53 din Constituţie.

Privit din perspectiva dreptului de proprietate, dreptul la salariu nu este protejat de prevederile Convenţiei CEDO, dar din perspectiva dreptului la muncă şi la un nivel de trai decent, astfel cum sunt reflectate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, afectarea dreptului la salariu stabilit prin lege reprezintă o astfel de încălcare, cu atât mai mult cu cât reducerea este atât de mare încât apare ca o veritabilă afectare a substanţei dreptului respectiv.

Prin urmare, recurentele susţin că prevederile legale din cuprinsul Legii nr. 153/2017 prin care se stabileşte salarizarea informaticienilor din sistemul justiţiei, prin reducerea salariilor în plată ale personalului deja încadrat pe aceste funcţii sunt neconstituţionale, impunându-se garantarea menţinerii nivelului în plată, fără a aduce atingere dreptului constituţional al legiuitorului de a stabili sistemul de salarizare.

În continuare, recurentele arată că instanţa de fond nu a luat act de cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, invocată prin cererea înaintată la 28.03.2018, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată anterior, apreciind că sunt încălcate articolele 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, a fost încălcat deopotrivă principiul nediscriminării care stabileşte eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie prevăzut de art. 6 lit. b) din Legea 153/2017, principiul egalităţii prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea 153/2017 şi principiul drepturilor câştigate.

Cu privire la cererea de suspendare a Deciziei nr. 96 din 31.07.2017 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi până la soluţionarea definitivă a plângerii, recurentele susţin că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alin. (1) al art. 14 din Legea 544/2004, şi anume a cazului bine justificat şi cea a pagubei iminente.

În ceea ce priveşte prima condiţie, cea a cazurilor bine justificate, art. 2 alin. (1), lit. t). din Legea 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, prevede textual că pot fi considerate astfel de cazuri "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".

Referitor la cea de a doua condiţie, cea a pagubei iminente, reclamantele au precizat că potrivit art. 2 alin. (1), lit. ş), din) Legea 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil.

În concluzie, recurentele solicită admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate, suspendarea Deciziei de reîncadrare nr. 96/31.07.2017 şi obligarea intimatului - pârât la emiterea unei decizii de reîncadrare conform art. 22 secţiunea a 6-a, Capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamante a formulat întâmpinare intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, în cadrul căreia solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond, ca legală şi temeinică, fiind pronunţată de instanţa de fond cu aplicarea corectă a legislaţiei în materie, în vigoare, cu respectarea garanţiilor procesuale asigurate de normele legale cu caracter special emise de legiuitor în materia drepturilor privind încadrarea şi promovarea personalului din sistemul justiţiei şi în concordanţă cu măsurile dispuse de legiuitor în domeniul salarizării.

Răspunsul la întâmpinare

Deşi le-a fost comunicată întâmpinarea în termenul legal, recurentele A. şi B. nu au combătut apărările intimatului în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 18.05.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat închisă cercetarea judecătorească, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

În cadrul cererii de recurs, recurentele -reclamante au reluat excepţia de neconstituţionalitate, invocată în faţa instanţei de fond, ataşând la recurs cererea adresată acesteia, prin care au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Anexei 5 Capitolul II din Legea nr. 153/2017 salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor prin raportare la dispoziţiile art. 16, art. 41 şi 53 din Constituţia României.

În conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, invocată de recurentele - reclamante prin recursul formulat, a format obiectul dosarului asociat dosarului de bază, dosar asociat ce a fost înregistrat sub nr. x/2017/a1, instanţa pronunţându-se asupra admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate prin încheierea din data de 18 mai 2021, în sensul că este admisibilă, admiţându-se astfel cererea şi sesizându-se Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Anexei V Capitolul II din Legea nr. 153/2017.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin Decizia nr. 96 din 31.07.2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi s-a dispus ca începând cu data de 01.07.2017, specialiştii IT din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi a unităţilor din circumscripţie să fie reîncadraţi în funcţii, cu vechimea în funcţii şi gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, potrivit legii şi beneficiind de drepturile salariale menţionate.

În acest sens, au fost avute în vedere prevederile capitolului I- art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) lit. a), alin. (3), art. 7 lit. a) şi g), capitolul II- art. 10, alin. (4), capitolul IV- art. 36 alin. (1), art. 37 alin. (1) şi alin. (2), art. 38, alin. (2) lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Capitolul II, Capitolul VIII-art. 1 lit. c), art. 7 alin. (1) şi art. 17 alin. (1)-(4) din Anexa 5 a Legii 153/2017.

Împotriva Deciziei, reclamantele au formulat contestaţii, respinse prin Rezoluţiile nr. 417/VIII/1/2017 şi 423/VIII/1/2017.

Inalta Curte reţine că potrivit art. (3) alin. (2) din Legea 567/2004 "Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".

Potrivit art. 17 alin. (1) - (3) din Legea 153/2017 " (1) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, după caz. (2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III. (3) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare şi de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 5%", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol "Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 7,5%".

Potrivit art. 22 alin. (1) din cap. VIII al aceleiaşi anexe "Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4".

Aşadar, în mod corect a reţinut judecătorul de primă jurisdicţie că legiuitorul face o distincţie clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea şi modul de salarizare a specialiştilor din cadrul parchetelor.

Raportat la situaţia reclamantelor, încadrate ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor, sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT", aceşti specialiştii IT fiind menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Însă, contrar celor susţinute de recurentele - reclamante, aceşti specialişti IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, aceştia din urmă fiind cei prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004, conform căruia:

"5) În cadrul parchetelor pot fi numiţi, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

(6) Specialiştii prevăzuţi la alin. (5) au calitatea de funcţionar public".

Raportat la aceste considerente, în mod judicios a reţinut instanţa de primă jurisdicţie că reclamantelor le-au fost stabilite corect salariile prin raportare la prevederile cap. II, nr. crt. 7 şi art. 17 alin. (2) al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 întrucât erau încadrate ca specialişti IT ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, şi nu ca specialişti în domeniul informatic numiţi pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.

Pe cale de consecinţă, Decizia nr. 96 din 31.07.2017 a pârâtului prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01.07.2017, specialiştii IT din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi al unităţilor din circumscripţie să fie reîncadraţi în funcţii, cu vechimea în funcţii şi gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, s-a făcut cu respectarea legii.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de control judiciar constată că reglementarea este clară, fiind opţiunea legiuitorului să asimileze specialiştii IT cu grefierii din punct de vedere salarial.

Din această perspectivă, criticile privind nefundamentarea obiectivă a necesităţii adoptării normei în raport de complexitatea muncii, care nu este egală cu cea a grefierilor, cele privind faptul că nu au putut anticipa modificarea grilei de salarizare (anterior fiind echivalaţi cu un judecător cu grad de judecătorie), cele privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, sau cele privind pretinsa încălcare a transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, nu pot fi primite.

Dispoziţiile legale anterior amintite sunt în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale; atât intimatul - pârât cât si instanţa neputând stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuţiile puterii legislative.

Astfel, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Prin urmare, toate criticile recurentelor care privesc neconstituţionalitatea textelor în cauză nu pot fi analizate de instanţa de judecată, ci exclusiv de Curtea Constituţională, sesizată în cauză cu excepţia de neconstituţionalitate potrivit celor de mai sus.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare în raport cu salarizarea altor specialişti IT din cadrul sistemului judiciar, Înalta Curte reţine după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curţii Constituţionale a României, că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Prin decizia menţionată, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale in măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, acordarea de despăgubiri în temeiul discriminării nu poate fi susţinută nici prin invocarea dispoziţiilor constituţionale, comunitare sau a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Este adevărat că potrivit art. 11 si 20 din Constituţia României, dispoziţiile pactelor şi tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct in dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declaraţia universala a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în faţa legii, însă dreptul la sporul pentru vechimea în funcţie nu reprezintă un drept fundamental constituţional şi nici un drept câştigat, după cum a stabilit Curtea Constituţională. Prin urmare, acordarea unor asemenea drepturi ce nu aparţin sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte noţiunea de discriminare privită prin prisma prevederilor C.E.D.O., astfel cum au fost ele interpretate în jurisprudenţa Curţii, care face corp comun cu acestea, formând un bloc de convenţionalitate, s-a reţinut, într-adevăr, că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă. În lumina articolului 14 din Convenţie, o discriminare constă în a trata în mod diferit, cu excepţia justificării obiective şi raţionale, persoane aflate în situaţii comparabile (Hotărârea din 21 februarie 2008 pronunţată în Cauza Driha împotriva României).

De asemenea, Curtea reţine ca fiind relevante considerentele Deciziei nr. 552 din 24 mai 2012 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din cap. VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei al anexei nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătii din fonduri publice):

"Faţă de această critică, Curtea reţine că, potrivit celor statuate în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor nu presupune un tratament juridic uniform, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat (Decizia nr. 1296 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011).

De asemenea, în interpretarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că nu orice diferenţă de tratament juridic dobândeşte, în mod automat, semnificaţia unei discriminări. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii - paragraful 72).

Or, din perspectiva celor arătate, Curtea apreciază că prevederile de lege criticate nu sunt contrare principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Astfel, acordând drepturile băneşti reglementate de aceste prevederi, legiuitorul a avut în vedere diferenţele de atribuţii şi condiţii în care diferitele categorii de persoane implicate în mod direct sau indirect în înfăptuirea justiţiei le au.

Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este vorba despre un tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situaţii similare, ci aflate în situaţii diferite raportat la complexitatea si diversitatea activitatilor, responsabilitatea şi impactul deciziilor, dificultatea activităţilor exercitate.

Aşadar, este corectă reţinerea instanţei de fond în sensul că atribuţiile celor două categorii, chiar dacă pot fi din acelaşi domeniu, şi anume domeniul informatic, sunt diferite, specialiştii IT având atribuţii legate de funcţionarea sistemului informatic al parchetelor, în timp ce ceilalţi specialişti ajută procurorii în activitatea investigare a infracţiunilor, specialiştii IT care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, neaflându-se, deci, în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialişti ai parchetelor.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la pretinsele diminuări salariale cu impact şi asupra dreptului de proprietate, astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul aditional la Convenţia E.D.O., Înalta Curte constată că acestea excedează obiectul prezentei cauze în care nu a fost dedusă judecăţii decât Decizia nr. 96/31.07.2017; or, prin intermediul acestui act, nu au fost operate reduceri salariale, drepturile salariale menţinându-se la acelaşi nivel cu cel anterior, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017.

Faţă de aceste motive, soluţia instanţei de fond, de respingere, ca nefondată, a cererii de anulare a actelor administrative ce fac obiectul judecăţii, este legală, fiind dată cu interpretarea corectă a cadrului normativ incident litigiului dedus judecăţii.

Asupra cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 96/31.07.2017, instanţa de control judiciar reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea 554/2004" Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond".

De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral".

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, prin cazuri bine justificate se înţelege "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", iar prin pagubă iminentă se înţelege "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Ori, prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curta reţine că, bucurându-se de prezumţia de legalitate, întemeiată pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, actul administrativ este susceptibil de a-i fi suspendată executarea doar ca o situaţie de excepţie, cu caracter vremelnic, cu respectarea cumulativă a condiţiilor expres prevăzute de lege respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, măsura fiind justificată aşadar numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care acesta ar fi ulterior anulat prin hotărâre judecătorească.

Astfel, în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că reclamantele nu au făcut dovada existenţei unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ (art. 2 alin. (1) lit. t), neindicând motive concrete în motivarea cererii care să facă dovada existenţei cazului bine justificat.

Nefiind dovedit cazul bine justificat, nu se mai impune analizarea cerinţei privind paguba iminentă, întrucât cele două condiţii au fost prevăzute de legiuitor în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia atrage respingerea automată a cererii de suspendare a executării.

Fată de aceste considerente şi având în vedere că soluţia de respingere a cererii de anulare a deciziei a fost menţinută, reţinându-se legalitatea acesteia, actul administrativ bucurându-se de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, Înalta Curtea constată că şi soluţia de respingere a cererii de suspendare se impune a fi păstrată, ca legală.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, nesusceptibilă de reformare pe calea extraordinară a recursului.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantele A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei nr. 2788 din 13 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 18 mai 2021.