Tax-fraud doctrine challenge fails to annul final tax assessment ruling

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.07.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Cabinetul individual de Avocat "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, anularea parţială a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 467/06.12.2017 doar în ceea ce priveşte impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale şi anularea parţială a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. GLG-AIF 864/23.03.2017 şi a constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.03.2017, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, doar în ceea ce priveşte impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 136/F din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului cu privire la obligaţiile fiscale stabilite suplimentar pentru anul 2012; s-a respins în rest, ca nefondată, contestaţia formulată de reclamantul Cabinet Individual de Avocat "A." în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi.

3. Cererea de recurs şi soluţia instanţei de recurs

Împotriva sentinţei de mai sus a formulat recurs reclamantul Cabinetul individual de avocat "A.", prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi anularea parţială a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 467/06.12.2017 doar în ceea ce priveşte impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite pentru anul 2015; anularea parţială a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x/23.03.2017 şi a constatărilor din raportul de inspecţie fiscală nr. x/23.03.2017, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi, doar în ceea ce priveşte impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite pentru anul 2015.

Prin decizia nr. 2734 din 11 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins recursul formulat de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Avocat "A." împotriva sentinţei nr. 136/F din 1 octombrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

4. Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2734 din 11 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare recurentul-reclamant Cabinetul individual de avocat "A.", întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, anularea hotărârii atacate şi soluţionarea fondului cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, respectiv trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea contestaţiei în anulare critică considerentele sentinţei nr. 136/F din 01.10.2018, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, susţinând că prin această hotărâre au fost preluate consideraţii teoretice din decizia nr. 1386 din 4 aprilie 2014, pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Precizează că prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii de mai sus a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că nici în decizia de impunere şi nici în decizia de respingere a contestaţiei administrative, pârâtele nu au invocat frauda la lege sau eludarea aplicării unei norme legale imperative.

Consideră că prin utilizarea noţiunii de fraudă la lege direct în motivarea hotărârii, instanţa a încălcat următoarele principii fundamentale care stau la baza procesului civil: principiul disponibilităţii; principiul contradictorialităţii; lipsa dezbaterilor pe fond şi încălcarea dreptului la apărare.

În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., arată că, în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării principiului disponibilităţii, al contradictorialităţii, al oralităţii dezbaterilor şi al dreptului la apărare, instanţa de recurs a reţinut în mod excesiv şi nejustificat asupra justificării folosirii ca probă a încheierii pronunţate în dosarul nr. x/2016, deşi din motivele de recurs reiese că locul central îl ocupă critica utilizării direct în motivare a fraudei la lege, fără a fi pusă în discuţia părţilor.

Susţine, contrar celor reţinute de către instanţa de recurs, că nu există în dosar nicio dovadă că înscrisul respectiv i-ar fi fost comunicat, contestatorul precizând că a aflat de existenţa acestuia abia după pronunţarea sentinţei nr. 136/F/01.10.2018.

Mai arată că principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare primează, considerentele instanţei de recurs fiind în mod greşit fundamentate pe un înscris cunoscut doar instanţei, nu şi reclamantului.

De asemenea, critică argumentul instanţei de recurs referitor la faptul că o eventuală vătămare s-ar putea invoca de părţile adverse, iar nu de către recurent, contestatorul susţinând că utilizarea înscrisului, fără a-i fi comunicat şi fără a fi pus în discuţia părţilor, i-a produs o vătămare procesuală constând în aceea că l-a privat de posibilitatea de a formula eventuale apărări.

Critică argumentul instanţei de recurs în sensul că "această construcţie juridică a fraudei la lege a fost fundamentul soluţiei date de organul fiscal prin actele atacate", în condiţiile în care decizia de impunere nu s-a întemeiat pe frauda la lege şi nu s-a indicat vreun procedeu fraudulos prin care s-ar fi eludat prevederi imperative ale legii, nesolicitându-se probe pentru a se dovedi frauda la lege, motiv pentru care apreciază că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, care impune admiterea contestaţiei în anulare şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

De asemenea, critică faptul că instanţa de recurs a reţinut că s-a imputat recurentului faptul că sumele ce fac obiectul cesiunii de creanţă au ajuns în final tot în patrimoniul său, deşi au fost cedate, referindu-se la recurentul-reclamant ca fiind A. şi nu CIA A., deşi era vorba de entităţi diferite.

În ceea ce priveşte motivul contestaţiei în anulare prevăzut de art. 503 alin. (3) C. proc. civ., arată că prevederile contractului de asistenţă juridică încheiat între CIA A. şi S.C. B. S.R.L. stipulau plata fracţionată a onorariului pe măsura încasărilor, urmând ca onorariul de succes să fie facturat şi încasat de CIA A. la data la care clientul S.C. B. S.R.L. l-ar fi încasat integral. Arată că încheierea contractului de cesiune de creanţă şi plata acestuia a avut loc în noiembrie 2014, iar între iunie 2012 şi noiembrie 2014 suma obţinută de S.C. B. S.R.L. de la debitoare a fost de 40.000 RON.

Mai arată că, în considerarea acestor date, se analizează preţul cesiunii de creanţă, luând în considerarea suma executată în decursul a doi ani şi jumătate şi estimările realiste vizând termenul în care urma să se recupereze suma integrală, iar nu prin raportare la cuantumul total al onorariului de succes; că ambele instanţe au considerat că O.U.G. nr. 74/2014 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014 şi unele măsuri bugetare, este cunoscută părţilor.

Susţine că, din modul de redactare a hotărârii instanţei de recurs, reiese că nu a fost analizat niciun singur motiv de casare vizând motivele contradictorii.

Astfel, arată că a invocat ca argumente contradictorii: că instanţa a reţinut faptul că suma de 5.030.092 RON, reprezentând venituri aferente facturii nr. x/24.11.2014, a fost ridicată în numerar de A., deşi această factură a fost stornată la emitent şi neînregistrată la beneficiar; că instanţa a reţinut frauda la lege ca temei al respingerii cererii, deşi raportarea la o factură emisă ar fi impus respingerea cererii ca nefondate, întrucât factura constituia dovada cu privire la denumirea operaţiunii (titlul) cu care ar fi intrat sumele în contul Cabinetului; că niciuna dintre instanţe nu a analizat nerespectarea principului justeţii impunerii, deşi acesta a fost invocat la fond şi reiterat în recurs, prin raportare la suma primită ca urmare a contractului de cesiune nr. x Această din urmă sumă a fost impozitată la: S.C. B. S.R.L. (decizia de impunere x/23.06.2016), executată integral prin poprire la terţul UAT Nalbant; S.C. B. S.R.L. (decizia de impunere x/23.06.2016), executata parţial prin poprirea contului; C. (decizia de impunere x/07.07.2016), executată parţial prin poprirea contului; CIA A., executată parţial prin poprirea contului şi A., executată parţial prin poprirea contului şi executare silită imobiliară.

Subsumat motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., arată că în motivarea respingerii motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut că ar fi trebuit să plătească şi TVA aferent creanţei respective. Arată că instanţa de recurs a reţinut că, deşi recurentul a invocat faptul că la data plăţii, cabinetul nu era plătitor de TVA, dobândind această calitate abia în anul 2016, susţinerea nu are legătură cu obiectul cauzei, cât timp prin cererea de chemare în judecată s-au contestat doar sumele stabilite cu titlu de impozit pe venit şi contribuţii sociale, fără a observa că a depus copii după două certificate de înregistrare fiscală (pag. 22-23 dosar recurs), din care rezultă că înregistrarea în scopuri de TVA s-a făcut la 01.08.2016, înscrisuri ce au fost depuse atât în susţinerea motivului de recurs privind vătămarea procesuală produsă ca urmare a încălcării unor principii, cât şi a celor privind încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind înregistrarea în scopuri de TVA a contribuabilului, apreciind că s-au aplicat greşit normele de drept material, întrucât obligaţia înregistrării în scopuri de TVA curgea în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a fost atins/depăşit plafonul de scutire TVA, iar consecinţa aplicării greşite a normelor de drept material se răsfrânge direct asupra motivării fraudei la lege, iar acest aspect nu a putut fi invocat la fond, deoarece judecătorul fondului nu l-a pus în discuţia părţilor.

Totodată, invocă neanalizarea înscrisurilor noi depuse în faţa instanţei de recurs în susţinerea motivelor de recurs, care, în opinia sa, se subsumează atât dezlegării date recursului ca rezultat al unei erori materiale, cât şi omisiunii de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

5. Apărările intimatei

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care invocă excepţia inadmisibilităţii, solicitând respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibile, şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea, arată că decizia pronunţată în recurs nu este rezultatul unei erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât contestatorul invocă greşita interpretare a dispoziţiilor Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală, aspecte ce nu intră în câmpul de aplicare a noţiunii de eroare materială.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

2.1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin întâmpinare, Înalta Curte constată că inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, care împiedică orice analiză a criticilor formulate, intervine exclusiv în acele situaţii în care motivele pe care se întemeiază sunt în mod evident plasate în afara cadrului conturat de art. 503 C. proc. civ.

Analizând cererea contestatorului, Înalta Curte constată că acesta înţelege să invoce motivele de contestaţie în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., respectiv faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale şi că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate.

Înalta Curte va respinge această excepţie ca neîntemeiată, reţinând că argumentele invocate în susţinerea ei ţin de fondul contestaţiei în anulare, motiv pentru care va analiza motivele invocate de către contestator pentru a stabili în ce măsură acestea pot conduce la retractarea hotărârii atacate, apreciind că, în această cale de atac, constatarea existenţei sau inexistenţei unei erori materiale ţine de analiza în fond a contestaţiei în anulare şi nu constituie un aspect de inadmisibilitate a cererii, care să tindă la respingerea acesteia, fără antamarea fondului contestaţiei în anulare.

Mai mult, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată doar în ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., or, contestatorul a invocat şi motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., referitor la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivele de casare invocate de către recurent.

2.2. Pe fondul contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., pe care contestatorul şi-a întemeiat prezenta cale de atac, "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când (...)

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen."

Examinând motivele invocate prin prisma dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sub acest aspect, criticile contestatorului vizează, în esenţă, faptul că instanţa de fond şi instanţa de recurs au reţinut frauda la lege, fără a fi pusă în discuţia părţilor deşi nici în decizia de impunere şi nici în decizia de respingere a contestaţiei administrative, pârâtele nu au invocat frauda la lege sau eludarea aplicării unei norme legale imperative, apreciind că în acest mod, instanţele au încălcat principiile contradictorialităţii, disponibilităţii, al oralităţii dezbaterilor şi dreptului la apărare; că instanţa de recurs a reţinut că este justificată folosirea ca probă a încheierii pronunţate în dosarul penal nr. x/2016, fără a exista vreo dovadă că acest înscris i-ar fi fost comunicat; că instanţa de recurs a reţinut că sumele ce fac obiectul cesiunii de creanţă au ajuns în final tot în patrimoniul său, deşi au fost cedate, referindu-se la recurentul-reclamant ca fiind A. şi nu CIA A., deşi era vorba de entităţi diferite.

Criticile sunt nefondate, Înalta Curte apreciind că soluţia pronunţată prin decizia ce face obiectul prezentei contestaţii în anulare nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul acreditat de contestator.

Aşadar, contestatorul formulează apărări de fond, interpretări ce reprezintă critici la adresa deciziei din recurs şi a sentinţei instanţei de fond, care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare.

Prin urmare, se tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reţinute şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestaţia în anulare de faţă) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Contestaţia în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuţie neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanţele de recurs.

"Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu la o pretinsă greşeală de judecată, respectiv în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale.

Astfel, în doctrina relevantă, sintagma "greşeală materială" a fost analizată prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Or, aspectele invocate prin contestaţia în anulare de faţă au fost analizate şi dezlegate pe baza înscrisurilor existente la dosar, atât de curtea de apel, cât şi de instanţa de recurs.

În realitate, ceea ce urmăreşte contestatorul prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a motivelor de recurs, astfel cum s-a reţinut anterior, şi reevaluarea ansamblului probator, ceea ce are semnificaţia unui recurs la recurs.

Cu alte cuvinte, argumentele expuse de contestator nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuţie, întrucât acestea tind să demonstreze nu existenţa unor greşeli materiale evidente, ci netemeinicia raţionamentului logico-juridic al instanţei de recurs, reprezentând astfel o cale de atac.

În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatorul critică, de fapt, modalitatea în care instanţa de recurs a ajuns la soluţia pronunţată.

Prin urmare, aspectele invocate de către contestator nu se încadrează în sintagma "erori materiale", ci reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, constituind un veritabil "recurs la recurs", imposibil de analizat pe calea contestaţiei în anulare.

De altfel, dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil alt recurs.

Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi consolidat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real şi adecvat a apărărilor părţilor, însă respectarea acestui principiu convenţional de către o instanţă de judecată nu poate fi verificată pe calea contestaţiei în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul naţional nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei. Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, şi D. c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Cât priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, trebuie precizat faptul că pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greşeală, textul referindu-se la omisiuni esenţiale şi involuntare în raport cu situaţia existentă la dosar în momentul pronunţării hotărârii.

Numai nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare şi, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi nicidecum să pună la dispoziţia părţii interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele de recurs.

Subsumat acestui motiv de contestaţie în anulare, contestatorul critică faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate de către acesta, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată, având în vedere că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că niciuna dintre pârâte nu a invocat frauda la lege şi că nu s-a pus în discuţia părţilor încheierea pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016.

Or, instanţa de recurs a răspuns acestui motiv de casare în paginile 15 şi 16 din decizia de recurs.

De asemenea, analizând cererea de recurs, se constată că recurentul, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, susţinând că pârâtele nu au invocat frauda la lege reţinută de către instanţa de fond şi că nu s-a pus în discuţia părţilor încheierea pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, precum şi o serie de aspecte de fapt referitoare la stornarea facturii nr. x, impozitarea contractului de cesiune nr. x şi momentul de la care recurentul trebuia să plătească TVA.

Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns şi acestui motiv de casare în paginile 16-17 din decizia contestată, apreciind că în cauză aceasta îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neputând fi reţinută contradictorialitatea considerentelor sentinţei, şi că argumentele aduse de către recurent pe această cale vizează greşita interpretare şi aplicare a legii, fiind analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Analiza acestor aspecte a fost făcută de către instanţa de recurs în pagina 20 a deciziei atacate, paragraful 3.

De asemenea, şi în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs a răspuns pe larg criticilor recurentului, confirmând cele statuate de către instanţa de fond, inclusiv din perspectiva facturii nr. x/26.11.2014 şi a încasării contravalorii contractului de concesiune din cauză, a fraudei la lege şi a aspectelor referitoare la plata TVA, instanţa de recurs arătând în mod detaliat argumentele pentru care a apreciat că motivele de recurs invocate de către recurent nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că este necesar a se releva distincţia între motive de casare şi argumentele care vin să susţină aceste motive, textul de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, trebuie să fie subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Cu toate acestea, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, iar instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent ori analizarea insuficientă a acestora, aspectele pretins neanalizate făcând obiectul analizei instanţei de recurs, astfel cum s-a reţinut anterior, prin contestaţia de faţă, contestatorul manifestându-şi de fapt nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de recurs.

Astfel, în lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă, susţinerile contestatorului fiind nefondate şi neputând fi primite, instanţa de control judiciar pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Prin urmare, faptul că instanţa de recurs nu a pronunţat o soluţie în sensul dorit de către contestator nu constituie motiv de contestaţie în anulare, textul legal sancţionând neexaminarea motivelor de recurs şi nu eventualele erori de apreciere.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport cu actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că nu sunt incidente ipotezele reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare de faţă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii.

Respinge contestaţia în anulare formulată de Cabinetul de Avocat "A." împotriva deciziei nr. 2734 din 11 mai 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 12 mai 2022.