Scope of judicial review of prosecutorial disciplinary complaints: limits on censure of criminal procedure conduct and interpretation of dismissal communication duties

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.03.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei nr. C19-536 din 05.03.2019 a inspectorului şef, a rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din 15.01.2019 şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor pentru toate motivele invocate în prezenta contestaţie, inclusiv să se verifice dacă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost înştiinţată despre soluţia de clasare adoptată prin Rechizitoriul nr. x din 08.12.2017, în ce dată i-a fost comunicată soluţia de netrimitere în judecată şi prin ce modalitate; să se verifice dacă există raportul de constatare tehnico ştiinţifică despre care a făcut vorbire în prezenta contestaţie şi în plângerea adresată Inspecţiei Judiciare, şi în caz afirmativ, să se verifice cine l-a întocmit, în baza cărei legi şi de ce nu a fost depus la dosarul cauzei (dosar de urmărire penală nr. 1313/D/P/2016 şi dosar instanţă nr. x/2017), deşi în baza acestuia au fost produse consecinţe juridice deosebit de importante, precum începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, dispunerea controlului judiciar şi a sechestrului asigurător.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 351 din 5 iulie 2019 a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 5025 din 4 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Se constată că recurentul-reclamant fără a încadra expres criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care reglementează posibilitatea casării hotărârii, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astrfel cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de recurs, în esenţă, reluând apărările formulate în faţa instanţei de fond, recurentul a arătat că prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 316 C. proc. pen.. raportate la art. 99 lit. t) din Legea nr. 304 din 2004.

Faptul că, în cuprinsul art. 316 C. proc. pen.. se vorbeşte despre comunicarea ordonanţei de clasare nu înseamnă că nu se vor comunica şi soluţiile de clasare emise prin rechizitorii, în practica judiciară fiind de notorietate că se comunică persoanelor vătămate un extras din rechizitoriu privind soluţia de clasare adoptată, tocmai pentru a se respecta prevederile art. 316 C. proc. pen.. care impun înştiinţarea despre soluţia de clasare.

De asemenea, art. 328 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.., art. 340 alin. (1) C. proc. pen.. şi art. 316 alin. (1) C. proc. pen.. impun la rândul lor obligativitatea înştiinţării persoanei care a făcut sesizarea despre soluţia de netrimitere în judecată emisă în cauză, indiferent dacă soluţia de clasare este emisă printr-o ordonanţă sau un act de sesizare a instanţei.

Susţine recurentul că, contrar celor reţinute de prima instanţă, obligaţia de comunicare a unei soluţii de clasare este însoţită de precizarea făcută de organul judiciar cu privire la calea de atac prevăzută de lege, or în această situaţie instanţa de judecată în mod corect nu a comunicat soluţia de clasare şi calea de atac incidenţă, ci rechizitoriul pentru a fi formulate sau nu excepţii în procedura de cameră preliminară.

De asemenea, prima instanţă a aplicat greşit dreptul material, respectiv art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317 din 2004 şi art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, când a stabilit că în cauza au fost efectuate verificări prealabile complete de către autoritatea administrativă.

Arată că, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că în cauză au fost efectuate verificări prealabile complete şi astfel soluţia de clasare emisă de Inspecţia Judiciară ar fi legală, întrucât verificările prealabile au fost incomplete, fără a se da valoare prevederilor art. 14 din Regulamentul sus menţionat.

Arată recurentul, că în baza normei sus menţionate, s-ar fi putut efectua şi administra multiple mijloace de probă care ar fi condus la aflarea adevărului şi lămurirea cauzei, împrejurare care nu se regăseşte în prezenta cauză, din cauza verificărilor prealabile incomplete şi aplicării greşite a dreptului material de către prima instanţă.

Pe de altă parte, prima instanţă a aplicat greşit dreptul material şi pentru ca a constatat că aspectele sesizate de petent nu ar reprezenta posibile abateri disciplinare si că ar fi afectată independenţa procurorilor în situaţia în care faptele expuse în contestaţie ar fi analizate de instanţa de contencios administrativ.

Astfel, au fost aplicate greşit prevederile art. 99 din Legea nr. 304 din 2004 şi cele din Legea nr. 317 din 2004 privind competenţa funcţională a autorităţii administrative Inspecţia Judiciară, respectiv art. 45 alin. (1) şi (3).

În acest sens, în niciun moment nu s-a solicitat instanţei de judecată măsuri de anulare a rechizitoriului sau de infirmare a actelor procesuale, ci s-au expus ilegalităţile incidente care se subscriu abaterilor disciplinare prev. de art. 99 din Legea nr. 303 din 2004.

În continuare recurentul arată că Contrar celor reţinute de instanţă, arată că necomunicarea soluţiei de clasare a împiedicat persoana vătămată să formuleze plângere şi, de asemenea, este de natură a vătăma recurentul în încercarea de a demonstra împrejurarea că prejudiciul ar trebuie să îi fie imputat societăţii B. S.R.L..

În sensul acestor susţineri este şi decizia Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală existentă la dosar prin care s-a constatat că societatea anterior menţionată este cea care a produs un prejudiciul statului în valoare de circa 44 milioane RON, neplătind TVA corespunzător mărfurilor livrate către societatea recurentului.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a formulat întâmpinare în cauză.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 ianurie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susţinerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Este de menţionat că acest text vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

Instanţa de control judiciar reţine că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanţa de judecată nu efectuează ea însăşi o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanţa de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condiţiile Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilităţi, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speţă.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că verificările efectuate cu privire la activitatea procurorului în instrumentarea dosarului penal din speţă nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauza dedusă judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate, analizării fondului, stabilirii situaţiei de fapt ori a interpretării normelor juridice şi aprecierii probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat modalitatea de soluţionare a rezoluţiei de clasare nr. 8549/IJ/DIP/2018 cu privire la necomunicarea soluţiei de clasare şi pretinse nerespectări ale dispoziţiilor legale cu prilejul începeriii urmăririi penale şi punerii în mişcare a acţiunii penale în dosarul nr. x/2016

Aspectele mai sus arătate se referă la stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale şi modalitatea de instrumentare a dosarului penal al recurentei, fiind operaţiuni specifice şi esenţiale în activitatea de urmărire penală, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Activitatea de strângere a probelor în menţionat anterior, reprezintă o sumă de acţiuni inerente activităţii de instrumentare a dosarului, iar probatoriul administrat în speţă nu demonstrează, în sensul art. 99 din Legea nr. 303/2004 o gravă neglijenţă în exercitarea funcţiei.

Astfel, în cauză, nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond şi nici Înalta Curte, în analiza recursului de faţă, nu au competenţa de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului penal, respectiv cu privire la situaţia de fapt, interpretarea probatoriilor şi încadrarea în drept a faptelor reţinute de către magistratul procuror în dosarul penal.

În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă şi presiune, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave.

Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive.

În acest sens, se reţine şi Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, în condiţiile în care invocarea exercitării de către procuror a funcţiei cu rea-credinţă este lipsită de suport.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condiţiile prezentate.

În completarea celor expuse nici critica cu privire la de presupusa încălcare a prevederilor art. 316 C. proc. pen., privind necomunicarea, de către procuror, a soluţiei de clasare către ANAF, critică reiterate în recurs nu poate fi primită în condiţiile în care aşa cum în mod correct a argumentat judecătorul fondului critica în discuţie nu are aptitudinea să conducă la răspunderea disciplinară a magistratului procuror.

Mai mult decât atât, prevederile art. 316 C. proc. pen. se referă în mod expres la ordonanţa de clasare, iar nu şi la rechizitoriul care cuprinde soluţii de clasare, şi sunt situate în Capitolul IV (al Titlului I din partea specială a C. proc. pen.), denumit "Efectuarea urmăririi penale", în timp ce rechizitoriul este reglementat în Capitolul V, denumit "Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei", care cuprinde norme speciale privind comunicarea actului de sesizare, care se aplică în mod prioritar în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul prevalează asupra generalului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 351 din 5 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.