Salary decisions annulled; prosecutor's office appeal refused as unfounded, base indemnity set at 405 RON plus 10% increase from 2015.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă la data de 23.06.2017 sub nr. x/2017, iar ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, urmare soluţionării conflictului de competenţă prin decizia nr. 1938 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14.05.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, revocarea Deciziilor nr. 18/17.02.2017, nr. 16/17.02.2017 şi nr. 14/17.02.2017 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi emiterea unor noi decizii de salarizare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON (valoare care să fie menţionată distinct, ca element de componenţă a salariului) începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 295/2015 începând cu data de 01.08.2016, precum şi plata diferenţei dintre venitul efectiv plătit şi cel cuvenit urmare recalculării prin includerea valorii de referinţă sectorială de 405 RON, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 18 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău în privinţa capătului 1 de cerere şi a respins, în consecinţă, acest capăt de cerere doar cu privire la pârâtul menţionat, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes relativ la capătul de cerere constând în solicitarea de revocare/anulare a Deciziei nr. 18/2017 şi a respins, în consecinţă, acest capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes.

Pe de altă parte, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi a anulat în parte deciziile nr. 16/17.02.2017 şi nr. 14/17.02.2017, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, doar în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi.

Totodată, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin Procurorul General, să emită pentru reclamanţi decizii de încadrare salarială producătoare de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, ţinând seama şi de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2005.

Nu în ultimul rând, instanţa a obligat pârâţii să plătească fiecărui reclamant diferenţele salariale rezultate pentru fiecare din aceştia, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 anterior a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin care, invocând prevederile art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate, admiterea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect, iar, în rest, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici, recurentul a învederat, în esenţă, că, în virtutea art. 1 din Decizia nr. 3207 din 29.11.2019 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, personalul auxiliar de specialitate, tehnicienii criminalişti, ca personal asimilat grefierilor şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost salarizaţi având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON. Totodată, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale au fost stabilite potrivit art. 1 din aceeaşi decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, iar Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin act administrativ, a dispus salarizarea în aceleaşi condiţii a personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestui parchet şi parchetelor subordonate.

A mai arătat recurentul-pârât că, începând cu data de 01 ianuarie 2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. În acest sens a evocat prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 şi art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, apreciind că, din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că noile salarii de bază din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege, iar principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la data de 01.01.2011.

Totodată, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a invocat o greşită acordare a valorii de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007, considerând că reclamanţii nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în favoarea cărora legiuitorul a optat să acorde majorările în discuţie.

Sub aspectul reliefat a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, exemplificând în acest sens Decizia nr. 289/07.06.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 586/07.07.2005, prin care s-a statuat, în esenţă, asupra faptului că "legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, ţinând seama şi de resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp".

De asemenea, recurentul a invocat jurisprudenţa CEDO în susţinerea opiniei potrivit căreia statul beneficiază de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, precum şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818-821 din 03.07.2008, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În continuare, recurentul-pârât a enunţat dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, art. 31 alin. (13) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016 şi a arătat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al salariilor de bază aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

De asemenea, a enunţat prevederile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 2 din O.G. nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, abrogată prin art. 48 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, de asemenea abrogată, şi a susţinut că s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015-31.07.2016, 01.08.2016-30.09.2016 şi 01.10.2016-31.12.2017, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

A evidenţiat recurentul şi faptul că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, prin care a fost consacrat principiul alinierii drepturilor salariale cuvenite întregului personal din categoriile menţionate, diferenţiat pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie şi anume judecători, magistraţi-asistenţi, personal auxiliar de specialitate şi personal conex din cadrul instanţei supreme, sunt neconstituţionale.

Prin decizia anterior menţionată, Curtea Constituţională a concluzionat în sensul că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive. Totodată, s-a reţinut că acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

În final recurentul-pârât a susţinut că, ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 în Monitorul Oficial, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu data de 09.04.2015.

Aşadar, a concluzionat recurentul, egalizarea drepturilor salariale nu poate viza o dată anterioară celei menţionate, deoarece începând cu 09.04.2015 s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupaţională "Justiţie".

4. Apărările formulate în cauză

Legal citaţi, intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. şi intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău nu au formulat întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât şi subsumate de acesta cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- teza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, urmare emiterii Deciziei nr. 3207 din 29.11.2019 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra fondului cauzei.

În ceea ce priveşte primul set de critici, instanţa de control judiciar reţine că lipsa de obiect a acţiunii a fost susţinută de recurent doar pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 faţă de emiterea Deciziei nr. 3207 din 29.11.2019, prin care a fost recunoscut dreptul reclamanţilor la calcularea indemnizaţiei lunare brute prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, coroborată cu dispunerea, de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin act administrativ, a salarizării, în aceleaşi condiţii, a personalului auxiliar de specialitate din cadrul acestui parchet şi din cadrul parchetelor subordonate.

Înalta Curte reţine că actele administrative emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Decizia nr. 3207 din 29.11.2019, de care se prevalează recurentul-pârât au fost emise începând cu data de 29.11.2019 şi se plasează temporal ulterior pronunţării sentinţei recurate.

Prin urmare, obiectul acţiunii, inclusiv pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, respectiv 18.01.2019.

Totodată, Înalta Curte observă că dispoziţiile legale în baza cărora a fost emisă Decizia nr. 3207 din 29.11.2019, preluate, conform afirmaţiilor recurentului şi de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în actele administrative prin care s-a recalculat cuantumul indemnizaţiilor de încadrare cuvenite reclamanţilor, sunt tocmai cele avute în vedere de instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că emiterea, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a actelor administrative evocate, ce vizează, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, salarizarea recurenţilor nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea pentru o astfel de perioadă, ci o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, motiv pentru care susţinerile recurentului sunt nefondate.

Pe fondul cauzei, în acord cu argumentele prezentate de prima instanţă în considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal este legală.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, analizate în limitele învestirii în recurs stabilite prin calea de atac exercitată în cauză, Înalta Curte reţine că intimaţii - reclamanţii, ce au calitate de personal auxiliar de specialitate conex şi contractual în cadrul parchetelor, au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune ce are ca obiect revocarea deciziilor nr. 14/17.02.2017 şi nr. 16/17.02.2017, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi emiterea unor noi decizii de salarizare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, la care să se adauge, începând cu data de 01.08.2016, majorarea de 10%, solicitându-se, totodată şi obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre venitul cuvenit şi cel efectiv plătit.

Instanţa de control judiciar reţine că, deşi este adevărat că prin deciziile atacate în prezenta cauză a fost stabilită salarizarea intimaţilor - reclamanţi în baza art. 1 lit. c) şi art. 17 alin. (2)-(4) din Capitolul VIII din Anexa VI din Legea nr. 284/2010, chestiunea de drept dedusă judecăţii priveşte, în realitate, modalitatea de aplicare, în demersul sus indicat (de stabilire a salarizării), a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, prin raportare la Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, mai exact a stabilirii cuantumul valorii sectoriale de referinţă şi data de la care aceasta se aplică, în procedura de egalizare a salariilor, în sensul stabilit de dispoziţiile legale menţionate.

În ceea ce priveşte aspectele ce au făcut obiectul cauzei şi au fost tranşate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că prin prevederile art. 1 alin. (1) şi (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aşa cum a fost modificată s-a stabilit, ca regulă, că în anul 2015 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, dar s-a prevăzut şi că, prin excepţie de la regulă, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, "salarizat la acelaşi nivel", care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, "va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

În acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că voinţa legiuitorului a fost ca, începând cu data de 9 aprilie 2015, să fie înlăturate inechităţile dintre salariaţii care, deşi îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, primeau salarii diferite.

Înalta Curte consideră că, în susţinerea soluţiei instanţei de fond, prezintă relevanţă atât evoluţia legislativă în materie, cât şi interpretările oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională.

Aşadar, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, prin Decizia nr. 23/2016, că: "sintagma salarizat la acelaşi nivel are în vedere personalul (...) din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

În anul 2016, legiuitorul a continuat eforturile de înlăturare a inechităţilor din salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Astfel, prin O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi prin O.U.G. nr. 43/2016, la art. 1 s-a stabilit regula conform căreia, în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie 2015, iar la art. 31 alin. (1) a stabilit excepţia de la regulă, în sensul că, începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare aferent unui program normal al timpului de muncă mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin art. 31 alin. (11) s-a stabilit că sintagma "fiecare funcţie" vizează funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010, iar pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, prin art. 31 alin. (12) s-a stabilit că se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu excludea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Instanţa de fond a făcut referire şi la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care aceasta a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, întrucât contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. În această interpretare, Curtea Constituţională a concluzionat că "personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

Înalta Curte este, aşadar, în acord cu opinia instanţei de fond conform căreia până în anul 2016 inclusiv, pentru stabilirea nivelului maxim al salariului în plată, nu s-a făcut diferenţiere între drepturile stabilite prin act normativ şi cele recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Astfel, în raport cu prevederile indicate, la nivelul autorităţii judecătoreşti şi cel al familiei ocupaţionale "Justiţie", din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, valoarea de referinţă sectorială care determină nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare în plată este de 405 RON, valoare care este o constantă. În acest context a reţinut prima instanţă că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să obţină calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON începând cu data de 9 aprilie 2015, iar începând cu data de 1 decembrie 2015 până la data de 1 octombrie 2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015, instanţa de fond procedând doar la interpretarea legii, fără a încălca aspectele statuate prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818-821 din 03.07.2008 ori jurisprudenţa CEDO evocată de recurent.

Înalta Curte reţine că prezintă relevanţă în cauză şi punctul de vedere exprimat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în şedinţa din 17 ianuarie 2017 conform căruia: "... Plenul Consiliului Superior al Magistraturii recomandă ordonatorilor de credite, în raport de Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, ca în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familiale ocupaţionale să nu existe o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, valoarea de referinţă sectorială fiind o constantă, astfel că, diferenţele de salarizare în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" trebuie să rezulte exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad, care se aplică valorii de referinţă sectorială maximă, aflată în plată, de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015."

Cu privire la data la care se aplică această valoarea de referinţă sectorială, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în şedinţa din 4 iulie 2017, a recomandat ordonatorilor de credite "aplicarea în mod unitar a unei valori de referinţă sectoriale în cuantum de 405 RON la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" începând cu data de 9 aprilie 2015 şi în cuantum de 405 RON + 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, în raport cu specificul fiecărei instituţii."

Totodată, Înalta Curte apreciază că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, respectiv la 9 aprilie 2015, valoarea sectorială de referinţă în cuantum de 405 RON stabilită prin anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 era confirmată de practica judiciară în materie.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 174 din 18 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.