Res judicata limits of prior compensation judgments and applicability of statutory payment obligations for pre-legislative sums under Law 165/2013

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2019 iniţial pe rolul Tribunalului Argeş , secţia civilă sub nr. x/2019, iar ulterior pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/2019*, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor solicitând obligarea pârâtei C.N.C.I. la emiterea titlului de plată în cuantum de 543.000 EUR, aferent sentinţei civile nr. 3375/5.04.2012, pronunţată de către Judecătoria Piteşti, îndreptata prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5590/31.05.2012 de către aceeaşi instanţa şi modificata prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunţată de către Tribunalul Argeş, plătibil în 5 rate anuale, conform dispoziţiilor art. 41 pct. (1) din Legea nr. 165/2013.

În subsidiar, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlului de plata în cuantum de 543.000 euro, aferent sentinţei civile nr. 3375/5.04.2012, pronunţată de către Judecătoria Piteşti, îndreptată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5590/31.05.2012 de către aceeaşi instanţă şi modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunţată de către Tribunalul Argeş, plătibil în 5 rate anuale, conform dispoziţiilor art. 41 pct. (1) din Legea nr. 165/2013.

S-a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata a 2.000 RON, cu titlu de daune morale pentru tergiversarea soluţionării dosarului administrativ.

1.2. Prin cererea modificatoare depusă la data de 4 iunie 2021, reclamanţii au înţeles să mărească obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul ca suma de 543.000 Eur să fie actualizată cu indicele inflaţiei aferent perioadei 21.12.2012 şi până la emiterea efectivă a titlului de plată, ori, în subsidiar, a inflaţiei aferente perioadei 28.02.2014 şi până la emiterea efectivă a titlului de plată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 139 din 7 iulie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D. şi B., prin mandatar E. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate anterior la punctul I.2., au formulat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., prin care, invocând incidenţa motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost modificată, în sensul obligării intimatei C.N.C.I. ori, în subsidiar, a A.N.R.P. la emiterea titlului de plată în cuantum de 543.000 EUR, sumă actualizată cu indicele de inflaţie aferent perioadei 21.12.2012 (data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 3360/21.12.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş) ori, în subsidiar aferent perioadei 28.02.2014 (data la care intimata A.N.R.P. a refuzat înregistrarea dosarului administrativ transmis de către Comisia Judeţeană Argeş pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra terenurilor) şi până la emiterea efectivă a titlului de plată solicitat.

În opinia recurenţilor, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit actul juridic dedus judecăţii, hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii şi fiind rezultatul încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, precum şi al încălcării autorităţii de lucru judecat, consacrată de dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., conferită de doua hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, şi anume sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti, completată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5590/31.05.2012 de către aceeaşi instanţă şi modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunţată de către Tribunalul Argeş, precum şi cea generată de decizia nr. 231/20.01.2021 a I.C.C.J.

Astfel, recurenţii au arătat că, prin sus indicatele hotărâri, s-a constatat calitatea lor de persoane îndreptăţite la despăgubiri, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, precum şi întinderea materială a dreptului lor la despăgubiri, în cuantum de 543.000 EUR, toate acestea beneficiind de autoritate de lucru judecat. De asemenea, instanţele de judecata mai sus menţionate au constatat şi nulitatea parţială a Titlului de Proprietate nr. x/04.08.1994 eliberat de C.J.F.F. Argeş pentru suprafaţa de 1,23 ha, tarlaua x, parcela l, obligând, totodată, C.J.F.F. Argeş, C.L.F.F. Bradu, O.C.P.I. Argeş şi C.L.F.F. Oarja să emită decizie cu propunere de acordare a contravalorii despăgubirilor în cuantum de 543.000 EUR. Invocând aspectele dezlegate prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 671/2017 şi nr. 686/2014, recurenţii au apreciat că hotărârile astfel pronunţate au natura celor prin care instanţele au dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc şi că pârâtei A.N.R.P. nu îi este permis să cenzureze hotărâri judecătoreşti, în sensul de a realiza o reevaluare administrativă a imobilului ce face obiectul cauzei prin aplicarea dispoziţiilor art. 21.6 din Legea nr. 165/2013.

Totodată, au învederat recurenţii că, din coroborarea sistematică a dispoziţiilor art. 16 coroborat cu art. 41 alin. (1) teza a II-a, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 671/2017, rezultă că îndeplinirea obligaţiilor referitoare la plata sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20.05.2013), urma a fi făcută de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. În opinia recurenţilor, în ceea ce priveşte încasarea sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii, metodologia Legii nr. 165/2013 presupune parcurgerea cumulativă a două operaţiuni administrative interdependente, succesive şi distincte: emiterea titlului de despăgubire/decizie de compensare de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi, cea de-a doua, valorificarea efectivă a titlului de despăgubire/deciziei de compensare prin plata efectivă a sumelor de bani cuprinse în titluri/decizii de către Ministerul Finanţelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora.

Printr-un alt set de argumente, recurenţii au criticat şi raţionamentul instanţei de fond privind inaplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor art. 41 pct. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, generată de concluzia instanţei că reclamanţii nu deţin vreo hotărâre judecătorească definitivă de obligare a CCSD ori a CNCI la plata sumei de 543.000 EUR, iar suma de bani nu a fost stabilită în raport de fosta CCSD sau actuala CNCI. Au arătat recurenţii că, în raport de cronologia prevederilor legale aplicabile cauzei, fosta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce funcţiona conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (anterior modificării acestuia prin Legea nr. 165/2013), nu avea calitate procesuală pasivă în procedura reconstituirii dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 18/1991 cu modificările ulterioare. O astfel de primă procedură administrativă era, la acel moment, doar de resortul comisiilor funciare locale şi judeţene.

Au mai criticat recurenţii şi interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ. în privinţa autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 231/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în regulatorul de competenţă. În opinia recurenţilor, printr-o astfel de hotărâre a fost soluţionat definitiv incidentul procesual referitor la cadrul legal aplicabil în speţă, inclusiv temeiul juridic pe baza căruia reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, iar din considerentul unei astfel de hotărâri, ce face trimitere la faptul că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, reclamanţii solicitând obligarea pârâtelor la emiterea titlului de plata în valoarea stabilită prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile în anul 2012 anterior intrării in vigoare a Legii nr. 165/2013, Înalta Curte a cauţionat, cu autoritate de lucru judecat, susţinerile recurenţilor referitoare la faptul că întinderea materială a dreptului lor la despăgubiri (respectiv suma de 543.000 EUR) a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Astfel, în opinia recurenţilor, analiza realizată de Curtea de Apel Piteşti a ignorat cea de a doua şi ultima teză a articolului 430 C. proc. civ., fiind invocată şi jurisprudenţa Curţii EDO.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind temeinică şi legală. Legal citată, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor nu a depus întâmpinare.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 7 octombrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 8 martie 2023.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 noiembrie 2021, Înalta Curte a admis cererea recurentei de preschimbare a termenului de judecată stabilit la data de 8 martie 2023 şi a fixat un nou termen de judecată, pentru data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii - reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazurilor de casare reglementate de pct. 7 şi 8 ale articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii sau străine cauzei în cuprinsul acesteia. Deşi au susţinut, pasager, că hotărârea atacată se întemeiază pe motive contradictorii, recurenţii - reclamanţi nu au detaliat această critică, iar argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente şi încălcării autorităţii de lucru judecat, urmând a fi analizată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, sentinţa recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanţa a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus în mod clar şi fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte găseşte nefondate şi argumentele circumscrise de recurenţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care aceştia au criticat modul în care prima instanţă a apreciat autoritatea de lucru judecat pe care, în opinia recurenţilor, o generează pe de o parte: (a) sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, completată prin sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012, pronunţate de Judecătoria Piteşti şi modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunţată de către Tribunalul Argeş, iar pe de altă parte (b) decizia nr. 231/20.01.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019.

Un prim aspect ce se impune a fi menţionat în planul analizei spectrului autorităţii de lucru judecat generate de sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti, completată sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012 de către aceeaşi instanţă şi modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, a Tribunalului Argeş, este cel potrivit căruia, în virtutea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, efectele unor astfel de hotărâri (pronunţate în cauze începute înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.) sunt guvernate de prevederile C. proc. civ. din 1865 şi de cele ale C. civ. din 1864, sub imperiul cărora autoritatea de lucru judecat cunoştea doua manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. 1864 şi art. 166 C. proc. civ. 1865) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864).

Ceea ce se invocă în prezenta cauză este valenţa de prezumţie a autorităţii lucrului judecat, pe care, însă, contrar celor afirmate prin memoriul de recurs, Înalta Curte o apreciază ca fiind tratată de judecătorul fondului în mod corect în raport de obiectul litigiului pendinte, prima instanţă stabilind clar limitele chestiunilor tranşate prin sus indicatele hotărâri judecătoreşti.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că, prin cererea de chemare în judecată cu care reclamanţii au învestit instanţele de contencios administrativ, aceştia au solicitat fie obligarea C.N.C.I., fie obligarea A.N.R.P. la emiterea Titlului de plată pentru suma de 543.000 EUR, actualizată cu indicele de inflaţie aferent perioadei 21.12.2012 sau 28.02.2014 şi până la emiterea efectivă a Titlului de plată, apreciind incidente prevederile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013.

Din analiza, însă, a deciziei civile nr. 3360/21.12.2012, pronunţată de Tribunalul Argeş, rezultă că sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, a Judecătoriei Piteşti, completată prin sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012, a fost reformată de instanţa de control judiciar tocmai sub aspectul capătului de cerere din respectiva cauză privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ("CCSD") din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor ("ANRP") la îndeplinirea formalităţilor şi procedurilor privind emiterea titlului de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Din această perspectivă, Tribunalul Argeş, admiţând recursul CCSD din cadrul ANRP, a stabilit că procedura reconstituirii dreptului de proprietate prin acordare de despăgubiri, ce este în sarcina comisiilor funciare şi judeţene, reprezintă doar o primă etapă, ulterior declanşându-se procedura administrativă reglementată de sus indicatul titlu VII din Legea nr. 247/2005.

Totodată, Tribunalul Argeş a arătat expres că în cadrul procedurii administrative antereferite se realizează stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptăţite, dintr-un astfel de considerent rezultând faptul că valoarea pecuniară indicată în sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti, completată prin sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012, nu are valoarea unei despăgubiri în sensul Legii nr. 247/2005, astfel de despăgubiri urmând a fi stabilite prin procedura reglementată de titlu VII din Legea nr. 247/2005 ulterior îndeplinirii de către comisiile locale şi judeţene de fond funciar a aspectelor stabilite în sarcina lor prin sentinţele pronunţate de Judecătoria Piteşti.

Astfel, din cuprinsul sentinţei civile nr. 3375/05.04.2012, completată prin sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012, ambele pronunţate de Judecătoria Piteşti rezultă că aspectul soluţionat de instanţă, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, este doar cel ce viza atribuţiile CLFF Oarja şi CJFF Argeş în reconstituirea dreptului de proprietate sub formă de despăgubiri, ce, conform Legii nr. 18/1991, coroborate cu prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se limitau la efectuarea procedurilor administrative şi la emiterea hotărârilor privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri.

Or, potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013: Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

În raport de toate aceste aspecte, câtă vreme sentinţa antereferită a dezlegat doar chestiunea obligaţiilor ce incumbau CLFF Oarja şi CJFF Argeş, iar potrivit prevederilor normative, stabilirea valorii despăgubirilor nu intra în competenţa acestora, ci în cea a CCSD, după cum a stabilit, de altfel, cu autoritate de lucru judecat, chiar Tribunalul Argeş, prin decizia nr. 3360/21.12.2012, de reformare a sentinţei civile nr. 3375/05.04.2012, limitele autorităţii de lucru judecat ataşată unor astfel de hotărâri, din perspectiva efectului pozitiv, au fost corect identificate de prima instanţă, nefiind încălcate, motiv pentru care criticile formulate de recurenţi sunt nefondate.

În ceea ce priveşte setul de critici circumscrise de recurenţi prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ce vizează puterea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 231/20.01.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019, instanţa de control judiciar observă că, prin intermediul unei astfel de hotărâri judecătoreşti, chestiunea litigioasă tranşată a fost cea a instanţei competente să soluţioneze cauza. Considerentele expuse în cuprinsul unei astfel de hotărâri, ce fac trimitere la legea aplicabilă, vizează doar cauza juridică evocată de reclamanţi prin cererea introductivă de instanţă, drept element relevant în identificarea instanţei competente, iar nu caracterul întemeiat sau neîntemeiat al cererii ori al susţinerilor reclamanţilor privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se reţine existenţa unei obligaţii a intimatelor în sensul celor reglementate prin art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013. Totodată, prin intermediul unei astfel de hotărâri instanţa nu a realizat o interpretare a hotărârilor pronunţate la nivelul anilor 2012 din perspectiva conţinutului concret al acestora sau al limitelor autorităţii de lucru judecat ataşată acestora, ci exclusiv din perspectiva cadrului procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată, drept aspecte relevante în soluţionarea regulatorului de competenţă.

În raport de astfel de aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că prima instanţă a delimitat corect şi limitele autorităţii de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 231/20.01.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu respectarea prevederilor art. 430 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi argumentele plasate de recurenţi în sfera de reglementare a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceştia au criticat maniera în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că teza a II-a a sus indicatului text normativ (al cărui conţinut a fost expus în paragrafele anterioare), reglementează drept condiţie stabilirea sumelor reprezentând despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

Or, deşi sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti, completată prin sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012 are natura unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aceasta nu îndeplineşte criteriile necesare spre a fi calificată drept hotărâre prin care să fi fost stabilite sumele cu titlu de despăgubiri, în condiţiile în care, după cum s-a arătat şi în paragrafele anterioare, prin chiar decizia civilă nr. 3360/21.12.2012 a Tribunalului Argeş, de reformare a sus indicatei sentinţe, s-a reţinut expres faptul că stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptăţite urma a fi realizată în procedura administrativă reglementată de titlu VII din Legea nr. 247/2005, cererea de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la îndeplinirea formalităţilor şi procedurilor privind emiterea titlului de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, fiind respinsă ca prematură.

Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că sentinţa civilă nr. 3375/05.04.2012, completată prin sentinţa civilă nr. 5590/31.05.2012, ambele pronunţate de Judecătoria Piteşti nu reprezintă hotărâri judecătoreşti de stabilire a sumelor de bani în sensul art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, neexistând o obligaţie nici a C.N.C.I. şi nici a A.N.R.P. de emitere a titlului de plată în cuantum de 543.000 EUR, actualizat cu indicele de inflaţie.

Contrar celor afirmate de recurenţi, în cauză nu îşi găsesc aplicarea aspectele tranşate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 671/2017 şi nici cele tranşate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 686/2014, întrucât chestiunea în discuţie vizează identificarea limitelor autorităţii de lucru judecat ataşată hotărârilor judecătoreşti pronunţate la nivelul anului 2012, iar nu pe cea a cenzurării unor hotărâri judecătoreşti de către o autoritate administrativă.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu există motive de reformare a hotărârii pronunţate din prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentinţa nr. 139 din 7 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., prin mandatar E., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., prin mandatar E. împotriva sentinţei civile nr. 139 din 7 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.