Interpretation of amended claims in administrative salary disputes: correction of material error in sectoral reference value (VRS) under the principle of party disposition

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1 Prin acţiunea declinată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017*, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti:

i. anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiţiei, precum şi a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiţiei de respingere a contestaţiei formulate, respectiv în partea ce priveşte fiecare reclamant;

ii. obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare (respectiv a unor ordine de salarizare individuale) modificator prin care să se stabilească ca, începând cu data de 09.04.2015, să beneficieze de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de reclamanţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 405 aferent familiei ocupaţionale "Justiţie", VRS reprezentând nivel maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015;

iii. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 405 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 01.12.2015) şi venitul efectiv plătit şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 445,5 RON (începând cu data de 01.12.2015 şi până în ianuarie 2017) şi venitul efectiv plătit;

iv. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective;

v. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea adiţională, formulată la data de 04.06.2018, reclamanţii au înţeles să modifice cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat să se ia act de faptul că au rămas fără obiect capetele 1 şi 2 de cerere, respectiv: anularea Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiţiei, precum şi a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiţiei de respingere a contestaţiei şi obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare (respectiv a unor ordine de salarizare individuale) modificator prin care să se stabilească că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii beneficiază de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de reclamanţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 405 RON aferent familiei ocupaţionale "Justiţie", VRS, reprezentând nivel maxim în sensul legii, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 421,36 RON şi venitul efectiv plătit (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015) şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 463,5 RON şi venitul efectiv plătit (începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON); obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, dar şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. La data de 15.01.2019, reclamanţii au formulat o a doua cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat:

i. anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiţiei, precum şi a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiţiei de respingere a contestaţiei formulate, respectiv în partea ce priveşte fiecare parte reclamantă;

ii. obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare (respectiv a unor ordine de salarizare individuale) modificator prin care să se stabilească că, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii beneficiază de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de reclamanţi, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015;

iii. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 421,36 RON şi venitul efectiv plătit (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015) şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 463,5 RON şi venitul efectiv plătit (începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON);

iv. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar si până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective;

v. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii modificatoare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că, prin sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu-Mureş au fost obligaţi, începând cu data de 09.04.2015, la plata unei indemnizaţii brute lunare corespunzătoare unei valori de referinţă sectoriale de 440,154 RON (stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008) şi, începând cu data de 01.12.2015, la plata unei indemnizaţii brute lunare corespunzătoare unei valori de referinţă sectoriale de 484.169 RON (stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015). În acelaşi sens, reclamanţii au invocat şi sentinţa civilă nr. 1177/22.10.2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 122 din 8 mai 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, excepţiile tardivităţii cererii de chemare în judecată, lipsei obiectului acţiunii şi tardivităţii formulării cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, invocate de către pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de fond a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Bacău şi a admis, în parte, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti.

De asemenea, prima instanţă a obligat pârâtul Ministrul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se stabilească că reclamanţii beneficiază de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015 şi a obligat pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 01.01.2017) şi Tribunalul Bucureşti (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 01.01.2017), la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 421,36 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015 şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 463,5 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, obligând, totodată, pârâţii şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

În plus, instanţa de fond a respins, ca rămas fără obiect, petitul privind anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiţiei, precum şi a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiţiei de respingere a contestaţiei formulate şi ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 anterior, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., G., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U., prin care, invocând prevederile art. 488, alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, în sensul de a obliga pârâţii la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, la care se adaugă plata dobânzii legale de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

În susţinerea căii de atac, recurenţii - reclamanţi au arătat, în esenţă, că prima instanţă a aplicat eronat principiul disponibilităţii, identificând greşit voinţa reală a recurenţilor - reclamanţi exprimată prin cererea adiţională depusă la data de 15.01.2019, din perspectiva manierei de modificare a celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată. Din această perspectivă, recurenţii au învederat că indicarea altor valori de referinţă sectorială decât cele maxime aplicate în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", în petitul 3 al cererii adiţionale, nu putea fi avută în vedere ca reflectând voinţa reclamanţilor, ci trebuia apreciată ca fiind rezultatul unei erori materiale, în contextul în care un astfel de capăt de cerere este unul accesoriu capătului de cerere privind obligarea Ministrului Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin care să se stabilească cuantumul maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

3.2. În cauză a formulat recurs şi pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a susţinut că O.G. nr. 13/2008, invocată ca temei de drept, a prevăzut creşteri diferite ale valorii de referinţă sectorială pentru personalul salarizat în baza O.U.G. nr. 27/2006 faţă de personalul salarizat în baza O.G. nr. 8/2007.

Astfel, enunţând prevederile art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008, recurentul a opinat că acea creştere a valorii de referinţă sectorială cu 8,5%, solicitată de reclamanţi, a fost prevăzută prin O.G. nr. 13/2008 doar pentru categoria profesională a personalului auxiliar, categorie care a şi obţinut hotărârile judecătoreşti favorabile invocate, reclamanţii - judecători făcând trimitere la personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti care au obţinut hotărâri judecătoreşti în baza unor dispoziţii legale aplicabile doar acelei categorii de personal.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.3. Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu recurs şi de către Tribunalul Bucureşti care, în susţinerea căii de atac, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apreciat ca nejustificată soluţia primei instanţe, având în vedere că, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile băneşti în condiţiile stabilite de prima instanţă, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiţiei.

Astfel, în toate actele administrative emise de Ministerul Justiţiei privind stabilirea indemnizaţiilor de încadrare a judecătorilor, ca urmare a apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, se menţionează faptul că plata diferenţelor rezultate din aplicarea ordinelor se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

Sintagma "plata diferenţelor rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei" este conţinută şi de Ordinul MJ nr. 2066/C/2018, dar şi de Ordinul MJ nr. 90/C/2019 emis în aplicarea acestuia.

Totodată, recurentul a invocat şi O.U.G. nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, apreciind că prima instanţă în mod greşit a stabilit obligaţia de plată a sumelor solicitate de reclamantă în sarcina tribunalului în condiţiile în care, în bugetul acestuia, nu sunt prevăzute fonduri cu această destinaţie, finanţarea acestei instituţii fiind asigurată exclusiv din resurse bugetare, care sunt repartizate de ordonatorii de credite ierarhic superiori, respectiv Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3.4. De asemenea, împotriva sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs şi Curtea de Apel Bacău, prin care, în esenţă, a criticat soluţia de stabilire, în sarcina sa, a obligaţilor dispuse de prima instanţă, învederând că drepturile salariale ale reclamanţilor urmau să fie achitate în conformitate cu prevederile OMJ nr. 2066/C/2018, după asigurarea fondurilor care să permită plata drepturilor salariale restante. Totodată, a criticat recurenta şi soluţia de stabilire a obligaţiei de achitare a cuantumului actualizat cu rata inflaţiei al unor astfel de sume, concomitent cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, apreciind Curtea de Apel Bacău că, în virtutea prevederilor O.G . nr. 13/2011 un astfel de cumul nu este permis.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citate, părţile litigante nu au depus întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 19 ianuarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 11 mai 2022.

II. Soluţia instanţei de recurs

A. Examinând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta C. pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 C. proc. civ., orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni esenţiale, "şi semnătura˝ iar potrivit art. 196 alin. (2) din acelaşi cod, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii (…).

Totodată, art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii", dispune:

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia(...). (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanţei de judecată.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul cererii de recurs formulată în cauză de recurenţii - reclamanţi este indicată drept titulară a căii de atac şi recurenta C., memoriul de recurs nu conţine şi semnătura acesteia.

De asemenea, Înalta Curte menţionează că a pus în vedere recurentei -reclamante C. să depună la dosarul cauzei un exemplar semnat al recursului declarat în cauză sau să semneze cererea de recurs deja depusă, aspect ce rezultă din citaţia emisă de instanţă la data de 31.01.2022, ce a fost comunicată recurentei la data de 04.02.2022 (în acest sens dovada de comunicare aflată la dosar).

Întrucât până la termenul de judecată acordat în cauză, sus indicata recurentă - reclamantă nu a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa, nu a comunicat instanţei un exemplar original al recursului şi nici nu a procedat la semnarea exemplarului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că, în ceea ce o priveşte pe recurenta C., nu sunt întrunite condiţiile de formă ale recursului, prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 148 şi art. 196 din C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părţii, care trebuie aplicată pe actele procesuale depuse la instanţele de judecată. De asemenea, Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă I. a depus la dosarul cauzei o notă de şedinţă prin care afirmă că recurenta - reclamantă C. i-ar fi comunicat că nu va semna cererea de recurs.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta C. împotriva sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nesemnat.

B. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., D., E., G., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. este fondat, pentru argumentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, la data de 12 octombrie 2017, recurenţii - reclamanţi, având calitatea de judecători, au investit instanţa de judecată cu o acţiune având drept petit principal anularea în parte a Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017, emis de Ministrul Justiţiei şi a actelor emise de pârâtul Ministerul Justiţiei de respingere a contestaţiei formulate şi obligarea pârâţilor la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se stabilească că reclamanţii beneficiază, începând cu data de 09.04.2015, de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor la nivelul maxim pentru funcţiile deţinute de reclamanţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială aferentă familiei ocupaţionale "Justiţie".

Deşi prin cererea iniţială valoarea de referinţă sectorială ("VRS") a fost indicată ca fiind de 405 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 01.12.2015), respectiv de 445,5 RON (începând cu data de 01.12.2015 şi până în ianuarie 2017), prin cererile adiţionale, o astfel de valoare a fost modificată, iniţial la valoarea de 421,36 RON şi respectiv de 463,5 RON, pentru ca, ulterior, prin cererea modificatoare din 15.01.2019, reclamanţii să solicite obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la o VRS de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată în mod subsecvent, recurenţii - reclamanţi au învestit instanţele de contencios administrativ şi cu petite accesorii, al căror mod de soluţionare era subordonat soluţiei pronunţate asupra cererilor principale, prin care recurenţii au solicitat obligarea ordonatorilor secundari şi terţiari de credite (Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti), cu care s-au aflat în raporturi directe de muncă în intervalele de timp relevante cauzei, la plata efectivă a drepturilor salariale stabilite urmare a emiterii ordinului solicitat prin cererea principală.

Prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a obligat pârâtul Ministrul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare, prin care să se stabilească că reclamanţii beneficiază de un cuantum maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară şi al sporurilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

În ceea ce priveşte, însă, petitul accesoriu de obligare a pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor salariale, instanţa de fond a reţinut că, dând eficienţă principiului disponibilităţii şi manierei în care recurenţii -reclamanţi au înţeles, prin cererile adiţionale, să modifice cererea de chemare în judecată, se impune obligarea acestora doar la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 421,36 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015 şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 463,5 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON. Totodată, instanţa de fond a admis petitul accesoriu privind actualizarea unor astfel de sume cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

Prin calea de atac promovată, recurenţii - reclamanţi critică exclusiv maniera în care prima instanţă a soluţionat cererea accesorie de obligare a Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Bacău şi Tribunalului Bucureşti la plata diferinţelor salariale, prin raportare la VRS de 421,36 RON, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015 şi VRS de 463,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, apreciind că o astfel de soluţie a fost pronunţată drept efect al unei eronate interpretări a voinţei părţilor, exprimate în cererea modificatoare depusă la data de 15.01.2019 (argumentele invocate fiind încadrate de recurenţi în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.).

Observând succesiunea modificărilor aduse de recurenţii reclamanţi cererii de chemare în judecată, precum şi conţinutul integral al cererilor adiţionale din datele de 04.06.2018 şi 15.01.2019 (aflate la dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Braşov, respectiv dosarul x/2017 al Curţii de Apel Alba Iulia), Înalta Curte apreciază fondate criticile formulate de recurenţii reclamanţi faţă de maniera în care, prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a interpretat voinţa lor de modificare a antereferitului petit accesoriu, fiind, astfel, incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 22 alin. (2) şi (6), art. 30 alin. (5) şi art. 204 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că unul dintre principiile fundamentale ce guvernează întreg procesul civil este principiul disponibilităţii părţilor asupra cadrului juridic al acţiunii, reglementat de prevederile art. 9 Cod de procedura, potrivit căruia voinţa părţilor litigante reprezintă un element principal al delimitării limitelor demersului judiciar. Un astfel de principiu reglementează existenţa unui drept al reclamanţilor de a determina nu numai existenta procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei.

Trebuie subliniat şi faptul că modificarea cererii de chemare în judecată reprezintă facultatea recunoscută prin lege reclamanţilor, în cadrul unui proces civil, exprimând prerogativa acestora de a opera schimbări cu privire la părţile, obiectul sau cauza cererii lor, în acest sens fiind prevederile art. 204 C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 30 alin. (5) C. proc. civ., constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare, iar potrivit prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În raport de astfel de repere teoretice, Înalta Curte observă că, în cauza de faţă, chestiunea ce este dedusă analizei prin recurs, este cea a modului de determinare a conţinutului unei cereri adiţionale, în sensul de identificare a voinţei părţilor exprimate prin aceasta, dat fiind faptul că, în ceea ce priveşte petitul terţ al cererii de chemare în judecată, în stabilirea modului în care acesta a fost modificat de recurenţii - reclamanţi, prima instanţă a avut în vedere paragrafele iniţiale ale cererii formulate de reclamanţi la data de 15.01.2019.

Înalta Curte reţine că, în interpretarea voinţei părţilor şi determinarea manierei de aplicare a principiului disponibilităţii, instanţa are obligaţia de a analiza în mod integral cererea formulată, iar nu doar paragrafele iniţiale ale acesteia, judecătorul având îndatorirea, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar observă că, deşi în paragrafele iniţiale ale cererii modificatoare, recurenţii - reclamanţi au solicitat obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei salariale prin raportare la o VRS de 421,36 RON (începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015), respectiv de 463,5 (începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 463,5 RON), din conţinutul integral al cererii adiţionale rezultă că modificarea petitului terţ al cererii de chemare în judecată a vizat obligarea sus indicaţilor pârâţi la plata drepturilor salariale aferente VRS-urilor pentru care recurenţii -reclamanţi au solicitat, prin petitul principal, obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei, la emiterea unui nou ordin de salarizare.

Or, din această perspectivă, prin cererea modificatoare din 15.01.2019, VRS pentru care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare a fost cea de 440,16 RON, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, respectiv de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015.

Relevantă, în acest sens, este şi analiza comparativă a conţinutului cererii adiţionale depuse de reclamanţi la data de 04.06.2018 cu cel al cererii adiţionale din 15.01.2019, analiză din care rezultă că indicarea, în paragrafele iniţiale ale cererii din 15.01.2019 a VRS de 421,36 RON (începând cu data de 09.04.2015), respectiv de 463,5 (începând cu data de 01.12.2015), a reprezentat doar o eroare materială.

Pe cale de consecinţă, observând şi caracterul accesoriu al petitului al treilea al cererii de chemare în judecată, în raport de petitul secund, Înalta Curte apreciază că voinţa recurenţilor - reclamanţi, exprimată, din perspectiva celui de-al treilea petit al cererii de chemare în judecată, prin cererea adiţională din data de 15.01.2019, a fost cea de a solicita obligarea pârâţilor Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit VRS de 440,16 RON, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit VRS de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, sume actualizate cu rata inflaţiei şi generatoare de dobândă legală, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

Ca atare, deşi dispoziţiile legale sus enunţate arată că instanţa judecătorească este obligata să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii prin pronunţarea sentinţei atacate cu ignorarea voinţei reale a recurenţilor - reclamanţi, exprimată în cererea adiţională din 15.01.2019, iar, întrucât normele ce reglementează principiile fundamentale ale procesului civil ocrotesc un interes public, actul de procedură săvârşit cu nerespectarea acestora atrage nulitatea absolută.

Aşadar, se reţine că, prin hotărârea dată, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului formulat de antemenţionaţii recurenţi şi, în rejudecare, casarea în parte a sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă asupra capătului de cerere principal, prin care aceasta a dispus obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare, în rejudecare, instanţa de control judiciar va obliga pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 31.12.2016) şi Tribunalul Bucureşti (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 31.12.2016), la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

C. De asemenea, examinând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti, pe care dat fiind faptul că vizează chestiuni de drept complementare, le va analiza grupat, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâţi sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele următoare:

Instanţa de control judiciar observă că, în mod corect, prima instanţă a constatat că diferendul (născut din emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor) priveşte incidenţa dispoziţiilor 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit art. I. din actul normativ menţionat: Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins:

"(11) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(12) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, motiv pentru care egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data de 9 aprilie 2015 (drept moment al intrării în vigoare a actului normativ menţionat).

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, după cum a reţinut şi prima instanţă, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, valoarea concretă şi corectă a VRS trebuia să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispoziţiile art. (1) şi (2) din O.G. nr. 13/2008 nu puteau fi aplicate, începând cu data de 9 aprilie 2015, inclusiv în privinţa creşterii VRS cu 8,5%, decât prin raportare la sus indicatele chestiuni de principiu, care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatorii ce au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actelor normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanţii au depus la dosar hotărâri judecătoreşti cu privire la care au arătat că au fost valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008, fiind irelevant, în raport de criteriile antereferite, departajarea pe care recurentul o face între categoria personalului auxiliar şi cea din care fac parte recurenţii - reclamanţi.

Prin urmare, faţă de toate aspectele învederate anterior, interpretarea recurenţilor-pârâţi privind greşitul raţionament al judecătorului fondului, care a concluzionat în sensul incidenţei dispoziţiilor O.G. nr. 13/2008 şi în ceea ce priveşte magistraţii judecători, din perspectiva stabilirii VRS de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,16 RON începând cu data de 01.12.2015, nu pot fi primite.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii primei instanţe, ce, din perspectiva chestiunilor de drept supuse analizei de un astfel de recurent, a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate şi criticile evocate de recurenţii - pârâţi Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti, prin care aceştia, exhibând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că soluţia primei instanţe desconsideră prevederile O.U.G. nr. 3/2019 şi aspectele reţinute prin Ordinul nr. 2066/C/2018. Instanţa de control judiciar apreciază că atât prevederile O.U.G. nr. 3/2019, cât şi aspectele statuate prin Ordinul nr. 2066/C/2018, privind modul de realizare a plaţilor, ţin de modalitatea de executare a hotărârii pronunţate de prima instanţă, efectuarea plăţii reprezentând o chestiune care priveşte executarea obligaţiei, iar nu stabilirea acesteia, astfel încât nu pot fi reţinute alegaţiile recurenţilor - pârâţi.

Totodată, având în vedere executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a acestor sume de bani, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu, în temeiul principiului reparării integrale a acestuia, motiv pentru care nu pot fi primite nici argumentele invocate de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Bacău, prin care aceasta critică soluţia primei instanţe de obligare a sa la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective. Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte maniera de interpretare a prevederilor O.G. nr. 13/2011 propusă de recurentă, în contextul în care, din perspectiva cumulului dobânzii legale cu actualizarea cuantumului drepturilor salariale cu rata inflaţiei, în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, relevantă este Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Aşadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât şi posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuţie (dobânda şi indicele de inflaţie), ce sunt, în esenţă, mecanisme menite a repara prejudicii distincte.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, deşi recurenta - pârâtă Curtea de Apel Bacău a evocat, în ultimul paragraf al memoriului său de recurs, aspectul unei lipse de interes a "cererii", aceasta nu a dezvoltat o astfel de critică iar instanţa de recurs nu poate specula în privinţa aspectelor vizate de o astfel de afirmaţie, motiv pentru care, neavând trasate reperele necesare, instanţa de control judiciar nu poate proceda la o analiză a sentinţei primei instanţe dintr-o astfel de perspectivă.

În concluzie, toate criticile recurenţilor - pârâţi sunt nefondate, prima instanţă dând, din perspectiva aspectelor vizate de acestea o dezlegarea ce reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta C. împotriva sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu şi va anula un astfel de recurs, ca nesemnat.

Totodată, va admite recursul declarat de restul recurenţilor - reclamanţi împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care o va casa în parte. În rejudecare, Înalta Curte va obliga pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 31.12.2016) şi Tribunalul Bucureşti (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 31.12.2016) la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 si până la data de 30.11.2015 şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei şi va obliga pârâţii la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

De asemenea, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta C. împotriva sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nesemnat.

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., D., E., G., F., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. împotriva sentinţei civile nr. 122 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând obligă pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău (în calitate de angajator al reclamantei L., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 31.12.2016), şi Tribunalul Bucureşti (în calitate de angajator al reclamantelor O., P., Q., R., S., într-un interval al perioadei de referinţă 09.04.2015 - 31.12.2016), la plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,16 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 09.04.2015 si până la data de 30.11.2015, şi a diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor aferente unei VRS de 484,18 RON, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, şi obligă pârâţii la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar si până la data plăţii efective.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.