Joint liability upheld for insolvent company administrator due to bad-faith tax evasion and asset stripping.

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi precizată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 17.10.2018 reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva deciziei x/22.08.2018 emisa de ANAF DGRFP Craiova si împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare scria x/07.06.2018 întocmită de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, solicitând admiterea contestaţiei, anularea in tot a actelor contestate cu consecinţa înlăturării din sarcina reclamantei a obligaţiilor stabilite prin aceste acte.

2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 43 din 23 ianuarie 2019, a respins acţiunea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi S.C. B. S.R.L., ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen, reclamantul A., întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul- reclamant a criticat sentinţa civilă recurată ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând, în esenţă, următoarele:

- susţinerea potrivit căreia pe anumite perioade de timp nu s-au făcut plaţi nu poate constitui în mod singular prin emiterea lor motiv legal de antrenare a răspunderii solidare a recurentului cu debitoarea falita, cu alte cuvinte nu se poate susţine ca societatea ar fi dispus de surse financiare iar cu rea credinţa nu am efectuat plăţi;

- art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 prevede condiţiile în care se poate antrena răspunderea solidară a administratorului societăţii cu debitorul declarat insolvabil, pentru obligaţiile de plata ale acestuia din urma.

- astfel, potrivit textului de lege menţionat, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

- în temeiul acestor prevederi, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a persoanelor enumerate de legiuitor, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent şi condiţia reţinerii relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

- chiar dacă se constata îndeplinita condiţia declarării stării de insolvabilitate a debitoarei C. S.R.L., în speţa, debitoarea a fost declarata insolvabila prin Procesul-verbal de declarare a insolvabilităţii, în ce priveşte cea de-a doua condiţie este de reţinut că pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului condiţia esenţială şi expresă este ca acesta să fi acţionat cu rea credinţă;

- reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor, astfel că emitentul ar fi trebuit să probeze că subscrisa a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor;

- prin urmare motivarea instanţei s-a dat cu încălcarea si aplicarea greşita dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 din Codul fiscal;

- referitor la incidenţa Deciziei nr. 28/2018 a ICCJ si, în raport de acest lucru, inadmisibilitatea antrenării răspunderii solidare în condiţiile legii fiscale in concurs cu legea insolventei, instanţa de fond face o confuzie intre funcţionalitatea şi alicarca celor două legi in concurs, şi delegarea de drept data de ICCJ;

Faţă de acestea, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a formulat întâmpinare în recurs, prin care, a solicitat respingerea recursului promovat de recurent şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 30 mai 2019, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen pentru judecata recursului, în data de 21 aprilie 2021, cu citarea părţilor, în condiţiile art. 494 -495 C. proc. civ., dată când a avut loc judecata, în şedinţă publică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Deliberând asupra prezentului recurs, sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate, prin prisma probelor administrate, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Curtea constată că este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinţei atacate din prezenta sentinţă şi faţa de obiectul cererii de chemare în judecată, soluţia primei instanţe a fost aceea de respingere a acţiunii.

În argumentele prezentate în susţinerea soluţiei, instanţa de fond a reţinut, printre altele că, în speţă, se constată din probatoriul administrat că reclamantul a acţionat cu rea credinţă în scopul de a nu declara/de a nu-şi achita obligaţiile fiscale şi de a zădărnici o eventuală executare silită.

Astfel, judecătorul fondului a reţinut maniera în care reclamantul a înţeles să-şi exercite atribuţiile de administrator în intervalul ianuarie - decembrie 2013, interval ce a făcut obiectul verificărilor efectuate de inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală nr. 4 Tg. Jiu, şi pe parcursul căruia s-a constatat denaturarea caracterului vânzărilor efectuate prin efectuarea de vânzări cu ridicata simulate prin vânzări en-detail în scopul înregistrării unor venituri diminuate, precum şi înregistrarea în contabilitate a unor venituri subevaluate din vânzările cu ridicata, evidenţiază intenţia clară a acestuia de a nu declara obligaţiile fiscale ale societăţii, generând mare parte din obligaţiile reţinute în sarcina acesteia.

S-a mai reţinut că, reaua credinţă a reclamantului, evidentă în legătură cu declararea obligaţiilor fiscale, persistă şi în ce priveşte achitarea obligaţiilor şi este probată nu numai de omisiunea efectuării oricărei plăţi a debitelor înregistrate dar şi de înstrăinarea unui număr de 11 autoutilitare ale societăţii la un preţ subevaluat în luna ianuarie 2014, urmată de vânzarea a alte patru autovehicule în luna iulie 2014, ajunse în patrimoniul S.C. B. S.R.L., societate în cadrul căreia îşi desfăşoară în prezent activitatea şi o mare parte din salariaţii S.C. C. S.R.L..

Conchide instanţa că, reclamantul nu a înţeles să uzeze de mijloacele legale pentru depăşirea acestor dificultăţi şi nu solicitat eşalonarea la plată conform O.U.G. nr. 29/2011, preferând să solicite deschiderea procedurii simplificate a societăţii debitoare şi continuarea activităţii în cadrul altei societăţi care a preluat parte din bunurile şi angajaţii S.C. C. S.R.L..

În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul-reclamant sunt elemente care ţin de temeinicia respingerii acţiunii de către instanţa de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ţinând de aprecierea suverană a instanţelor de fond.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reţinând că, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de fond nu a interpretat greşit dispoziţiile incidente in cauză.

Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, în intervalul 27.03.2003-28.10.2014, recurentul -reclamant a deţinut calitatea de asociat şi administrator la S.C. C. S.R.L., societate al cărei obiect de activitate a vizat în principal comerţul cu ridicata şi cu amănuntul al legumelor şi fructelor.

ANAF Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Regionala Antifraudă Fiscală 4 Tg. Jiu ca urmare a verificărilor efectuate cu privire la activitatea societăţii debitoare în intervalul ianuarie 2013- decembrie 2013 a întocmit procesul-verbal nr. x/21.01.2014 prin care s-a reţinut că importante cantităţi de produse vândute în regim de en-detail au reprezentat, în realitate, vânzări cu ridicata către persoanele juridice, pentru care nu au fost emise facturi fiind ulterior scăzute din gestiune prin bonuri fiscale, cu adaosuri derizorii, societatea înregistrând în mod constant preţuri de vânzare subevaluate, aşa cum reiese şi din notele de explicative date de reprezentanţii unor societăţi care au achiziţionat pe parcursul anului 2013 mărfuri de la societatea debitoare.

De asemenea, s-a mai reţinut de către inspectorii antifraudă că veniturile şi TVA înregistrate în evidenţa contabilă şi declarate organelor fiscale nu sunt cele reale, întrucât livrările de mărfuri au fost înregistrate la preţuri subevaluate, fiind estimată o bază impozabilă suplimentară de 14.309.535 RON, căreia îi corespunde TVA colectată în sumă de 3.434.288 RON şi un impozit pe profit în sumă de 2.289.526 RON, la care se adaugă amenzile aplicate societăţii de DG antifraudă fiscală, cumulând suma de 17.000 RON.

Astfel, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Regionala Antifraudă Fiscală 4 Tg. Jiu a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.01.2014, prin care s-a reţinut că scopul contribuabilului a fost eludarea legii fiscale prin neînregistrarea, nedeclararea şi neplata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat consolidat, precum şi faptul că în cursul lunii ianuarie societatea a înstrăinat către diverse persoane fizice şi juridice un număr de 11 autoutilitare la un preţ de vânzare denaturat, cu scopul vădit de a-şi diminua patrimoniul, s-a instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor societăţii şi poprirea asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti ale acesteia.

În urma constatărilor inspectorilor antifraudă, în intervalul 02.04.2014-03.06.2014 AJFP Dolj a efectuat o inspecţie fiscală la S.C. C. S.R.L. în urma căreia în sarcina societăţii au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 2.588.733 RON.

De asemenea, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală întocmit că s-a reţinut neînregistrarea în contabilitate a veniturilor şi taxei pe valoare adăugată colectată din comercializarea produselor justifică estimarea bazei de impunere pentru stabilirea veniturilor impozabile, precum şi faptul că întreaga activitate desfăşurată de societate a fost de comercializare în sistem cu ridicata a bunurilor, utilizarea aparatului de marcat electronic fiscal având drept scop scăderea din gestiune a produselor vândute pe bază de bonuri fiscale, cu adaosuri derizorii care nu reflectă realitatea, având consecinţa diminuării veniturilor impozabile şi a TVA colectată.

În urma efectuării inspecţiei fiscale în intervalul 03.12.2014-19.12.2014, în sarcina societăţii debitoare au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 29.664 RON.

Prin procesul-verbal nr. x/27.04.2018 emis de DGRFP Craiova - AJFP Dolj a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. C. S.R.L., reţinându-se că aceasta este înscrisă în situaţia analitică la data de 25.04.2018 cu obligaţii fiscale restante în sumă de 3.052.687 RON.

Ulterior, prin decizia nr. x/07.06.2018, emisă de AJFP Dolj, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru obligaţiile fiscale restante ale societăţii debitoare, în limita unor creanţe fiscale în cuantum de 3.052.687 RON, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015. Din cuprinsul deciziei, reiese că organul fiscal a reţinut, în esenţă, că societatea înregistrează debite începând cu data de 25.03.2014, ultima plata fiind efectuată în data de 08.12.2016 după deschiderea procedurii insolvenţei. Potrivit considerentelor deciziilor menţionate, pentru aceeaşi sumă a fost angajată şi răspunderea S.C. B. S.R.L., în baza art. 25 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) lit. a) din Legea 207/2015. De asemenea, s-a apreciat că există raport de cauzalitate între neachitarea la scadenţă şi prejudiciul creat creditorului, fiind întemeiată emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, reaua credinţă a administratorului rezultând din acţiunile derulate, comportamentul fiscal şi dezinteresul manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale în raport de obligaţiile faţă de organul fiscal şi neîndeplinirea îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.

Contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare a fost respinsă prin Decizia nr. CRR - REG - 16667/22.08.2018 emisă de DGRFP Craiova.

Analizând criticile aduse de recurent sentinţei pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte constată, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat, în principal, prin raportare la art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dar şi la prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, decizia de angajare a răspunderii patrimoniale a intimatului reclamant A. a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar potrivit art. 25 - Răspunderea solidară:

"(...) (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...);

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; (...);

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; (...).

(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Totodată, art. 26 - Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii" din Cod dispune:

"(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.

(3) Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile. (...).

(5) Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia. (...)."

În raport cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, Înalta Curte constată cu prioritate că în cauză nu poate fi reţinută, contrar susţinerilor recurentului, neîndeplinirea condiţiilor procedurale (îndeosebi a celei prevăzute la art. 26 alin. (3) din Codul de procedură fiscală) şi nici de formă în emiterea actelor administrativ-fiscale contestate.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia de angajare a răspunderii solidare respectă conţinutul prevăzut de art. 26 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, în privinţa obligaţiei de audiere a persoanei vizate, se constată, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, că a fost îndeplinită legal procedura de notificare în vederea audierii a reprezentanţilor societăţii.

Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Din interpretarea textului legal anterior citat, rezultă faptul că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara şi/sau de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii;

- existenţa relei credinţe în neîndeplinirea obligaţiei anterior arătate.

În acord cu cele reţinute de autoritatea intimată în decizia contestată în cauză şi confirmate prin soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite condiţiile mai sus enunţate pentru a fi angajată răspunderea solidară a recurentului pentru obligaţiile de plată restante ale debitoarei insolvabile.

În acest context, Înalta Curte constată că decizia de angajare a răspunderii solidare respectă conţinutul prevăzut de art. 26 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, în privinţa obligaţiei de audiere a persoanei vizate, se constată, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, că a fost îndeplinită legal procedura de notificare în vederea audierii a reprezentanţilor societăţii.

Astfel, a fost emisă notificarea nr. 4523/2 mai 2018 pe numele asociatului/administratorului al S.C. C. S.R.L. A., să se prezinte la organul fiscal în vederea studierii dosarului şi exprimării unui punct de vedere cu privire la situaţia fiscală a societăţii şi la împrejurările care au dus la insolvabilitatea acesteia,.

Se mai reţine că exigenţele legii impun ca starea de insolvabilitate a societăţii să fie constatată, în condiţiile Codului de procedură fiscală, anterior stabilirii răspunderii administratorului, ceea ce s-a realizat în cauză prin întocmirea Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei nr. x emis de AFPJ Dolj.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că organele de executare au verificat situaţia patrimonială a societăţii debitoare, cuantificând valoarea bunurilor si veniturilor deţinute de aceasta, prin solicitarea si consultarea datelor înscrise in situaţiile financiar-contabile anuale şi/sau semestriale, rezultând ca ultimul bilanţ depus a fost la data de 31.12.2017.

AJFP Dolj a dat posibilitatea societăţiii debitoare de a face dovada stingerii sumelor prin transmiterea de invitaţii scrise, adrese somaţii, notificări,titluri executorii, toate comunicate societăţii.

Prin adresa nr. x/24.01.2014, înregistrată la AJFP Dolj cu numărul x/29.01.2014, Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 4 Târgu Jiu a transmis procesul-verbal nr. x/21.01.2014, încheiat la S.C. C. S.R.L..

Urmare a verificărilor efectuate de către inspectorii antifraudă, pentru perioada ianuarie 2013- decembrie 2013, cu privire la activitatea S.C. C. S.R.L., aceştia au constatat (din analiza datelor cuprinse în evidenţa financiar-contabilă a societăţii C. SRL) că importante cantităţi de produse vândute în regim en-detail în cursul unei zile sunt de ordinul zecilor de tone aspect care indică faptul că, în realitate, au fost vânzări cu ridicata către persoane juridice pentru care nu au fost emise facturi fiind ulterior scăzute din gestiune pe bonuri fiscale.

În concluzie, recurentul nu a făcut dovada stingerii obligaţiilor fiscale, iar in data de 21.10.2014 S.C. C. S.R.L. a intrat în procedura de faliment.

Mai mult decât atât, reprezentatul legal al S.C. C. S.R.L., a manifestat o atitudine pasivă faţă de situaţia societăţii debitoare, întrucât aceasta a acumulat datorii la bugetul general consolidat al statului în sumă de 3.052.687 RON, începând cu data de 25.03.2014, ultima plata efectuată fiind în data de 08.12.2016.

Prin urmare societatea se afla/în incapacitate de plată încă din luna martie anul 2014 şi administratorul nu a luat măsuri de/redresare a activităţii, iar in cazul deficitelor financiare avea posibilitatea de a cere amânarea/la plată a obligaţiilor fiscale restante conform O.U.G. nr. 92/2009 sau să solicite eşalonarea la\ plată conform O.U.G. nr. 29/2011.

De asemenea, lipsa bunurilor din averea debitoarei şi a oricărui indiciu privind locaţia acestora ori situaţia lor juridică actuală, precum si nejustificarea utilizării disponibilităţilor băneşti, conduc la concluzia rezonabilă că acestea au fost folosite in interes personal de către administratori şi asociaţi.

Câtă vreme s-a constatat că societatea a desfăşurat activitate fără să achite obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat (neplata acestora la timp atrăgând ulterior calcularea de majorări si penalităţi), când recurentul reclamant era administrator se conturează reaua-credinţă a acestuia care a acţionat în interes propriu, nedând prioritate achitării obligaţiilor bugetare, acest comportament conducând în final la starea de insolvabilitate a societăţii.

Din cele prezentate rezultă reaua-credinţă a reprezentantului societăţii S.C. C. S.R.L., recurentul A., care în prezent este director de vânzări în cadrul S.C. B. S.R.L. întrucât, prin acţiunile derulate, comportamentul fiscal şi dezinteresul manifestat faţă de situaţia societăţii comerciale în raport cu obligaţiile faţă de organul fiscal, nu şi-a îndeplinit îndatoririle pe care legea şi actul constitutiv le impun.

Ca atare, este evident că în perioada mandatului de administrator al societăţii a existat un raport de cauzalitate între prejudiciul adus societăţii şi implicit bugetului general consolidat al statului.

Or, recurentul nu a făcut dovada stingerii obligaţiilor fiscale, iar in data de 21.10.2014 S.C. C. S.R.L. a intrat în procedura de faliment.

Mai mult decât atât, reprezentatul legal al S.C. C. S.R.L., a manifestat o atitudine pasivă faţă de situaţia societăţii debitoare, întrucât aceasta a acumulat datorii la bugetul general consolidat al statului în sumă de 3.052.687 RON, începând cu data de 25.03.2014, ultima plata efectuată fiind în data de 08.12.2016.

Prin urmare societatea se afla/în incapacitate de plată încă din luna martie anul 2014 şi administratorul nu a luat măsuri de/redresare a activităţii, iar in cazul deficitelor financiare avea posibilitatea de a cere amânarea/la plată a obligaţiilor fiscale restante conform O.U.G. nr. 92/2009 sau să solicite eşalonarea la\ plată conform O.U.G. nr. 29/2011.

De asemenea, lipsa bunurilor din averea debitoarei şi a oricărui indiciu privind locaţia acestora ori situaţia lor juridică actuală, precum si nejustificarea utilizării disponibilităţilor băneşti, conduc la concluzia rezonabilă că acestea au fost folosite in interes personal de către administratori şi asociaţi.

Câtă vreme s-a constatat că societatea a desfăşurat activitate fără să achite obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat (neplata acestora la timp atrăgând ulterior calcularea de majorări si penalităţi), când recurentul reclamant era administrator se conturează reaua-credinţă a acestuia care a acţionat în interes propriu, nedând prioritate achitării obligaţiilor bugetare, acest comportament conducând în final la starea de insolvabilitate a societăţii.

În plus, deşi societatea înregistra dificultăţi financiare, recurentul reclamant nu a înţeles să uzeze de mijloacele legale pentru depăşirea acestor dificultăţi şi nu solicitat eşalonarea la plată conform O.U.G. nr. 29/2011, preferând să solicite deschiderea procedurii simplificate a societăţii debitoare şi continuarea activităţii în cadrul altei societăţi care a preluat parte din bunurile şi angajaţii S.C. C. S.R.L..

Recurentul reclamant a susţinut faptul că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei relei sale credinţe în nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ori în ascunderea/înstrăinarea activelor societăţii.

Înalta Curte reţine că, în corect, judecătorul fondului a considerat decisivă observaţia conform căreia susţinerile reclamantului referitoare la inexistenţa relei sale credinţe legate de achitarea obligaţiilor fiscale nu poate fi treţinută în condiţiile în care, nu dificultăţile de natură economică au afectat exerciţiul activităţii şi falimentul societăţii, ci intenţia sa evidentă de a paraliza plata obligaţiilor prin înstrăinarea bunurilor şi încetarea activităţii. Înalta Curte împărtăşeşte considerentele instanţei de fond în sensul că decizia de stabilire a răspunderii solidare este nelegală pentru că organul fiscal nu a arătat, în concret, care sunt motivele de fapt care justifică reţinerea relei - credinţe a administratorului.

Reaua-credinţă a reclamantului a rezultat din faptul că ultima situaţie financiară anuală a fost aferentă anului 2012, iar prin nedepunerea situaţiilor financiare anuale, deşi intimatul a păstrat încă o perioadă ulterioară calitatea de administrator şi, respectiv, asociat, s-au ascuns cu rea-credinţă activele societăţii, fiind aplicabile prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte împărtăşeşte considerentele instanţei de fond în sensul că decizia de stabilire a răspunderii solidare este legală pentru că organul fiscal a arătat, în concret, care sunt motivele de fapt care justifică reţinerea relei - credinţe a administratorului.

Împrejurarea că în cuprinsul deciziei contestate se face referire şi la dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) şi art. 25 alin. (2) lit. a) din Legea 207/2015, fiind analizată modalitatea în care S.C. B. S.R.L. a preluat o parte din salariaţii S.C. C. S.R.L., respectiv o parte din bunurile acestei societăţi, nu este nicidecum de natură a evidenţia incoerenţă în motivarea actului administrativ fiscal şi îşi găseşte justificarea prin simplul fapt că, odată cu reclamantul, a fost angajată răspunderea solidară şi a S.C. B. S.R.L., în baza celor două texte menţionate.

În plus, buna credinţă şi obligaţiile impuse de Legea nr. 31/1990 asociaţilor societăţii/reprezentantilor îi impuneau şi doar în calitate de asociat să se asigure de desfăşurarea activităţii societăţii cu respectarea legii şi de achitarea datoriilor fiscale reale.

De altfel, nu poate fi ignorată împrejurarea că nu există nicio justificare pentru comportamentul recurentului, care în perioada în care a fost administratorul societăţii cu rea credinţă nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care le avea în calitatea de reprezentant legal al societăţii potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede că "[...] reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice [...] sunt obligaţi sa îndeplinească obligaţiile ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanelor sau entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale persoanelor sau entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează [...]" în temeiul prevederilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor nr. 31/1990, conform cărora " [...] administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impune [...]".

Recurentul-reclamant avea calitatea de administrator la data derulării tranzacţiilor (când a intervenit faptul generator) pentru care nu există documente justificative şi, deci, avea cunoştinţă de faptul că, în aceste condiţii, societatea datora TVA, neputând beneficia de deductibilitate.

De altfel, chiar a susţinut că a luat cunoştinţă de neregulile fiscale când a fost contactat în acest sens de organele fiscale.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că organele fiscale au adus probe din care rezultă înstrăinarea activelor societăţii, dar şi nedeclararea şi, în consecinţă, neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare.

În schimb, recurentul reclamant nu a expus şi dovedit o situaţie de fapt contrară, deci nu îi mai incumba vreo obligaţie, în aceste condiţii neputându-se angaja legal răspunderea sa solidară.

Acceptând în mod voit, deci cu rea-credinţă, prin pasivitatea sa contrară îndatoririlor legale, intrarea societăţii debitoare în insolvabilitate şi acumularea debitelor accesorii, a prejudiciat şi societatea, dar mai ales a prejudiciat bugetul de stat prin neachitarea creanţelor fiscale către acesta.

Practic, prin sentinţa nr. 478/05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr. x/2014, definitivă prin respingerea apelului, s-a respins cererea de antrenare a răspunderii reclamantului din cererea de faţă, formulată de C.I.I. D. reţinându-se, în esenţă, că lichidatorul nu a arătat în concret care sunt bunurile societăţii sau creditele care ar fi fost folosite în interesul propriu al administratorului sau al unei alte persoane pentru a atrage aplicarea art. 169 lit. a) din Legea 85/2014, iar incidenţa art. 169 lit. d) nu poate fi reţinută în condiţiile în care la dosar nu este depus raportul din care rezultă că societatea prezintă risc fiscal, înscrisurile cauzei probând predarea documentelor contabile ale societăţii falite către lichidatorul judiciar.

Prin procesul-verbal nr. x/27.04.2018 emis de DGRFP Craiova - AJFP Dolj a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. C. S.R.L., reţinându-se că aceasta este înscrisă în situaţia analitică la data de 25.04.2018 cu obligaţii fiscale restante în sumă de 3.052.687 RON.

Ulterior, prin decizia nr. x/07.06.2018, emisă de AJFP Dolj, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului pentru obligaţiile fiscale restante ale societăţii debitoare, în limita unor creanţe fiscale în cuantum de 3.052.687 RON, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015.

Înalta Curte, cu privire la reaua-credinţă, apreciază că aceasta poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe. De asemenea, executarea obligaţiilor şi exerciţiul drepturilor civile se întemeiază pe buna-credinţă, C. civ., prin art. 11 şi art. 14, impunând oricărei persoane fizice sau juridice respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi buna-credinţă în executarea şi exercitarea obligaţiilor şi a drepturilor civile.

Totodată, prin art. 14 alin. (2) din C. civ., legiuitorul a consacrat conceptul de "bună-credinţă" ca o prezumţie legală relativă care valorează până la proba contrarie. În acelaşi sens este şi art. 12 din C. proc. civ., conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care au fost reglementate şi cu respectarea drepturilor celorlalte părţi, exercitarea abuzivă atrăgând răspunderea părţii pentru prejudiciile morale şi materiale cauzate şi, totodată, aplicarea unei amenzi judiciare.

Astfel, legiuitorul nu impune condiţia vinovăţiei exclusiv sub forma intenţiei directe, pentru stabilirea relei credinţe intenţia indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale administratorului societăţii, care au determinat (cauzat/generat) efectul prevăzut de textul de lege (neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale, ascunderea activelor societăţii debitoare).

Or, fiecare dintre administratorii sau foştii administratori culpabili răspunde solidar cu societatea debitoare pentru faptele comisive sau omisive proprii care au determinat nedeclararea sau neachitarea datoriilor fiscale.

Văzând şi prevederile art. 72 ("Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.") şi art. 73 ("(1) Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: ... e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.") din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, Înalta Curte consideră că dispoziţii legale reglementează răspunderea administratorilor societăţii în general, însă fără a exclude posibilitatea ca organul fiscal să procedeze la atragerea răspunderii solidare în temeiul dispoziţiilor speciale reprezentate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

De altfel, Curtea de apel în mod corect a reţinut că problema de drept dezlegată prin Decizia nr. 28/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept priveşte prioritatea aplicării între două norme cu caracter special (Legea 571/2013 şi Legea 85/2006) urmând să se stabilească dacă, raportat la modalitatea de stingere a creanţelor faţă de o societate aflată în insolvenţă, dispoziţiile legii insolvenţei se aplică cu prioritate, organul fiscal neputând să-şi valorifice propria creanţă, neînscrisă în procedura colectivă, prin respingerea cererii de rambursare a TVA pentru acest motiv. Ca atare, această analiză este raportată strict la procedura de recuperare a unei creanţe fiscale împotriva unei persoane juridice aflată în procedura de insolvenţă, fără a interfera în niciun fel asupra chestiunii de drept din prezenta cauză care vizează angajarea răspunderii administratorului social, persoană fizică, pentru obligaţiile fiscale ale societăţii la a cărei insolvabilitate a contribuit prin modul de exercitare a atribuţiilor.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune respingerea recursului, ca nefondat.

III. Soluţia instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 43 din 23 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.