Discrimination fine for ethnic slur upholding administrative sanction: appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 aprilie 2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD", "Consiliul"), a solicitat anularea Hotărârii nr. 134/04.03.2015, pronunţată de pârât, prin care a fost sancţionată contravenţional cu amendă în sumă de 1000 de RON.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 3110 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

1.3. Prin decizia nr. 3589 din 29 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat sentinţa civilă nr. 3110 din 23 noiembrie 2015a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.4. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2015*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2306 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2306 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a făcut o apreciere eronată a probatoriului administrat în cauză, criticând analiza efectuată asupra depoziţiilor martorilor. Susţine recurenta că instanţa nu a observat contradicţiile dintre depoziţia martorului B. dată în faţa instanţei şi cea dată în faţa CNCD.

Totodată, arată recurenta-reclamantă, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că fraza pretins discriminatorie rostită de reclamantă ar fi fost auzită de mai multe persoane şi critică înlăturarea din ansamblul probator a depoziţiei martorei C., care a înfăţişat atitudinea reclamantei faţă de persoane de altă naţionalitate ca fiind una onestă, respectuoasă şi nediscriminatorie.

Printr-un alt rând de critici, reclamanta susţine că în speţă nu este întrunită latura obiectivă a contravenţiei prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, nefiind indicat pericolul social al frazei pretins rostită de reclamantă şi nici consecinţele negative ale acesteia. De asemenea, latura subiectivă a contravenţiei nu există, întrucât nu s-au indicat motivele care ar fi determinat-o pe reclamantă să săvârşească fapta.

Solicită recurenta-reclamantă aplicarea în cauză a principiul in dubio pro reo, câtă vreme din actele cauzei nu rezultă în mod indubitabil că reclamanta ar fi comis contravenţia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant CNCD şi intimatul-intervenient D. nu au depus întâmpinări faţă de recursul declarat de reclamantă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile referitoare la aprecierea de către prima instanţă a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Aceasta în condiţiile în care atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor administrate în cauză spre această finalitate aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanţei de recurs în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deşi recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea sentinţei atacate sub aspectul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 15 raportat la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, dezvoltă această critică prin solicitarea de reverificare a situaţiei de fapt (din perspectiva reţinerii săvârşirii faptei în faţa mai multor martori, astfel cum arătase martorul B.) şi de reapreciere a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de prima instanţă şi care vizează temeinicia sentinţei recurate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că aceste critici nu se subsumează motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând face obiectul examinării lor în recurs.

Criticile referitoare la neîntrunirea laturilor obiectivă şi subiectivă ale contravenţiei vor fi respinse, ca nefondate, aceste apărări, învederate în faţa primei instanţe, fiind corect analizate în fond şi apreciate ca fiind netemeinice.

Referitor la latura obiectivă a faptei contravenţionale, recurenta-reclamantă a susţinut că nu au fost relevate pericolul social şi nici consecinţele negative suferite de intervenient prin rostirea de către reclamantă a frazei pretins discriminatorii, iar referitor la latura subiectivă a susţinut că nu a fost relevat mobilul care ar fi determinat reclamanta să comită fapta contravenţională.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, nu este necesară reliefarea unui anumit grad de pericol social, legea prezumând existenţa acestuia atunci când sancţionează faptele de natura celor prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, odată dovedită îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de textul de lege, respectiv: săvârşirea faptei în public; existenţa unui scop constând în atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare; criteriul de discriminare, ca mobil determinant al faptei (apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori convingerile, sexul sau orientarea sexuală).

Înalta Curte reţine că răspunderea contravenţională a fost atrasă în privinţa recurentei-reclamante întrucât a adresat intimatului-intervenient formula "Păcat că nu au terminat legionarii treaba", cunoscând că intervenientul este membru al comunităţii evreieşti. Or, această afirmaţie, reprodusă într-un spaţiu public, a vizat crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare la adresa intimatului-intervenient, cetăţean israelian şi român, membru al comunităţii evreieşti din România care a suferit grave forme de represiune în timpul regimului politic legionar.

Consecinţele negative suportate de intervenient constau în atingerea demnităţii sale şi provocarea unui sentiment de umilire şi inferioritate bazat pe apartenenţa la o comunitate etnică, astfel cum s-a reţinut şi în cuprinsul sentinţei de fond, printr-o amplă motivare, inclusiv prin trimitere la dispoziţiile art. 16, alin. (1), coroborat cu art. 30 alin. (6) din Constituţie, respectiv art. 14, coroborat cu art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât şi art. 1, raportat la art. 2 şi 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Acestor considerente reclamanta nu le-a opus niciun argument în cuprinsul cererii de recurs, rezumându-se la a susţine succint că în speţă nu au fost dovedite consecinţele negative suferite de intervenient.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în privinţa laturii subiective a faptei contravenţionale, recurenta arătând doar că nu au fost înfăţişate mobilurile care au determinat-o să săvârşească fapta. Or, în raport de prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000, scopul săvârşirii faptei contravenţionale constă în crearea unei atmosfere ostile, degradante, ofensatoare pe criteriile de discriminare expuse în text, iar instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta a săvârşit o faptă de discriminare constând în lezarea demnităţii şi crearea unei atmosfere ostile, degradante sau ofensatoare la adresa intervenientului, pe criteriul etnic, respectiv al apartenenţei sale la comunitatea evreiască, urmărind să îl pună pe intervenient într-o situaţie înjositoare.

Mobilul la care face referire reclamanta vizează scopul mediat al săvârşirii faptei, care, însă, este irelevant în stabilirea caracterului discriminatoriu al faptei sancţionată drept contravenţie. Astfel, pentru existenţa faptei nu este relevant motivul care a determinat-o pe reclamantă să procedeze în sensul indicat de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, ci rezultatul obţinut şi intenţia, chiar şi indirectă, de a-l obţine. Chiar dacă între recurenta-reclamantă şi intimatul-intervenient exista o situaţie tensionată legată de neînţelegeri generate de raporturi contractuale, aceasta nu justifică utilizarea de către reclamantă a unui limbaj vădit intimidant şi ofensator, prin care urmăreşte explicit să îl desconsidere social pe intimatul-intervenient, prin raportare la apartenenţa acestuia la o anumită etnie.

Înalta Curte reţine că latura subiectivă a faptei cotravenţionale nu se raportează la preexistenţa sau nu a unor relaţii conflictuale între părţi, cum în mod greşit susţine reclamanta, acestea reprezentând doar contextul în care a fost săvârşită fapta şi care ajută la individualizarea sancţiunii aplicate. Ceea ce interesează este atitudinea subiectivă a făptuitorului care prevede urmările faptei sale, respectiv producerea unei atmosfere ofensatoare şi degradante la adresa subiectului discriminat şi, chiar dacă nu tinde în mod direct către acestea, acceptă posibilitatea survenirii lor.

Nu poate fi reţinut nici argumentul aplicării principiului in dubio pro reo, câtă vreme, contrar susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că nu există un dubiu în privinţa comiterii faptei contravenţionale de către reclamantă, raportat la conţinutul hotărârii CNCD contestate în cauză şi la considerentele instanţei de fond, care a confirmat legalitatea actului administrativ. De altfel, recurenta-reclamantă nu a indicat acele aspecte care, în aprecierea sa, sunt de natură a ridica dubii întemeiate şi rezonabile în privinţa săvârşirii faptei imputate, în condiţiile în care instanţa de fond a făcut o analiză dezvoltată a situaţiei de fapt, a probatoriului administrat atât în faza administrativă, cât şi în faza judiciară, raportat la textele de lege incidente, analiză pe care reclamanta nu a contestat-o punctual şi concret, preferând să reitereze argumentele din cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de cazare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2306 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.