Tax deductibility of service costs and VAT input credit based on activity reports and invoices without work certificates

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 19.09.2017, sub nr. x/2017 reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - DGRFP - Craiova - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova, Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite de inspecţia fiscala nr. x/30.08.2016, întocmita in baza raportului de inspecţie fiscala nr. x din 30.08.2016, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/30.08.2016, întocmita in baza raportului de inspecţie fiscala nr. x din 30.08.2016 şi a Deciziei nr. 82/14.03.2017 privind soluţionarea contestatiilor depuse de A., înregistrata la Direcţia generala de soluţionare a contestaţiilor - ANAF sub nr. x/18.10.2016 prin care au fost respinse contestaţiile formulate împotriva Deciziilor menţionate la punctele 1 si 2 de mai sus.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 523 din 23 noiembrie 2018, a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea A., societate în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, DGRFP Craiova, Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova, Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Ministerul Finanţelor Publice, ANAF, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi, în consecinţă, a anulat Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fioscale la persoane juridice nr. x/30.08.2016, Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/30.08.2016 şi Decizia nr. 82/14.03.2017 privind soluţionarea contestatiilor depuse de A. în insolvenţă, înregistrată la Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor - ANAF sub nr. x/18.10.2016.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Craiova au promovat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Motivele de recurs

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. b) si lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare si pct. 53 alin. (1) si alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispoziţii legale care menţionează că persoana impozabilă îşi pierde dreptul de deducere a taxei pentru bunurile mobile nelivrate în situaţia în care bunurilor sunt distruse, fapt pentru care A. avea obligaţia sa efectueze ajustarea dreptului de deducere pentru taxă pe valoarea adăugată dedusa la data achiziţiei.

După prezentarea detaliată a contextului raportului juridic fiscal litigios şi reluând apărările formulate în faţa instanţei de fond, recurenta-pârâtă a punctat îndeosebi constatările organelor de inspecţie fiscală consemnate în raportul de inspecţie fiscală. A arătat că organul de soluţionare a contestaţiei a avut in vedere faptul ca reclamanta, chiar dacă nu a prezentat în timpul inspecţiei fiscale, urmare solicitării organelor de inspecţie fiscală, documentele justificative prevăzute de legea fiscală pentru a putea beneficia de exercitarea dreptului de deducere al cheltuielilor cu serviciile în cauză la calculul profitului impozabil şi taxei pe valoarea adăugată, avea posibilitatea să prezinte în susţinerea contestaţiei, documente cu caracter specific în funcţie de natura fiecărui serviciu prestat, documente din care să se poată stabili fără echivoc: -prestarea efectivă a serviciilor în speţă şi necesitatea efectuării respectivelor cheltuieli prin specificul activităţilor desfăşurate şi măsura în care acestea sunt aferente realizării de venituri impozabile, respectiv documente prin care să combată constatările organelor de inspecţie fiscală şi din care să rezulte o situaţie contrară faţă de cea constatată de acestea.

Arată că încheierea contractului de prestări servicii între părţi cu respectarea clauzelor contractuale, reprezintă voinţa juridică a părţilor privind prestarea serviciilor, iar existenţa contractului, precum şi deţinerea unor facturi, nu sunt suficiente pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA înscrisă în factura primită, contribuabilul trebuie să justifice cu documente prestarea efectivă a serviciilor de către prestator şi măsura în care aceste servicii sunt aferente operaţiunilor sale taxabile, reclamanta neanexând documente justificative de natură să modifice situaţia de fapt constatată de organele de inspecţie fiscală.

Pe scurt, în ceea ce priveşte în ceea ce priveşte impozitul pe profit a arătat că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare în perioada desfăşurării operaţiunilor potrivit cărora sunt considerate cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Se arată că din analiza documentelor depuse de reclamanta atât în susţinerea contestaţiei administrative cat si la dosarul acuzei, au reieşit următoarele:

- cheltuielile sunt pe numele altei societăţi şi nu se poate face nicio legătură între aceste înscrisuri şi A. care să demonstreze că serviciile facturate de B. S.A. au fost efectiv prestate către contestatoare;

- majoritatea documentelor prezentate de reclamanta, cu excepţia Angajamentului privind susţinerea tehnică şi profesională întocmit în data de 05.10.2011 şi adresat Universităţii din Craiova, singurul document pe care apare menţionat numele contestatoarei, se referă la alte obiective cum ar fi C. - lot x (85 locuinţe individuale), Reabilitare şcoli preuniversitare şi Consolidarea şi Refuncţionalizare Palat Administrativ al Judeţului Ialomiţa - Municipiul Slobozia şi nu la "Parcul Tehnologic universitar IT de la Universitatea din Craiova" care face obiectul contractului încheiat între A. şi B. S.A.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată, arată sunt aplicabile prevederile art. 145 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează sfera de aplicare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Astfel, arată că, deţinerea unei facturi care conţine informaţiile obligatorii prevăzute la art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, nu este suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată, societatea trebuie să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziţionate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale citate în speţă. A susţinut că încheierea contractului de prestări servicii între părţi cu respectarea clauzelor contractuale, reprezintă voinţa juridică a părţilor privind prestarea serviciilor, iar existenţa contractului, precum şi deţinerea unor facturi, nu sunt suficiente pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA înscrisă în factura primită, contribuabilul trebuie să justifice cu documente prestarea efectivă a serviciilor de către prestator şi măsura în care aceste servicii sunt aferente operaţiunilor sale taxabile.

In continuare a detaliat astfel: în ceea ce priveşte documentul prezentat de reclamanta ca fiind Raportul de activitate pentru contractul nr. x/01.04.2011, potrivit celor menţionate, începând cu luna martie 2011 au avut loc întâlniri cu reprezentanţii tehnici şi comerciali ai societăţii D. şi D. în vederea participării la licitaţia de echipamente electrice "in Body shop şi in Press shop" din interiorul fabricii D. din Craiova, fiind câştigat contractul de lucrări electrice pentru cele două hale, iar derularea contractului a necesitat întâlniri cu contestatara şi săptămânal au avut loc întâlniri cu departamentul mentenanţă din cadrul societăţii D., în vederea corelării lucrărilor A. cu lucrările efectuate de acest departament din cadrul fabricii, proiectul fiind suplimentat cu o serie de lucrări colaterale.

Din analiza acestui raport, rezulta că nu poartă număr de înregistrare şi nici dată, este semnat şi ştampilat doar de prestatorul de servicii E. S.R.L. şi nu rezultă în ce au constat serviciile prestate, nu sunt detaliate şi nu sunt menţionate serviciile prestate, nu este anexat contractul de lucrări electrice pentru cele două hale şi nici documente care să ateste în ce au constat "lucrările colaterale" efectuate de contestatara.

Mai mult decât atât, în acest raport organul de soluţionare a constatat neconcordanţe, în sensul că se vorbeşte de întâlniri care au avut loc "începând cu luna martie 2011", în condiţiile în care Contractul nr. x prezentat de societate în susţinerea contestaţiei a fost încheiat de A. cu E. S.R.L. la data de 01.04.2011, deci ulterior acelor întâlniri la care se face referire.

Totodată, din analiza Contractelor de consultanţă nr. x/01.02.2011 şi nr. y/01.04.2011, reiese că acestea au acelaşi obiectiv şi aceleaşi clauze, au aceeaşi perioadă de derulare şi acelaşi termen de finalizare, respectiv 01.09.2014, conţinutul fiind identic în ambele contracte, singurele diferenţe fiind numărul şi data întocmirii contractului şi valoarea acestora.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată în sumă de 118.695 Iei, înscrisă în facturile emise de F. S.R.L. şi la concluzia instanţei de la pagina nr. 37 potrivit căreia "Justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată în cazul societăţii POLYSTART s-a făcut pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, care conţine informaţiile prevăzute dea rt. 155 alin. (19) din Codul fiscal, ceea ce înseamnă că societatea şi-a exercitat dreptul de deducere conform prevederilor legale A. S.R.L. nu îi sunt aplicabile prevederile art. 148 privind ajustarea taxei... ", aceasta este neîntemeiată.

Prin urmare, susţine recurenta în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (1) lit. b) si c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare si pct. 53 alin. (1) si alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispoziţii legale care menţionează că persoana impozabilă îşi pierde dreptul de deducere a taxei pentru bunurile mobile nelivrate în situaţia în care bunurilor sunt distruse, fapt pentru care A. avea obligaţia sa efectueze ajustarea dreptului de deducere pentru taxă pe valoarea adăugată dedusa la data achiziţiei sticlei.

Referitor la concluzia instanţei de la pagina nr. 37 potrivit căreia "Lucrările refacturate de către G. în baza facturii nr. x/30.04.2015...reprezintă remedieri şi reparaţii la lucrările executate de către A. în cadrul contractului nr. x-5Rl 3/01.04.2014, nu lucrări suplimentare care ar trebui refacturate beneficiarului, deoarece lucrările erau considerate ca finalizate ...", aceasta este în totală contradicţie cu cele menţionate în corespondenţa purtată de G. cu A. in data de 30.01.2015, respectiv că: "Luni 02.02.2015, veţi primi cu adresa situaţia de lucrări aferentă lucrărilor de remediere efectuate de noi, urmând ca dumneavoastră să suportaţi toate costurile. (...)" Susţinerea potrivit căreia factura nr. x/30.04.2015 reprezintă remedieri şi reparaţii la lucrările executate de către A. este total eronată, având în vedere faptul că G. susţine că aceste lucrări nu au fost executate de contestatară.

Referitor la concluzia instanţei de la pagina nr. 38 preluată din raportul de expertiză potrivit căreia "societatea, în facturile întocmite în perioada decembrie 2015 si aprilie 2016 emise către H. S.R.L., a diminuat justificat baza impozabilă cu suma de 2.619.925 RON şi TVA colectată în valoare de 628.782 RON, reprezentând sume aferente lucrărilor neexecutate în anul 2013, dar facturate şi încasate în acea perioadă", aceasta este eronată având în vedere că A. a facturat către H. S.R.L. prestări servicii, conform contractului si a centralizatoarelor - certificate intermediare de plata nr. x, 19, 20 si 21, in valoare totala de 3.851.186 RON căreia ii corespunde TVA colectata în sumă de 816.191 RON, dar societatea verificata a facturat si înregistrat in contabilitate TVA colectata în sumă de 187.409 RON.

Prin urmare, organele de inspecţie fiscală au stabilit că A. avea obligaţia de a colecta TVA în sumă de 816.191 RON aferentă bazei impozabile în cuantum de 3.851.186 RON, fapt pentru care diferenţa de 628.782 Iei (816.191 RON - 187.409 RON) reprezintă TVA colectata stabilită suplimentar aferenta contravalorii lucrărilor executate conform certificatelor intermediare de plata acceptate la plata de către beneficiar, facturate către H. S.R.L., dar stornate/diminuate nejustificat cu valoarea presupusului prejudiciu transmis de Primăriei Craiova prin adresa nr. x/23.11.2015.

Faţă de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, rejudecare respingerea acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Prin recursul formulat, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova, criticând-o pentru nelegalitate, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Într-un prim set de critici a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488, alin. (1ţ, pct. 8 C. proc. civ.

In soluţionarea cauzei instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 190 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 21 din Codul fiscal, pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, art. 5, art. 6 şi art. 109 din Codul de procedură fiscală, art. 6, alin. (1) şi (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, pct. 2, paragraful 2 din O.M.F.P. nr. 3512/2008, privind documentele financiar - contabile, art. 145, alin. (2), lit. a), art. 146, alin. (1), lit. a) şi art. 155 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal si art. 46 din H.G. nr. 44/2004, cu privire la contractele încheiate, la relaţiile comerciale pe care reclamanta le-a avut cu diverşi prestatori de servicii şi la facturile înregistrate de către societatea reclamanta, la condiţiile pe care acestea trebuia sa le îndeplinească şi la înregistrarea lor în contabilitatea reclamantei, texte de lege ce sunt de natura sa duca la dezlegarea cauzei, dar a făcut o aplicare greşită a acestora, interpretarea data textelor de lege fiind prea restrânsă prin raportare la situaţia de fapt reţinuta in actele a căror anulare a fost dispusa.

Recurenta consideră ca, judecătorul fondului însuşindu-şi doar concluziile reclamantei şi ale celui de-al doilea raport de expertiza fiscala, îndepărtând fără temei apărările D.G.R.F.P. Craiova, a interpretat eronat prevederile legale anterior menţionate.

Se arată în continuare că, în ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu serviciile prestate de societatea B. S.A., reclamanta nu a prezentat înscrisuri din categoria celor enumerate de textul de lege, prin care să justifice prestarea serviciilor in scopul obţinerii de venituri impozabile.

Aplicarea textelor de lege specifice unei proceduri de achiziţie publica si documentele depuse in cadrul acestei proceduri nu fac decât sa demonstreze calitatea de participant la o licitaţie publica a societăţii B. S.A., situaţia personala, capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, situaţia economica si financiara, capacitatea tehnica si profesionala, experienţa si eligibilitatea aceleiaşi societăţi anterior menţionate, dar nu demonstrează ca serviciile respective au fost prestate către reclamanta.

Mai mult decât atât, reclamanta nu a demonstrat ca serviciile facturate de către B. S.A. s-au reflectat in situaţii de lucrări, rapoarte de lucru facturate beneficiarului Universitatea din Craiova, aşa cum prevăd art. 21, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 si Normele metodologice de aplicare a acestor dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu serviciile prestate de societatea E. S.R.L., instanţa şi a întemeiat soluţia pe concluziile consultantului fiscală, precum si înscrisurile constând în contractele de consultanta care au ca obiect prestarea de servicii de consultanta îndrumare si asistenta operaţionala pe probleme de contractare, execuţie, lucrări la uzina D., raportul de activitate pentru contractul nr. x/01.02.2011, fără număr de înregistrare, fără dată, semnat si stampilat numai de către prestator si fără a rezulta in ce au constat serviciile prestate; raportul de activitate pentru contractul nr. x/01.04.2011, fără număr de înregistrare si data, semnat si stampilat numai de către prestator, fără a rezulta in ce au constat serviciile prestate si din care rezulta ca au avut loc întâlniri la o data ulterioara datei încheierii contractului de consultanta;

Şi În aceasta situaţie, întemeindu-si concluziile pe o interpretare eronata a textului de lege si pe concluziile eronate ale consultantului fiscal, instanţa de fond ignora faptul ca reclamanta nu a prezentat documente cu caracter specific in funcţie de natura fiecărui serviciu prestat care sa demonstreze: prestarea efectiva a serviciului respectiv si necesitatea efectuării respectivelor cheltuieli.

De asemenea, referitor la TVA - ul aferent facturii nr. x/30.04.2015 emisa de către societatea G., pentru achiziţia de servicii reprezentând "lucrări de finalizare tronsoane, întreţinere drum, conservare si acces proprietăţi" instanţa de fond a reţinut fără temei faptul ca pentru acest TVA reclamanta ar avea drept de deducere.

Interpretarea greşita a textelor de lege a determinat instanţa de fond sa retina concluziile eronate din cel de-al doilea raport de expertiza potrivit cărora serviciile facturate de G., reprezintă doar corecţia unor deficiente apărute ulterior recepţiei.

Din analiza documentelor prezentate a rezultat ca reclamanta nu a executat aceste lucrări, societatea părăsind şantierul încă din luna decembrie 2014 iar prin Raportul de expertiza contabila se susţine, in mod eronat, ca lucrările aferente contractului încheiat cu beneficiarul nr. x/01.04.2014 au fost finalizate integral iar aceste lucrări au fost acceptate la recepţie încă din anul 2014 rezultând ca acestea au fost conforme cantitativ si calitativ.

Punctul de vedere al expertului contabil nu putea fi reţinut atâta timp cat aceste lucrări reprezentau doar remedieri ale unor lucrări deja efectuate, fiind in fapt lucrări distincte pentru achiziţia cărora reclamanta si-a exercitat dreptul de deducere a TVA si a cheltuielilor facturate de furnizor, dar nu a mai procedat ulterior Ia colectarea TVA si înregistrarea de venituri aferente. La pronunţarea unei soluţii temeinice, instanţa de fond trebuia sa aibă in vedere si adresa societăţii G. S.A. către reclamanta, din 30.01.2015, din care rezulta in mod clar faptul ca reclamanta nu a refacturat serviciile prestate către beneficiarul acestora, iar serviciile nu au fost utilizate in folosul operaţiunilor sale taxabile, astfel ca in mod întemeiat s-a stabilit ca reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferent acestor operaţiuni, fiind încălcate prevederile art. 145, alin. (2), lit. a) din Legea nr. 571/2003.

Cu privire Ia TVA -ui aferent facturilor emise de către B. S.A. si E. S.R.L., având in vedere argumentele expuse cu privire la impozitul pe profit datorat de către reclamanta pentru aceste facturi, recurenta a afirmat că reclamanta nu putea beneficia de dreptul de deducere a TVA aferenrta facturilor emise de către aceste societăţi, astfel că prin raportare la dispoziţiile art. 145 alin. (2), lit. a) si art. 146, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, in forma aplicabila la data efectuării operaţiunilor, consideră că în mod legal inspecţia fiscala nu a acordat drept de deducere pentru TVA ~ ui respectiv.

În ceea ce priveşte TVA aferent achiziţiilor făcute de la furnizorul Intermax S.R.L., recurenta susţine că reclamanta nu avea drept de deducere pentru acest TVA, având obligaţia să ajusteze dreptul de deducere pentru TVA dedusă de către reclamanta pentru achiziţia acestor materiale in conformitate cu prevederile art. 148, alin. (1), lit. b) si c din Legea nr. 571/2003si art. 53, alin. (1) si alin. (6) din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.

În conformitate cu aceste prevederi legale TVA deductibila aferenta activelor corporale fixe neutilizate, pentru care ulterior se pierde dreptul de deducere, se ajustează si se evidenţiază in decontul de TVA aferent perioadei fiscale in care a intervenit evenimentul care a determinat ajustarea.

Cu privire la TVA colectată în cuantum de 628,782 RON, recurenta a arătat Reclamanta a procedat la ajustarea bazei impozabile si a diminuat TVA şi TVA ul colectat în mod unilateral, fără a prezenta niciunul din documentele prevăzute de art. art. 138 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Lucrările efectuate de către reclamanta pentru H. S.R.L. reprezentau operaţiuni impozabile din punct de vedere al TVA, pentru care faptul generator exigibilitatea TVA au intervenit la data acceptării situaţiilor de lucrări de către beneficiar, iar baza de impozitare este constituita din contrapartida obţinută sau care urmează sa obţinută de prestator din partea beneficiarului si consta in valoarea lucrărilor facturate.

În consecinţă, în mod nelegal instanţa de fond a acceptat diminuarea bazei impozabile si a TVA colectata aferenta, condiţiile privind exigibilitatea TVA fiind întruni conform prevederilor Legii nr. 571/2003.

Referitor la cheltuielile in cuantum de 9.494.337 RON cu care a fost diminuat pierderea fiscala in anii 2013 si 2014, prin decizia de impunere nr. x/30.08.2016, concluziile instanţei de fond si cu privire la aceste sume se întemeiază numai pi concluziile eronate ale celui de-al doilea raport de expertiza întocmit în cauza ceea ce a condus la aplicarea greşită a prevederilor art. 19, alin. (1) din Legea nr. 571/2003, pct. 36 alin. (2) din Secţiunea a 7 - a Principii contabile generale, pct. 259, alin. (1) din OMFP nr. 3055/2009, precum si ale cap. VII "Funcţiunea conturilor" din OMFP nr. 3055/2009.

În ceea ce priveşte accesoriile obligaţiilor bugetare, în condiţiile în care reclamanta datorează debitul principal, recurenta solicită instanţei constatarea faptului că textele legale din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, art. 173 şi următoarele, sunt lipsite de echivoc.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A., prin lichidator judiciar I. a formulat întâminare la recursurile promovate de autorităţile pârâte. Intimata a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

Pe fond, în susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a menţionat aplicabilitatea în speţă a practicii CJUE şi, implicit, a deciziei depuse la acest termen de judecată, în care s-a statuat că dincolo de existenţa unor dovezi şi în baza unor simple păreri sau dubii ale administraţiei fiscale naţionale, nu se poate reţine neîncadrarea în documente justificative a unor documente care sunt prevăzute chiar de legislaţia fiscală, respectiv facturi, rapoarte de consultanţă sau alte dovezi care au fost depuse şi analizate în speţa de faţă, inclusiv în cazul raportului de expertiză, specialitatea fiscalitate, pe care instanţa îl consideră ca şi probă pertinentă în cauză şi care a concis că toate cheltuielile pe care inspecţia fiscală le-a considerat ca fiind nedeductibile, sunt deductibile atât la calculul impozitului pe profit, cât şi la calcului TVA.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. civilă.

Însă, prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 10 aprilie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 21 aprilie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la cadrul legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin prisma criticilor formulate de către recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 19 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 5 februarie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., Faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că dată fiind similitudinea criticilor şi a motivelor de recurs înfăţişate de cele două recurente cu privire la soluţia pronunţată de către instanţa de fond, urmează a le analiza grupat, răspunzând acestora prin argumente comune.

De asemenea, este de menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar limitat la aspecte care interesează nelegalitatea sentinţei ce a fost pronunţată de instanţa de fond.

Pe de altă parte este relevant a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, principiu care îşi găseşte expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. astfel "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta".

În lumina exigenţelor ce rezidă din normele procedurale menţionate, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate susţinerile ample ale recurentelor care descriu parcursul judecării litigiului în precedenta etapă procesuale, şi nici cele care se referă la o situaţie de fapt diferită de cea care a fost reţinută de curtea de apel pe baza analizei probelor.

Tot astfel, instanţa de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanţe, ci analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecăţii realizate de instanţa de fond astfel aceasta cum se reflectă în sentinţă (pronunţată de această instanţă) împotriva căreia a fost exercitat recursul.

Opinia exprimată de recurente, în vederea satisfacerii cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă şi din raportul de expertiză încuviinţat.

În prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a respins acţiunea.

Alegaţiile recurentelor vizează mai degrabă modalitatea instanţei de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs.

Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanţelor de fond le-a fost atribuită atât competenţa de a evalua şi a hotărî în privinţa administrării probelor care sunt utile şi concludente pentru stabilirea situaţiei de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât şi puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Astfel fiind, aprecierea recurentelor în sensul că, în speţă, proba cu expertiza contabilă nu ar fi concludentă spre a dovedi eficienţa obţinută (de unitatea pârâtă) se circumscrie acestor atribuţii conferite de lege, opinia contrară a recurentelor neavând aptitudinea de o restrânge.

Aşa cum reiese clar şi din încheierea pronunţată în data de 16 noiembrie 2018, recurentele au formulat şi obiecţiuni la expertiza fiscală instanţa constatând că pârâtele sunt nemulţumite de faptul că expertul contabil a interpretat eronat înscrisurile pe baza cărora şi-a fundamentat concluziile raportului de expertiză, aceleaşi susţineri fiind reiterate şi in calea de atac a recursului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ.: "(1) Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi."

Or, în cauză, Curtea reţine că instanţa de fond s-a pronunţat nu asupra unor chestiuni de fapt care să impună cunoştinţele de specialitate ale unui expert, ci asupra interpretării clauzelor contractuale referitoare la modificarea soluţiilor de implementare a proiectului, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, interpretare care constituie dreptul şi obligaţia instanţei în virtutea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat a motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor urma:

Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite de inspecţia fiscală nr. x/30.08.2016, întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30.08.2016, a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/30.08.2016, întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x din 30.08.2016 şi a Deciziei nr. 82/14.03.2017 privind soluţionarea contestaţiilor depuse de A., înregistrată la Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor - ANAF sub nr. x/18.10.2016 prin care au fost respinse contestaţiile formulate împotriva Deciziilor menţionate.

Sumele contestate în temeiul Deciziei de Impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite de inspecţia fiscală nr. x/30.08.2016 sunt:

- baza impozabilă stabilită suplimentar pentru impozit profit pentru anul 2012 -123.920 RON, impozit pe profit stabilit suplimentar - 19.828 RON, TVA - 918.584 RON, baza impozabilă stabilită suplimentar pentru TVA pentru perioada 01.03.2012 - 30.04.2016 - 3.827.433 RON.

Sumele contestate în temeiul Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/30.08.2016 sunt:

- 10.083.362 RON - baza impozabilă stabilită suplimentar de organele de inspecţie fiscală pentru anii 2013-2015 pentru impozitul pe profit, având drept consecinţă diminuarea pierderii fiscale pana la nivelul de 430.195 RON.

Recurentele au susţinut că instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 190 din O.U.G. nr. 34/2006, art. 21 din Codul fiscal, pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, art. 5, art. 6 şi art. 109 din Codul de procedură fiscală, art. 6, alin. (1) şi (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, pct. 2, paragraful 2 din O.M.F.P. nr. 3512/2008, privind documentele financiar - contabile, art. 145, alin. (2), lit. a), art. 146, alin. (1), lit. a) şi art. 155 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal si art. 46 din H.G. nr. 44/2004, cu privire la contractele încheiate, la relaţiile comerciale pe care reclamanta le-a avut cu diverşi prestatori de servicii şi la facturile înregistrate de către societatea reclamanta, la condiţiile pe care acestea trebuia sa le îndeplinească şi la înregistrarea lor în contabilitatea reclamantei, texte de lege ce sunt de natura să duca la dezlegarea cauzei, dar a făcut o aplicare greşită a acestora, interpretarea data textelor de lege fiind prea restrânsă prin raportare la situaţia de fapt reţinută in actele a căror anulare a fost dispusa.

Concluzia instanţei de fond a fost clară - fiind vorba de problema aplicării dispoziţiilor de drept fiscal în privinţa operaţiunilor a căror realitate a fost dovedită, în raport de circumstanţele de fapt ale litigiului, a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată.

Ca atare, sub aspectul nerespectării normelor de procedură fiscală de către intimata, organele fiscale recurente au criticat soluţia instanţei de fond, în principal, din perspectiva următoarelor aspecte:

Impozitul pe profit aferent cheltuielilor cu serviciile prestate de societatea B. S.A.

Referitor cheltuieli în suma de 84.820 RON înregistrate in baza a doua facturi (factura nr. x/12.12.2012 si nr. 6875/13.12.2015) emise de B. S.A., reprezentând contravaloarea comision +angajament parc tehnologic universitar la Univesitatea din Craiova.

Recurentele au considerat ca fiind cheltuiala nedeductibila suma de 84.820 RON, motivat de faptul ca intimata nu a prezentat documente (situaţii de lucrări, procese-verbale de receptive, rapoarte de lucru sau orice alte documente) prin care aceasta sa justifice prestarea serviciilor în scopul obţinerii de venituri impozabile.

Inspecţia fiscala a invocat prevederile art. 19 alin 1, art. 21 alin. (1) si alin. (4) lit. m), pct. 48 din H.G. nr. 44/2004.

Astfel, contractul dintre S.C. A. şi B. S.A. din data de 16.11.2011, a fost încheiat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, cu scopul de a îndeplini criteriile minime de calificare în vederea participării la procedura de achiziţie publică.

Aşadar, dovada executării acestui contract care are ca obiect garantarea îndeplinirii obligaţiilor de către contractant este angajamentul emis de terţul contractant, si documentele care dovedesc îndeplinirea de către acesta criteriilor minime de calificare solicitate de autoritatea contractanta.

Concludente în cest sens sunt prevederile O.U.G. nr. 34/2006, modificată privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii. În cazul în care ofertantul/candidatul îşi demonstrează situaţia economică şi financiară invocând şi susţinerea acordată, în conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 186 din ordonanţă, de către o altă persoană, atunci acesta are obligaţia de a dovedi susţinerea de care beneficiază, de regulă, prin prezentarea unui angajament ferm al persoanei respective, prin care aceasta confirmă faptul că va pune la dispoziţia ofertantului/candidatului resursele financiare invocate.

Societatea B. S.A., în calitate de terţ susţinător, a întocmit documente justificative care fac dovada prestării serviciului, respectiv: a întocmit angajamentul faţă de autoritatea contractantă şi a furnizat documente necesare pentru dovedirea îndeplinirii criteriilor minime de calificare, documente ce au fost ataşate la oferta depusă de Asociere pentru participarea la procedura de achizitie publică.

Facturile emise de S.C. B. S.A. reflectă costurile responsabilităţilor si garanţiilor pe care această societate şi le-a asumat ca terţ susţinător pentru asocierea S.C. A.-SC J.-SC K. S.R.L., faţă de autoritatea contractantă. Serviciile facturate de S.C. B. S.A. în calitatea sa de terţ susţinător, în suma de 102.781,50 RON reprezintă costuri aferente contractului de achiziţie publică (SC A. a înregistrat venituri impozabile din această operaţiune în sumă de 6.852.099.29 RON fără TVA).

În ceea ce priveşte criticile recurentelor referitoare la chestiunile de drept fiscal material incidente cauzei, preliminar, Înalta Curte aminteşte că exercitarea dreptului de deducere se poate face în condiţiile stabilite de art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, care prevăd că în cazul serviciilor prestate, contribuabilul trebuie să deţină doar o factură emisă în conformitate cu disp.art. 155 Codul fiscal.

În jurisprudenţa CJUE s-a statuat în mod constant că principiul neutralităţii TVA nu trebuie afectat prin respingerea dreptului de deducere ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de formă, câtă vreme condiţiile de fond, substanţa dreptului de deducere există şi respectă cerinţele legale privind deductibilitatea TVA (cauza C-146/05 Albert Collee).

Facturile emise de S.C. B. S.A. au fost completate conform art. 155 alin. (5) din Codul fiscal şi îndeplinesc calitatea de document justificativ.

Ca atare, serviciile facturate de S.C. B. S.A. în calitatea sa de terţ susţinător, în suma de 84 820 Iei reprezintă costuri aferente contractului de achiziţie publica (SC A.. A. a înregistrat venituri impozabile din aceasta operaţiune în suma de 7.578.095,02 Iei).Aceste cheltuieli sunt deductibile la calculul impozitului pe profit, fiind cheltuieli realizate în scopul obţinerii de venituri impozabile si pentru care reclamanta face dovada necesităţii serviciului pentru activitatea economica, precum si dovada realizării prestării prin întocmirea documentelor corespunzătoare acestui tip de prestare, conform art. 21 alin1 si 21 alin. (4) lit. m) din legea nr. 571/2003 şi Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"Art. 21 Cheltuieli (1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. (4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: f) cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor; m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte.

Referitor cheltuieli cu serviciile prestate de terţi in suma de 39 100 RON in baza facturilor x/10.04.2012 si y/04.07.2012 emise de E. reprezentând servicii consultanta.

Recurentele au considerat că considera ca suma de 39.100 este cheltuiala nedeductibila fiscal la determinarea profitului/pierderii fiscale, întrucât rapoartele de lucru prezentate nu fac dovada prestării efective a serviciilor de consultanta prestate.

Aceste critici nu pot fi reţinute în condiţiile în care rapoartele de activitate întocmite de prestator si prezentate inspectorilor fiscali fac dovada deplina a serviciilor prestate.

În contextul in care beneficiarul serviciului de consultanta este societatea Polystart, astfel că nu se justifică introducerea in documentele întocmite de consultant a reprezentanţilor fabricii D..

Ca atare, aceste costuri reprezintă cheltuiala deductibila fiscal, fiind cheltuieli realizate in scopul obţinerii de venituri impozabile conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, si pentru care societatea face dovada prestării serviciilor prin rapoartele de activitate întocmite de consultant.

Concluzia instanţei de fond este corectă, în sensul că serviciile prestate de societatea E. au la bază contracte, facturi fiscale şi rapoarte de activitate, întocmite cu respectarea prevederilor legale, art. 21 Codul fiscal, pct. 48 Norme metodologice, aspect întărit şi de raportul de expertiza, aflat la dosarul de fond, confirma caracterul deductibil al acestei cheltuieli.

În ceea ce priveşte T.V.A. în suma de 141.365,93 RON în baza facturii x/30.04.2015 emisa de S.C. G. pentru care inspecţia fiscala a considerat că reclamanta nu are drept de deducere, inspecţie fiscală apreciind că reclamanta nu a refacturat serviciile facturate de G. S.A., aceste servicii nu au fost utilizate de aceasta în folosul operaţiunilor sale taxabile, în consecinţa societatea nu are drept de deducere pentru TVA, fiind astfel încălcate prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea 571/2003.

Astfel, tranzacţiile derulate de Polystart S.R.L. cu G. şi indicate de organul fiscal în perioada supusă inspecţiei fiscale operaţiuni taxabile din punct de vedere al TVA, aspect care reiese din factura originală înregistrată în contabilitate aceasta îndeplinind condiţiile prevăzute de legislaţia fiscală, respectiv art. 145 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Astfel că nu poate pune in discuţie probleme refuzului de exercitare a dreptului de deducere a TVA pentru suma de 141.366 RON.

Referitor TVA în suma de 20.357 RON în baza a 2 facturi (factura nr. x/12.12.2012 si nr. 6875/13.12.2015) emise de B. S.A., reprezentând contravaloarea comision +angajament parc tehnologic universitar la Univresitatea din Craiova pentru care inspecţia fiscala a considerat ca societatea nu are drept de deducere

S-a reţinut de către organul fiscal că reclamanta nu are drept de deducere pentru TVA in suma de 20.357 RON, întrucât nu a făcut dovada prin care sa justifice prestarea efectiva de către B. S.A. a serviciilor facturate, serviciile facturate de B. S.A. nefiind utilizate în folosul operaţiunilor taxabile ale acesteia, fiind încălcate prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003. Or, serviciile facturate de S.C. B. S.A. in calitatea sa de terţ susţinător, în suma de 84 820 RON reprezintă costuri aferente contractului de achiziţie publica (SC A. a înregistrat venituri impozabile din aceasta operaţiune in suma de 7.578.095,02 RON si a colectat TVA.

Referitor TVA in suma de 9.384 RON in baza facturilor x/10.04.2012 si y/04.07.2012 emise de E. reprezentând servicii consultanta.

Factura nr x/10.04.2012 cuprinde tva-ului înscris şi este emisa de S.C. E. S.R.L. în suma de 3.144 RON şi în factura x/04.07.2012 emisa de S.C. E. S.R.L. in suma de 6.240 RON, întrucât serviciile facturate de către compania menţionată anterior au fost achiziţionate în scopul realizării de operaţiuni taxabile. Ca atare, conform prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea 571/2003, suma de 9.384 RON reprezintă TVA deductibil, aspect confirmat si de expertul desemnat in cauză.

Referitor TVA în suma de 118.695 RON aferenta achiziţiei unei cantităţi de 1538,32 mp sticla luminatoare pereţi cortina L. pentru care inspecţia fiscala a considerat ca recurenta trebuia sa facă ajustare. Inspecţia fiscal a invocat drept temei legal pentru realizarea ajustării TVA art. 148 lit. b) si c) si H.G. nr. 44/2004 pct. 53 alin. (1) si 6.

Concluziile expertizei contabile, efectuate în baza analizei facturilor fiscale a fost în sensul că în perioada noiembrie 2014 - februarie 2015, reclamanta a achiziţionat în perioada noiembrie 2014 - februarie 2015 cantitatea de 1538,32 mp sticlă luminatoare de la furnizorul INTERMAX S.R.L., în baza a 6 facturi fiscale în sumă totală de 613.259 RON din care, baza impozabilă în sumă de 494.564 şi TVA în sumă de 118.695 RON.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a punctat că justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată în cazul societăţii Polystart s-a făcut pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, care conţine informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (19) din Codul fiscal şi există dovada plăţii în cazul achiziţiilor prevăzute la art. 145 alin. (1)2 din Codul fiscal, ceea ce înseamnă că societatea şi-a exercitat dreptul de deducere conform prevederilor legale. Societăţii A. nu îi sunt aplicabile prevederile art. 148, privind situaţiile de ajustare a taxei deductibile.

Pentru lunile decembrie 2015 şi aprilie 2016 societatea A. a facturat către societatea H. S.R.L., prestări servicii, constând în lucrări de construcţii efectuate la obiectivul "Complex de agrement acvatic în Parcul Tineretului Municipiul Craiova".

În raportul de expertiză s-a reţinut că, facturile trebuiau corectate în minus ca şi valoare aşa încât Primăria, prin achitarea unor facturi diminuate, îşi poată recupera sumele achitate în plus în anul 2013.

Raportul de expertiză a concluzionat că societatea, în facturile întocmite în perioada decembrie 2015 şi aprilie 2016 emise către H. S.R.L., a diminuat justificat baza impozabilă cu suma de 2.619.925 RON şi TVA colectată în valoare de 628.782 RON, reprezentând sume aferente lucrărilor neexecutate în anul 2013, dar facturate şi încasate în acea perioadă.

Şi in ceea ce priveşte situaţia dacă reclamanta a înregistrat corect valoarea producţiei în curs (cont 712-venituri aferente costurilor serviciilor în curs de execuţie) aferentă anilor 2013-2014, pentru A., M., K., raportul de expertiză a concluzionat că cele trei societăţi care au fuzionat, au calculat corect pierderea fiscală de recuperat aferentă anilor 2013-2014 în cazul S.C. K. S.R.L. (societate absorbită) şi S.C. M. S.R.L. (societate absorbită) şi pierderea fiscală de recuperat aferentă anului 2014 în cazul A. (societate absorbantă).

Practic, stabilirea veniturilor impozabile in suma de 9.494.337 RON este nelegala deoarece este în contradicţie cu textele legale care reglementează modul de determinare a costului serviciilor în curs de execuţie.

Nu în ultimul rând, este de reamintit că potrivit dispoziţiilor de drept naţional şi de drept comunitar, acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată, însă, atât de îndeplinirea cerinţelor de fond, cât şi a celor de formă, primele vizează însăşi existenţa dreptului de deducere, iar celelalte condiţiile de exercitare a acestuia. Pentru a beneficia de deductibilitate, este necesar să se dovedească realitatea şi efectivitatea prestării serviciilor cu documente valabil încheiate/întocmite, iar acestea să servească operaţiunilor taxabile desfăşurate de beneficiarul lor. Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, persoana impozabilă trebuie să prezinte documente justificative, potrivit prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, iar obligaţia de a deţine aceste documente justificative revine persoanei impozabile, potrivit art. 156 Codul fiscal, care prevede că "(1) Persoanele impozabile stabilite în România trebuie să ţină evidenţe corecte şi complete ale tuturor operaţiunilor efectuate în desfăşurarea activităţii lor economice. (2) Persoanele obligate la plata taxei pentru orice operaţiune sau care se identifică drept persoane înregistrate în scopuri de TVA, conform prezentului titlu, în scopul desfăşurării oricărei operaţiuni, trebuie să ţină evidenţe pentru orice operaţiune reglementată de prezentul titlu". Raportat la cele reţinute, susţinerile recurentelor reclamante sunt nefondate, în condiţiile în care, potrivit celor constatate, potrivit art. 64 Codul de procedură fiscală, documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere, iar dispoziţiile art. 65 C. proc. civ. prevăd că "(1) Contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal, ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă.

Pentru aceste motive, ca urmare a analizei îndeplinirii condiţiilor prevăzute de prevederile legale incidente în cauză, în baza situaţiei de fapt constatate din probele administrate, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, în mod corect instanţa de fond a aplicat dispoziţiile legale incidente şi a constatat, din probele administrate, că actele administrative contestate nu au fost întocmite în raport cu elementele de fapt concrete ale cauzei, astfel că organele fiscale au interpretat eronat prevederile legale.

Ţinând seama de toate cele arătate şi având ca fundament constatarea că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a legii, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va dispune respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de pârâte.

În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentele-pârâte la plata sumei de 5.355,00 RON către intimata-reclamantă A., prin lichidator judiciar I., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Craiova, şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 523 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 5.355,00 RON către intimata-reclamantă A., prin lichidator judiciar I., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.