Insureds' Guarantee Fund refusal to pay auto repair claims based on unlicensed service provider and unproven third-party assignment

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 aprilie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Asigurare Logistică Integrată ("MAI", "Ministerul"), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul") a solicitat anularea Deciziei nr. 19425/23.03.2019, emisă de pârât şi admiterea cererii de plată pentru achitarea costului reparaţiilor efectuate la autoturismul cu numărul de înmatriculare x.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Asigurare Logistică Integrată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 978 din 16 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Asigurare Logistică Integrată, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei emise de pârâtul FGA şi a admiterii cererii de plată pentru suma de 5.261,96 RON.

În motivarea recursului, reclamantul susţine că instanţa de fond a interpretat greşit normele de drept material incidente şi prevederile contractuale, respectiv dispoziţiile art. 9.5 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013 pentru prestări servicii asigurări auto încheiat de MAI cu A. ("A."), în cuprinsul căruia se specifică obligaţia efectuării reparaţiilor autovehiculelor beneficiarului într-un service cu care prestatorul are încheiate convenţii şi care execută lucrări de reparaţii în conformitate cu standardele producătorului auto reparat. Recurentul-reclamant nu avea cunoştinţă dacă unitatea service reperatoare deţine autorizaţie tehnică emisă de RAR la momentul emiterii devizului de reparaţii, odată ce prestatorul (asigurătorul) avea obligaţia de a efectua reparaţiile conform prevederilor contractuale amintite. Aşadar, recurentul-reclamant a considerat că Societatea B. S.R.L. respectă condiţiile prevăzute de lege, mai ales că, la data de 26.03.2014, asigurătorul A. a achitat suma de 3.568,40 RON, iar odată ce plata a fost realizată, chiar şi parţial, recurentul-reclamant are dreptul la decontarea integrală a cuantumului reparaţiilor, respectiv a restului în sumă de 5.261,96 RON.

Consideră recurentul-reclamant a fi nelegală şi contradictorie interpretarea instanţei de fond în sensul că asigurătorul A. a efectuat o plată parţială tocmai în considerarea faptului că atelierul de reparaţii auto nu era autorizat RAR, câtă vreme a reţinut în considerente că asigurătorul era obligat să achite sumele respective doar unei unităţi service autorizate, condiţie care priveşte şi plata parţială realizată la 26.03.2014.

Mai arată recurentul-reclamant că, potrivit art. 9-10 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013, plăţile pentru reparaţii se realizează direct în contul unităţii reparatoare, fără implicarea financiară a beneficiarului. Prin urmare, asigurătorul avea obligaţia de a verifica dacă unitatea service Societatea B. S.R.L. deţinea autorizaţie RAR.

Referitor la cel de-al doilea motiv de contestare a deciziei FGA, respectiv chestiunea vizând nedepunerea contractului de cesiune încheiat între unitatea reparatoare Societatea B. S.R.L. şi cesionarul C. S.R.L., susţine recurentul-reclamant că actele normative invocate de pârât în cuprinsul deciziei, respectiv art. 15 alin. (1) lit. e) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 16 din Legea nr. 213/2015, nu prevăd obligaţia depunerii unui astfel de înscris. Arată că, nici în cuprinsul Notificării nr. 38.176/20.12.2018 şi nici în cuprinsul deciziei contestate, FGA nu a detaliat motivele pentru care contractul de cesiune este decisiv în soluţionarea cererii de plată, iar lipsa menţionării motivului refuzului de plată nu a permis recurentului-reclamant să îşi asigure dreptul la apărare în faţa instanţei de judecată, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare (la susţinerea căreia a renunţat la termenul de judecată din 13.04.2022), iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul nu a prezentat critici care să se circumscrie cazului reglementat de pct. 6, respectiv motive de nelegalitate prin care să fie indicate lipsa motivării sentinţei recurate sau existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile din recurs se subsumează doar pct. 8 al textului de lege amintit, susţinându-se că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că recursul urmează a fi analizat din perspectiva acestui caz de casare.

Prin primul motiv de recurs, reclamantul a susţinut că este nelegal refuzul FGA de plată a sumei de 5.261,96 RON pe motiv că unitatea service care a efectuat reparaţia nu este autorizată RAR, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale şi a prevederilor art. 9.5 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013 pentru prestări servicii asigurări auto încheiat de MAI cu A.. În esenţă, recurentul-reclamant a apreciat că obligaţia verificării deţinerii autorizaţiei RAR incumbă asigurătorului, iar nu beneficiarului, iar plata parţială a despăgubirii de către asigurător are semnificaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru despăgubirea integrală a beneficiarului.

Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate, raţionamentul recurentului-reclamant având la bază o greşită interpretare a împrejurării efectuării de către asigurătorul A. a unei plăţi în sumă de 3.568,40 RON, cu titlu de despăgubire cuvenită beneficiarului.

Ceea ce instanţa de fond a subliniat în considerentele sentinţei atacate, iar reclamantul nu a prezentat argumente care să invalideze aceste reţineri, este că plata în sumă de 3.568,40 RON, efectuată de asigurător la data de 26.04.2014, s-a dispus tocmai în considerarea împrejurării că devizul eliberat de unitatea reparatoare, care stabilea valoarea reparaţiilor la suma de 8.830,36 RON, provenea de la un service care nu deţinea autorizaţie RAR.

Din prevederile art. 5.12. din Condiţiile speciale privind asigurarea de avarii şi furt aparţinând persoanelor juridice, invocate atât de reclamantă cât şi de către pârât, rezultă ca despăgubirea se stabileşte pe baza documentelor de reparaţie emise de unităţile specializate (lit. a) sau pe baza devizelor de reparaţie în regie proprie, emise potrivit evaluării asiguratorului (lit. b). În speţă, constatând că unitatea reparatoare nu deţine autorizare RAR, asigurătorul, în aplicarea lit. b) din art. 5.12 din contractul de asigurare, a efectuat propria evaluare a cuantumului reparaţiilor şi a achitat recurentului-reclamant suma rezultată, aspect confirmat de Nota justificare diferenţe emisă de asigurător la data de 11.03.2014 .

Prin urmare, suma de 3.568,40 RON, achitată de asigurător la data de 26.04.2014, nu reprezintă o plată "parţială" a despăgubirii cuvenite recurentului-reclamant, ci cuantumul despăgubirii calculat de asigurător în conformitate cu prevederile contractului încheiat între părţi. Or, recurentul-reclamant nu a contestat în vreun fel modul de stabilire şi cuantumul acestei despăgubiri, de la momentul efectuării ei (26.04.2014) până la data formulării cererii de plată adresate FGA (17.12.2015). Totodată, nici în procedura administrativă desfăşurată în faţa FGA şi nici în litigiul de faţă, recurentul-reclamant nu a dovedit, contrar evaluării efectuate de asigurător, că valoarea prejudiciului este superior celui reţinut de A. S.A. pe baza devizului de reparaţie în regie proprie.

Cât priveşte argumentul recurentului, în sensul că obligaţia verificării calităţii service-ului auto de unitate specializată (autorizată RAR) revine asigurătorului, iar nu beneficiarului, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod corect că obligaţia verificării autorizării unităţii reparatoare revine şi beneficiarului şi că încheierea de convenţii între asigurător şi un astfel de atelier de reparaţii nu determină încadrarea atelierelor de reparaţii în categoria unităţilor specializate, conform O.G. nr. 82/2000. Prin urmare, chiar dacă, în aplicarea art. 9.5 din Contractul subsecvent la acordul-cadru, recurentul-reclamant MAI sau chiar asigurătorul A. a ales unitatea reparatoare dintr-o listă cuprinzând service-urile cu care asigurătorul avea încheiate convenţii, această împrejurare nu îl exonerează pe beneficiar de obligaţia de a se informa şi a verifica dacă unitatea astfel aleasă este autorizată RAR şi nici nu garantează dreptul său de a fi despăgubit conform devizului de reparaţii emis de o unitate nespecializată.

Nici faptul plăţii de către asigurător al sumei de 3.568,40 RON direct în contul unităţii reparatoare nedeţinătoare a autorizaţiei RAR nu naşte dreptul recurentului-reclamant de a-i fi achitată despăgubirea în suma solicitată, această împrejurare neputând fi interpretată în contra sau peste dispoziţiile legale şi contractuale anterior expuse.

Înalta Curte constată că este nefondat şi cel de-al doilea motiv de recurs, prin care reclamantul a contestat respingerea cererii de plată pe motivul neprezentării contractului de cesiune încheiat între unitatea reparatoare Societatea B. S.R.L. şi cesionarul C. S.R.L., această din urmă persoană juridică fiind indicată drept beneficiar al plăţii despăgubirii, conform cererii adresate FGA. În calea de atac, reclamantul nu a prezentat argumente suplimentare celor din acţiune şi nu a contestat în mod efectiv considerentele sentinţei de fond.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine, similar primei instanţe, că prin cererea de plată nr. x/17.12.2015, reclamantul MAI a solicitat ca plata sumei de 5.261,96 RON să fie făcută în contul Societăţii C. S.R.L., persoană juridică ce nu este emitentul devizului şi facturii fiscale care atestă plata reparaţiilor şi nici unitatea care a efectuat reparaţiile. Este reală susţinerea recurentului-reclamant că, potrivit art. 9.10 din Contractul subsecvent nr. 1 la Acordul-cadru nr. 4.135.377/26.06.2013 pentru prestări servicii asigurări auto încheiat de MAI cu A., plăţile de despăgubire se efectuează direct în contul unităţii reparatoare, dar în speţă reclamantul nu a dovedit că C. S.R.L. deţine această calitate.

Prin urmare, devin incidente prevederile art. 23 alin. (3) lit. f) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit cărora plata se efectuează unei alte persoane decât creditorul de asigurare numai conform contractelor încheiate între părţi şi prevederilor legale în vigoare. Câtă vreme reclamantul a solicitat efectuarea unei plăţi către un terţ, avea obligaţia de a dovedi raporturile contractuale care permit o astfel de plată, astfel că solicitarea FGA, adresată MAI, de a depune contractul de cesiune care atestă transferul dreptului de a încasa plata de la unitatea reparatoare la cesionar, nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor sale legale şi nici un exces de putere. Întrucât reclamantul nu a procedat în sensul cerut, este legală soluţia de respingere a cererii de plată pe motivul nedovedirii dreptului terţului de a încasa suma solicitată cu titlu de despăgubire.

A susţinut recurentul-reclamant că actele normative invocate de pârât în cuprinsul deciziei, respectiv art. 15 alin. (1) lit. e) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 16 din Legea nr. 213/2015, nu prevăd obligaţia depunerii unui astfel de înscris şi că autoritatea nu a motivat cum împietează lipsa acestui contract asupra soluţionării cererii de plată. Înalta Curte reţine că neindicarea ori indicarea mai puţin explicită, în cuprinsul notificării şi a deciziei, a motivului pentru care se apreciază a fi necesară depunerea contractului de cesiune, nu este de natură să producă vreo vătămare recurentului-reclamant din perspectiva afectării dreptului la apărare, astfel cum greşit a susţinut acesta prin acţiune şi în recurs. Câtă vreme beneficiarul solicită ca plata să fie efectuată altfel decât prevăd legea şi dispoziţiile contractuale, acest aspect prezintă o evidentă relevanţă în soluţionarea cererii de plată şi incumbă în sarcina sa dovedirea actului juridic care permite efectuarea plăţii în această modalitate. De altfel, în cuprinsul notificării adresate reclamantului, autoritatea pârâtă a indicat suficiente elemente pentru ca acesta să cunoască necesitatea şi importanţa completării documentaţiei cu înscrisul solicitat, existând şi menţiunea conform căreia, în lipsa acestuia, cererea de plată urmează să fie respinsă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici apte să conducă la reformarea sentinţei atacate, nedovedind o greşită aplicare sau interpretare a normelor de drept incidente cauzei.

În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Asigurare Logistică Integrată, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Asigurare Logistică Integrată împotriva sentinţei civile nr. 978 din 16 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.