Proportionality of age-based credit eligibility limits under the anti-discrimination framework

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii nr. 361 din 14.06.2017 a Colegiului Director al CNCD, pronunţată în dosarul nr. x/2017, conexat cu dosarul nr. x/2016 al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu consecinţa constatării inexistenţei unei încălcări a principiului egalităţii de tratament şi exonerării A. de la sancţiunile şi măsurile dispuse împotriva sa.

1.2. La data de 08.01.2022 petentul B. a formulat cerere de intervenţie accesorie, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamanta A. S.A.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1592 din data de 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenientul accesoriu B. şi a anulat în parte hotărârea nr. 361/14.06.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce priveşte dispoziţia de modificare, de către reclamanta A. S.A., a condiţiilor de creditare, respingând, în rest, cererea reclamantei ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin care, apreciind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a acestei sentinţe şi reţinerea, spre rejudecare, a cauzei, în sensul admiterii acţiunii introductive şi al anulării, în întregime, a hotărârii nr. 361 din 14.06.2017 a Colegiului Director al CNCD, pronunţată în dosarul nr. x/2017, conexat cu dosarul nr. x/2016.

În susţinerea cererii sale, recurenta a învederat, în esenţă, că sentinţa primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, în opinia recurentei, accesul la creditare nu este un drept al omului, o libertate fundamentală sau un drept recunoscute de lege, în sensul textului de lege citat, câtă vreme presupune punerea la dispoziţia împrumutatului a unor bunuri cu un anumit grad de raritate (banii), ce aparţin altor persoane de drept privat sau provin din capitalurile proprii ale Băncii, vând la bază o relaţie contractuala bilaterală în care părţile nu pot intra decât prin acord.

De asemenea, a mai arătat recurenta că unul dintre criteriile fundamentale pentru acordarea de credite îl constituie capacitatea clientului de a achita ratele până la maturitatea creditului, conform graficului de rambursare, iar vârsta înaintată atrage scăderea şanselor de rambursare a împrumutului, motiv pentru care, în raport de obligaţia de prudenţialitate ce incumbă băncilor, tratamentul diferenţiat în funcţie de vârstă are o justificare obiectiva, în sensul art. 5 din O.G. nr. 137/2000, astfel încât sancţionarea recurentei apare ca vădit nelegală.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citaţi, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intimatul-intervenient în numele altei persoane, B. nu au formulat întâmpinări.

Prin cererea formulată la data de 3 iunie 2021, intimatul intervenient B. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare: Dacă obligaţia de prudenţă a băncilor (protecţia faţă de riscul de credit) prevăzută de art. 79 din Directiva 2013/36 poate fi interpretată ca reprezentând o justificare obiectivă sau un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare pentru refuzul de acordare a unui credit pe criteriul unic al vârstei în condiţiile în care acest criteriu al vârstei nu este coroborat cu alte criterii cum ar fi veniturile împrumutatului şi/sau posibilitatea acestuia de a oferi garanţii reale sau personale şi în condiţiile în care legea naţională (art. 10 lit. d) din O.U.G. nr. 137/2000) interzice expres discriminarea la acordarea unui credit pe motivul vârstei, iar art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE interzice discriminarea de orice fel.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 11 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. La un astfel de termen cauza a fost suspendată, în temeiul art. 242 C. proc. civ., fiind repusă pe rol la data de 16 martie 2022, urmare a cererii de reluare a judecăţii formulate de C. S.A., succesoarea în drepturi a A. S.A..

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din 17 aprilie 2019, cererea formulată de intimatul-intervenient B., de preschimbare a termenului de judecată acordat la data de 9 iunie 2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată.

II. Soluţia instanţei de recurs

A. Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE") cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri unele aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, pe care, ulterior, instanţa naţională să le aplice la contextul factual dedus judecăţii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), CJUE este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza CJUE, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Tot in jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii întrebărilor preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile".

În fine, instanţa de control judiciar aminteşte că Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd:

"12. Cu toate acestea, o instanţă ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speţă această jurisprudenţă) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.

13. Astfel, o instanţă naţională poate, în special în situaţia în care se consideră suficient de lămurită de jurisprudenţa Curţii, să decidă ea însăşi cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii şi cu privire la aplicarea acestuia la situaţia de fapt pe care o constată. Cu toate acestea, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când se ridică o nouă problemă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudenţa existentă nu pare a fi aplicabilă unei situaţii de fapt inedite."

Aplicând astfel de repere teoretice cererii formulate de intimatul - intervenient B., Înalta Curte observă că întrebarea cu care acesta solicită, în prezenta cauză, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene vizează, în esenţă, dispoziţiile art. 79 din Directiva 2013/36/UE şi are următorul conţinut: Dacă obligaţia de prudenţă a băncilor (protecţia faţă de riscul de credit) prevăzută de art. 79 din Directiva 2013/36 poate fi interpretată ca reprezentând o justificare obiectivă sau un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare pentru refuzul de acordare a unui credit pe criteriul unic al vârstei în condiţiile în care acest criteriu al vârstei nu este coroborat cu alte criterii cum ar fi veniturile împrumutatului şi/sau posibilitatea acestuia de a oferi garanţii reale sau personale şi în condiţiile în care legea naţională (art. 10 lit. d) din O.U.G. nr. 137/2000) interzice expres discriminarea la acordarea unui credit pe motivul vârstei iar art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE interzice discriminarea de orice fel.

Înalta Curtea apreciază, însă, că în raport de obiectul cauzei şi de motivele de casare formulate de recurentă, aplicarea corectă a dreptului comunitar, în privinţa aspectele a căror lămurire o urmăreşte intimatul - intervenient prin solicitarea de adresare a unei întrebări preliminare către CJUE, se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite cerinţele reglementate de art. 19 TUE, art. 267 TFUE şi Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară, formulată de intimatul - intervenient B..

B. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. şi continuat de succesoarea sa în drepturi, C. S.A. este nefondat, pentru argumentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare:

Observând conţinutul concret al criticilor expuse în memoriului de recurs, subsumate de recurentă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ele pot fi grupate în jurul unui număr de două chestiuni de drept, mai precis: a) greşita aplicare, în opinia recurentei, a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, întrucât nu ar fi îndeplinit criteriul încălcării unui drept al omului, a unei libertăţi fundamentale sau a unui drept recunoscute de lege, spre a se reţine săvârşirea unei fapte de discriminare şi b) greşita aplicare, în opinia recurentei, a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte, însă, primul set de critici, instanţa de control judiciar reţine, dintr-o primă perspectivă, că acesta excedează motivelor de fapt şi de drept ce au fost evocate de recurenta-reclamantă prin acţiunea introdusă pe rolul instanţei de contencios administrativ şi fiscal. Aspectul privind neîndeplinirea criteriului încălcării unui drept al omului, a unei libertăţi fundamentale sau a unui drept recunoscute de lege, privit din perspectiva faptului că accesul la creditare nu intră în niciuna dintre aceste categorii, nu se regăseşte printre cele enunţate în cererea de chemare în judecată şi nici în cuprinsul unei cereri formulate conform art. 204 C. proc. civ., fiind invocat de către reclamantă, pentru prima dată, după cum, de altfel, chiar aceasta arată, în concluziile scrise înaintate instanţei de fond după închiderea dezbaterilor. Prin urmare, recurenta nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu o astfel de critică adusă actului administrativ atacat, iar acest set de critici de nelegalitate nu poate face obiectul cercetării în recurs, al cărei obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate şi în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenţii noi, respectiv motive suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat.

De altfel, Înalta Curte reţine că, şi dacă s-ar trece peste aspectele învederate în paragrafele anterioare, dreptul intimatului - intervenient de a avea acces la servicii bancare de creditare este reglementat de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, inclusiv în componenta ce vizează dreptul la o evaluare a bonităţii acestuia, pe baza unui volum suficient de informaţii obţinute, inclusiv de la consumator, şi, după caz, pe baza consultării bazei de date relevante, cu respectarea Legii nr. 677/2001, incidente fiind, în acest sens, inclusiv prevederile art. 20 şi art. 30 dintr-un astfel de act normativ. De asemenea, instanţa de control judiciar observă că, prin hotărârea nr. 361 din 14.06.2017 a Colegiului Director al CNCD, s-a reţinut, în esenţă şi atingerea adusă dreptului la demnitate personală, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţia României. Astfel, este evident caracterul nefondat al susţinerilor recurentei - reclamantă ce vizează maniera în care instanţa de fond a verificat aplicarea de către intimatul - pârât a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în cauză fiind îndeplinit inclusiv criteriul încălcării unui drept al omului, a unei libertăţi fundamentale sau a unui drept recunoscute de lege de care intimatul - intervenient beneficia.

Nefondat este şi cel de-al doilea set de critici aduse de recurenta - reclamantă hotărârii pronunţate de prima instanţă, ce vizează maniera în judecătorul fondului a aplicat şi interpretat prevederile art. 5 din O.G. nr. 137/2000.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, potrivit unui astfel de text normativ: Diferenţa de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităţilor ocupaţionale sau al contextului în care acestea se desfăşoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerinţă profesională reală şi determinantă, cu condiţia ca obiectivul să fie legitim şi cerinţa proporţională.

Pe cale de consecinţă, pentru a fi reţinută incidenţa cazului de excepţie reglementat de art. 5 din O.G. nr. 137/2000 (ce este, de altfel, de strictă interpretare), este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii, pentru ca diferenţă de tratament, bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, să nu constituie discriminare: i) diferenţa să aibă legătură cu natura activităţilor ocupaţionale sau cu contextul în care acestea se desfăşoară, ii) diferenţa să reprezinte o cerinţă profesională reală, iii) diferenţa să reprezinte o cerinţă profesională determinantă, iv) obiectivul diferenţei de tratament să fie legitim şi v) cerinţa să fie proporţională.

Totodată Înalta Curte va avea în vedere şi prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: "exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie". Astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO, enumerarea motivelor de discriminare este una exemplificativă (hotărârea Engel şi alţii contra Olandei, paragraful 72), iar pentru ca o diferenţă de tratament să nu fie calificată drept discriminare, trebuie realizată dovada unei justificări obiective necesare într-o societate democratică, în funcţie de circumstanţele speţei (hotărârea Rasmussen contra Danemarcei, paragrafele 38 - 42), în sensul de a urmării un scop legitim şi de a exista proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul ce urmează a fi realizat (hotărârea Laduna contra Slovaciei, paragraful 59 - 73).

În raport de limitele învestirii instanţei de recurs, astfel cum au fost acestea trasate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că aspectul ce se solicită a fi analizat este, în esenţă, cel al manierei în care condiţia de eligibilitate prevăzută la pct. 4.2.2.b) "Vârsta" din Norma de creditare a persoanelor fizice - versiunea 13.0, aprobată prin Hotărârea Comitetului Executiv al A. nr. 64/19.12.2016 respectă principiul proporţionalităţii.

Din această perspectivă trebuie verificat dacă măsura este corespunzătoare unui scop legitim, dacă este necesară atingerii acestuia sau cea mai puţin restrictivă dintre masurile necesare acestui scop şi dacă are un efect excesiv asupra interesului persoanei. Cu alte cuvinte, se verifică dacă regula trece testul calităţii relaţiei dintre mijloace (măsura în discuţie) şi scop (obiectivul urmărit prin instituirea acelei măsuri).

Răspunzând punctual criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile acesteia potrivit cărora condiţia de eligibilitate prevăzută la pct. 4.2.2.b) "Vârsta" din Norma de creditare a persoanelor fizice - versiunea 13.0 îndeplineşte criteriile stabilite de art. 5 din O.G. nr. 137/2000, trecând, în opinia recurentei, sus indicatul test.

După cum a reţinut şi prima instanţă, obligaţiile reglementate de art. 12 şi art. 14 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17 din 12 decembrie 2012 privind unele condiţii de creditare, nu prevăd, drept condiţie de eligibilitate obligatorie pentru acordarea unui credit, vârsta maximă de 65 sau de 68 de ani. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi negat dreptul reclamantei - recurente de a dezvolta şi de a menţine o practică bancară prudentă şi sănătoasă, aptă să asigure, pe cât posibil, executarea în bune condiţii a contractelor de creditare şi recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut, motiv pentru care se poate susţine că, prin măsura în discuţie, se tinde la atingerea unui scop legitim.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că aplicarea criteriului de eligibilitate expus în pct. 4.2.2.b) din Norma de creditare a persoanelor fizice - versiunea 13.0, conform căruia pentru credite de consum vârsta eligibilă este cuprinsă între 18 şi 68 ani la data acordării creditului, dar fără a depăşi 70 de ani la data terminării contractului de credit, iar pentru credite de investiţii imobiliare vârsta eligibilă este cuprinsă între 18 şi 65 ani la data acordării creditului, dar fără a depăşi 70 de ani la data terminării contractului de credit, generează excluderea persoanelor cu vârsta de peste 68 de ani, respectiv de peste 65 de ani de la posibilitatea de a obţinere un credit prin simpla atingere a unei astfel de vârste, fără ca un atare criteriu să fie coroborat cu alte elemente. Cu alte cuvinte, potrivit prevederilor sus indicatei norme, accesul la serviciul de creditare este refuzat, ab initio, tuturor persoanelor ce nu se încadrează în intervalul de vârstă indicat, vârsta fiind un obstacol insurmontabil în raport de politica de creditare a recurentei - reclamante.

Observând, însă, raportul dintre un astfel de mijloc (utilizat de recurenta - reclamantă) şi scopul urmărit, Înalta Curte apreciază că acesta nu corespunde principiului proporţionalităţii. Astfel, măsura în discuţie este, în fapt, una prohibitivă absolut, în sensul că o persoană ce nu se încadrează în intervalul de vârstă sus indicat nu va obţine finanţare indiferent de starea sa materială ori de nivelul veniturilor sale (care, spre exemplu, ar putea fi suficient pentru a asigura, în funcţie de fiecare tip de credit şi de perioada efectivă de creditare, restituirea sumei) sau de posibilitatea de constituire a unor garanţii reale sau personale. Practic, o persoană ce nu se încadrează în intervalul de vârstă reglementat în pct. 4.2.2.b) antemenţionat nu beneficiază de o verificare concretă a bonităţii sale. Or, scopul urmărit de recurenta - reclamantă poate fi atins şi prin impunerea unor condiţii mai puţin restrictive, iar nu doar prin reglementarea unora prohibitive. Spre exemplu, un astfel de scop ar putea fi atins şi printr-o analiză concretă a bonităţii persoanei în funcţie de tipul de credit solicitat, prin raportare la analiza coroborată a tuturor parametrilor relevanţi. Studiile statistice la face trimitere recurenta nu prezintă relevanţă din perspectiva analizei de proporţionalitate. Cum, în cauză, nu există proporţionalitate între mijloace şi scop, nu se poate reţine o întrunire cumulativă a condiţiilor impuse de art. 5 din O.G. nr. 137/2000. Nefiind incidentă ipoteza de excepţie reglementată de un astfel de text normativ, în mod corect s-a stabilit, în aplicarea art. 2 din O.G. nr. 137/2000, existenţă faptei de discriminare.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de reclamanta A. S.A. şi însuşite de C. S.A., va respinge recursul formulat de prima şi continuat de succesoarea sa în drepturi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de intimatul intervenient B..

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. şi continuat de succesoarea în drepturi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1592 din data de 2 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.