Enforcement of administrative court judgment: statutory deadline for complex judicial inspection obligations and validity of unsigned judgment copies

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat punerea în executare a hotărârii nr. 4886/12.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 158/2021 din data de 11 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a unit lipsa de obiect cu fondul şi a respins cererea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 158/2021 din data de 11 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat, în esenţă, că dosarul a fost repartizat completului 8 camera de consiliu 25 fond, complet compus din presedintele-judecator B. si grefierul C.. În aceasta compunere completul 25 fond a asigurat continuitate la şedinţele de judecată din data de 03-12-2020, din data de 14-01-2021, iar la şedinţa de judecată din data de 11-02-2021 complet 25 fond a fost compus din prescdintele - judecator B. si grefierul D..

În opinia recurentului - reclamant, judecătorul fondului a devenit incompatibil să judece pricina deoarece a fixat următorul termen de judecată la 14 săptămâni de la primul termen, cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care prevăd în mod expres că cererile se judecă în cameră de consiliu, de urgenţă şi cu precădere, motiv pentru care trebuia să se abţină de la judecarea cauzei.

Recurentul - reclamant a apreciat că schimbarea grefierului C. cu grefierul D. din constituirea instanţei care a pronunţat hotărârea nr. 158/ll-02-2021, constituie un motiv de ordine publică şi motiv de casare a hotărârii recurate.

Recurentul - reclamant a susţinut că, potrivit art. 426 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde semnăturile membrilor completului de judecată şi a grefierului, absenţa semnăturilor făcând nulă aceasta hotărâre.

Prevederea înscrisă în art. 426 alin. (3) din C. proc. civ. are caracterul unei dispoziţii imperative. Prin urmare, nesemnarea hotărârii este sancţionată cu nulitatea. Asa fiind, semnătura ca element intrinsec şi esenţial al hotărârii este indispensabila pentru efectuarea lucrărilor de comunicare către părţi. Nesemnarea face imposibilă verificarea respectării unor dispoziţii legale imperative cum sunt cele referitoare la compunerea instanţei, astfel că hotărârea este contrară legii, fiind lovită de nulitate absolută, în conformitate cu dispoziţiile art. 176 pct. 4 din C. proc. civ., a cărei constatare face inutilă examinarea cauzei în raport cu celelalte motive de recurs, întrucât nulitatea nu poate fi înlăturată în niciun mod. Fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta nu poate fi acoperită, impunându-se rejudecarea cauzei.

De asemenea, comunicarea o copie a sentinţei nesemnată de către judecător şi grefier reprezintă un fals prohibit de lege realizat cu încălcarea regimului copiilor impuse cumulativ de art. 286 alin. (4), art. 427 alin. (1) şi art. 538 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul - reclamant a înţeles să invoce excepţia nulităţii absolute a sentinţei civile nr. 158/11.02.2021 pronunţata de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ si Fiscal, solicitând să se constate nulitatea absolută a sentinţei, fiind incidente dispoziţiile art. 176 pct. 4. din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., precizează că judecătorul era dator să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile sale.

Motivarea hotărârii era necesară pentru ca recurentul să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea solutie, iar instanţa ierarhic superioară să poată exercita controlul de legalitate.

Motivarea hotărârii trebuia sa răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de recurent şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

De asemenea, în practica judiciară s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În cauză, sentinţa recurată nu este motivată în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Tratatelor Internationale la care România este parte în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului. Nu este motivată în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea legii care reglementează materia refuzând în mod deliberat dreptul său la creanţă.

De asemenea, nu este motivată în ceea ce priveşte refuzul instanţei de a judeca excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de clasare nr. x/2018 şi a excepţiei de nelegalitate a acestei rezoluţii de clasare excepţii ridicate atât prin cererea de punere în executare a titlului executoriu, cât şi prin răspunsul la întâmpinare unde a motivat pe larg aceste exceptii. Instanţa de judecată nici nu s-a catadicsit să aducă vorbire de aceste excepţii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. pct. 5 din C. proc. civ., precizează că i-a fost comunicată hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6, 7, 14 alin. (5), art. 22 alin. (2) şi alin. (6), art. 222 alin. (1), art. 286 alin. (4), art. 425 alin. (1) lit. c), art. 426 alin. (3), art. 427 alin. (1) şi art. 538 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul precizează că instanţa de fond a pronunţat hotărârea nr. 158/11.02.2021 cu încălcarea şi aplicarea greşită a dreptului material cu referite la art,21 şi art. 47 din CDFUE art. 14, art. 16 şi art. 26 din Decretul nr. 212/1974 privind drepturile civile şi drepturile politice, art. 16 alin. (2) art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 4, art. 5, art. 9 alin. (3), art. 61 alin. (2). art. 193 alin. (2) art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357 alin. (1) şi alin. (2), art. 1381 alin. (1) art. 1385 alin. (1), art. 2545 alin. (2) şi art. 2556 din C. civ., art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi Decizia nr. 898/2015 a Curţii Constituţionale.

Recurentul - reclamant suţine că instanţa de fond a interpretat legea în scopul neaplicării ei la cazul dedus judecăţii, în condiţiile în care a interpretat în mod eronat toate articolele supra citate, în scopul exonerării de răspundere a pârâtei intimate Inspecţia Judiciară.

4. Întâmpinarea formulată în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârât Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Cu privire la cererea de denunţare în fals a rezoluţiei de clasare, soluţionată în şedinţă publică la acest termen de judecată, Înalta Curte reţine că denunţarea în fals sau procedura înscrierii în fals nu poate viza decât înscrisuri probatorii autentice şi, chiar dacă administrarea probatoriului cu înscrisuri este permisă şi în recurs, declaraţia părţii care se înscrie în fals trebuie făcută la primul termen după prezentarea înscrisului la dosar.

În speţă, există două impedimente faţă de cercetarea falsului pe cale incidentală:

În primul rând, această procedură nu vizează un înscris probatoriu ci tocmai actul Inspecţiei Judiciare supus contestării în prezentul dosar şi ale cărui elemente obligatorii clădesc legalitatea acestuia.

Cu alte cuvinte, rezoluţia de clasare constituie tocmai obiectul acţiunii şi nu un înscris probatoriu.

În alt doilea rând, chiar dacă viza un înscris probatoriu, această procedură trebuie declanşată în faţa primei instanţe, în condiţiile în care orice înscrisuri au fost administrate în faţa acestei instanţe.

Cu alte cuvinte, procedura de declarare a falsului are un caracter incidental, derulându-se în faţa instanţei care a administrat probatoriul, iar în speţă, în calea extraordinară a recursului nu au fost administrate probatorii, examinându-se legalitatea sentinţei, prin prisma motivelor de casare invocate de recurent.

Analizând criticile în raport cu dispoziţiile incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Recurentul - reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de punere în executare a hotărârii nr. 4886/12.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, arătând că dispozitivul sentinţei a expirat în data de 12.01.2018 aceasta fiind ultima zi în care debitoarea era obligată să comunice modul în care a decis să-şi îndeplinească obligaţiile.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea ca nefondată.

Primul motiv de recurs este fundamentat pe pct. 1 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ. şi are în vedere ipoteza în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti, decurgând din "alcătuirea" nelegală a instanţei vizează atât deficienţe legate de compunerea completului de judecată, cât şi cele privind constituirea instanţei şi este de reţinut faptul că recurentul invocă ambele ipoteze.

Cu privire la compunerea completului de judecată susţine faptul că a solicitat judecătorului fondului, a se abţine de la soluţionarea cauzei, apreciind că este incompatibil.

Dar aprecierea recurentului, în lipsa unei cereri de recuzare, este lipsită de relevanţă din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., motiv ce reglementează nelegalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată de către un judecător incompatibil(declarat incompatibil, prin încheiere, ca urmare a admiterii unei cereri de abţinere sau de recuzare).

În plus, critică şi constituirea instanţei (nu a completului de judecată), ca urmare a înlocuirii grefierului pentru şedinţa din 11.02.2021, prin prisma continuităţii completului de judecată, apreciind că aceasta atrage casarea hotărârii.

Cu privire la această critică, trebuie făcute două menţiuni:

Principiul continuităţii completului de judecată, reglementat de art. 19 şi art. 214 C. proc. civ. vizează doar interdicţia de înlocuire a judecătorului, fără motive temeinice, fiind aplicabil doar compunerii completului de judecată .

În cel de al doilea rând, nelegalitatea constituirii instanţei intervine doar în cazul absenţei grefierului de şedinţă, posibilitatea înlocuirii acestuia pentru motive temeinice fiind recunoscută de lege, precum şi de către regulament.

Faţă de considerentele de mai sus se constată că primul motiv nu poate fi primit.

Cel de-al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Este de observat faptul că recurentul - reclamant nu a precizat expres care sunt regulile de procedură încălcate de prima instanţă şi care este consecinţa lor, pentru a se putea verifica temeinicia căii de atac din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că exemplarul sentinţei civile care i-a fost comunicat nu este semnat de judecător, chiar dacă este o copie, fiind astfel încălcate prevederile art. 426 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste critici de recurs, reţinând că într-adevăr potrivit dispoziţiilor art. 426 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie semnată sub sancţiunea nulităţii de către membrii completului, însă, potrivit art. 426 alin. (6) C. proc. civ. hotărârea judecătorească se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la mapa de hotărâri al instanţei. Totodată, potrivit art. 427 C. proc. civ., hotărârea se comunică părţilor doar în copie. Prin urmare, nu constituie o încălcare a niciunei norme de procedură comunicarea hotărârii nesemnate de către judecător, ci, dimpotrivă, s-au respectat normele procedurale incidente.

În plus, potrivit art. 131 Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, se semnează două exemplare de pe fiecare hotărâre, de membrii completului de judecată şi de grefierul de şedinţă (unul pentru dosar, cel de al doilea pentru mapa de hotărâri).

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analizând considerentele hotărârii atacate se constată că această critica este vădit nefondată.

Verificând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de reclamant sub acest aspect, Curtea constată că, în realitate, aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În acest sens Curtea de Apel Bucureşti a examinat problema de drept care a generat litigiul, a arătat de ce excepţia lipsei de obiect nu este fondată şi a analizat neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la art. 45 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare la data sentinţei) şi la Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, iar faptul că nu a răspuns punctual la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să ducă la concluzia că sentinţa nu este motivată corespunzător.

Împrejurarea că recurentul - reclamant nu este, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, nu echivalează cu lipsa de raţionament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât critica nu poate fi primită.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de control judiciar constată că nici acesta nu este incident în cauză.

În ceea ce priveşte nerespectarea termenului de executare a obligaţiilor dispuse prin dispozitivul Sentinţei 4886/12.12.2017, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi Fsical, în dosarul x/2017, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti a fost desfiinţată rezoluţia de clasare şi a fost dispusă completarea verificărilor prealabile cu privire la sesizarea reclamantului, privind abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r), s) teza a doua şi ş) din Legea 303/2004, fiind respinsă cererea de retrimitere a dosarului, ca nefondată.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004, "dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii".

Sentinţa 4886/2017 poartă menţiunea "definitivă" şi a fost comunicată Inspecţiei Judiciare la data de 19.02.2018.

Rezoluţia nr. 1569/IJ/759/DIJ din 12 aprilie 2018 a fost emisă în executarea dispozitivului sentinţei menţionate, în urma completării, în termenul de 30 zile reglementat de art. 45 alin. (3) din Legea 217/2004, cu soluţie de clasare a sesizării formulate de către petentul, recurent în prezentul dosar.

A fost avizată de către inspectorul şef la data de 20.04.2018, fiind înaintată, spre comunicare, în 25 mai 2018.

Observând conţinutul obligaţiei stabilite prin sentinţa 4886/2017 trebuie reţinut că se dispune reluarea unei etape procedurale (par. 11 din Decizia CCR 687/2020), iar termenul de efectuare a acestei etape este reglementat la 30 zile, fără a mai fi prevăzută sancţiunea decăderii aplicabilă depăşirii termenului de 45 zile, pentru verificări.

În plus, în această etapă sunt aplicabile şi termenele reglementate de regulament, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă iar rezoluţia emisă ulterior completării verificărilor este supusă confirmării inspectorului şef şi, ulterior, în ipoteza clasării, va fi comunicată către cei interesaţi.

Ca urmare, observând conţinutul complex al obligaţiei de executare în ipoteza dedusă judecăţii, nu poate fi reţinută în mod strict aplicarea termenului de 30 zile, iar pe de altă parte în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că obligaţia a fost executată la 25 mai 2020, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 24 din Legea 554/2004.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că motivele de nelegalitate sunt nefondate, iar în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 158/2021 din 11 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 martie 2022.