Recovery of EU agricultural subsidies: Prescription period starting from program closure and continuing infringement via false SME declaration

Şedinţa publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin care a solicitat:

- anularea Procesului-verbal înregistrat cu nr. x/05.08.2019 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 02.08.2019 privind proiectul "Achiziţie utilaj condiţionare şi uscare a orezului şi extinderea capacităţii de depozitare în comuna Stăncuţa, jud. Brăila", contract de finanţare nr. x/23.12.2009, beneficiar A. S.R.L., emis de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale;

- anularea Deciziei nr. 25905/09.10.2019 de soluţionare a contestaţiei formulate de A. S.R.L., emisă de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale;

- constatarea faptului că A. S.R.L. a fost solicitant eligibil pentru finanţare;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Decizia nr. 24/2020 pronunţată la data de 3 martie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., iar intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat recurs incident.

3.1 Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat primului motiv de recurs, se invocă de către recurentă greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE 2988/1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, norme juridice în temeiul cărora s-a stabilit de către judecătorul fond că nu a intervenit prescripţia dreptului intimatei de a stabili creanţa bugetară.

Arată, în acest sens, că prin raportare la definiţia abaterii continue şi repetate utilizată de Curtea Europeană în Hotărârea Vonk Dairy Products, precum şi Hotărârea Montecatini (49. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii, o abatere este "continuă şi repetată" în sensul art. 3 alin. (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 atunci când este comisă de un operator care obţine avantaje economice dintr-un ansamblu de operaţiuni similare, care încalcă aceeaşi dispoziţie a dreptului Uniunii) prezentarea unei singure declaraţii privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, care se dovedeşte a fi eronată, nu permite concluzionarea că ne confruntăm cu o "abatere continuă sau repetată" în prezenta caz.

Curtea Europeană de Justiţie lămureşte astfel că, un caracter continuu sau repetat al abaterii există atunci când sunt mai multe operaţiuni similare respectiv, o pluralitate de comportamente ilicite şi nu un act singular cum este Declaraţia administratorului B. din 28.08.2009 privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, şi prin urmare acest act al administratorului nu poate fi calificat ca fiind o "abatere continuă sau repetată".

În raport de aceste aspect concluzionează recurenta că data săvârşirii abaterii este data producerii prejudiciului, de vreme ce aceasta este ulterioară datei săvârşirii acţiunii agentului economic.

În mod greşit a stabilit instanţa de fond că data producerii prejudiciului este data finalizării proiectului, respectiv 26.10.2011, când cheltuielile decontate au fost finalizate.

Susţine, în acest sens, că la momentul încheierii contractului de finanţare, recurenta a dobândit avantajul economic al finanţării iar autoritatea s-a obligat să finanţeze proiectul, astfel că de la data ordinului de finanţare (în speţă a contractului de finanţare) se naşte elementul juridic al prejudiciului, invocând în acest Hotărârea C-59/14.

Prin urmare, susţine recurenta că avantajul acordat în cauză îl reprezintă obţinerea finanţării de către A. pentru proiectul său, prin contractul de finanţare, astfel că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani este 23.12.2009, data încheierii contractului de finanţare, aspect faţă de care dreptul AFIR de a constata creanţa bugetară este prescris, termenul de 5 ani împlinindu-se la data de 23.12.2014.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare recurenta afirmă că în mod eronat nu a fost reţinută de către instanţa de fond culpa autorităţii pentru modul cum a gestionat programul de finanţare şi a concluzionat că, în cauză, nu se justifică aplicarea principiului "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Se arată în acest sens că obligaţia de informare a potenţialilor beneficiari şi detalierea aspectelor tehnice decurge şi din reglementările interne - art. 2 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 224/2008, obligaţie ce nu a fost respectată câtă vreme Ghidul solicitantului a precizat cine sunt beneficiarii eligibili, respectiv micro-întreprinderile şi întreprinderile mici şi mijlocii definite conform Recomandării CE nr. 361/2003 şi Legii nr. 346/2004 fără a detalia niciunde că încadrarea în aceste tipuri de întreprinderi trebuie făcută cu luarea în considerare a regulilor privind relaţiile cu alte întreprinderi, respectiv necesitatea evaluării cu prioritate a existenţei întreprinderilor partenere şi a celor legate şi aplicarea modalităţii de calcul prevăzută la art. 6 din Legea nr. 346/2004 în considerarea stabilirii categoriei de întreprinderi, respectiv micro-întreprindere, întreprindere mică şi mijlocie, prevederile art. 4 din lege urmând a se aplica la finalul acestor determinări, după eventualele însumări ale datelor financiare proprii cu cele ale întreprinderilor legate şi partenere.

Ghidul solicitantului a omis să precizeze cum trebuia completată Declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM de către solicitant.

Afirmă recurenta că nu există nici măcar o specificaţie a articolelor de lege relevante din Legea nr. 346/2004 care să fi permis o interpretare sistematică şi o încadrare corectă în tipul de întreprindere. Scrierea unui proiect este o activitate complexă care necesită o abordare multidisciplinară şi de aceea trebuie susţinută şi îndrumată prin Ghidul solicitantului. Chiar recentele Ghiduri ale solicitantului ale programului FEADR 2014-2020 clarifică cum trebuie să se facă încadrarea în tipul de întreprindere (şi nu mai omit acest aspect) reprezintă o dovadă că informaţia trebuia cuprinsă în Ghid.

Concluzionează recurenta că obligaţia de informare nu a fost respectată atâta vreme cât nu există o detaliere tehnică in cuprinsul Ghidului solicitantului a faptului că încadrarea în tipul de întreprindere trebuia făcută în baza "calculului pentru întreprinderile partenere sau legate", Ghidul fiind lipsit de claritate şi predictibilitate.

Nici obligaţia de selecţie conformă nu a fost respectată de către autoritate.

Conform Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 autoritatea avea obligaţia să verifice dosarul cererii de finanţare selectând doar proiectele conforme şi avea totodată dreptul să solicite orice documente şi informaţii suplimentare. Solicitările făcute în anul 2015 de a prezenta informaţii suplimentare - date financiare din bilanţul C.. la nivelul anului 2008 puteau fi făcute de autoritate şi la momentul verificării dosarului cererii de finanţare, certificatul constatator regăsindu-se la dosarul cererii de finanţare.

În lipsa detalierii tehnice în Ghidul solicitantului a încadrării în tipul de întreprindere în baza "calculului pentru întreprinderile partenere sau legate" şi evaluatorii au comis aceeaşi eroare ca şi recurenta şi au ignorat datele evidente privind acţionarul majoritar C.: din certificatul constatator nesolicitând informaţii despre această întreprindere legată cu recurenta pentru a verifica clasificarea întreprinderii potrivit Legii nr. 346/2004.

Ultimul motiv de recurs vizează reţinerea în mod eronat de către instanţa de fond a faptului că "neregula constatată afectează atât eligibilitatea proiectului cât şi selecţia acestuia iar principiul proporţionalităţii a fost corect aplicat de AFIR".

Afirmă recurenta că în raport de menţiunile Procesului-verbal nr. x/05.08.2019 "programul maxim de cofinanţare care ar fi putut fi acordat proiectului trebuie să fie de 25% din valoarea totală a proiectului, şi nu de 50% astfel cum a fost prevăzut în Contractul de finanţare, nu se poate reţine că proiectul ar fi fost neeligibil pentru neeligibilitatea solicitantului A., aspect detaliat prin cererea de chemare în judecată la pct. 3.3, astfel că societatea recurentă ar fi fost eligibilă la finanţare iar proiectul său ar fi putut fi finanţat în cuantum de 25% din valoarea eligibilă a proiectului.

Chiar dacă societatea recurentă ar fi primit doar 32 de puncte pentru proiectul său, s-ar fi depăşit pragul minim de punctaj şi s-ar fi regăsit pe lista proiectelor eligibile în etapa de selecţie.

Se concluzionează că judecătorul fondului a fost în eroare atunci când a reţinut că neregula afectează atât eligibilitatea proiectului cât şi selecţia acestuia devreme ce prevederile din Ghidul solicitantului contrazic această apreciere iar autoritatea nu a adus nicio dovadă de neeligibilitate a proiectului recurentei şi nici cu privire la acoperirea alocării financiare de proiecte clasate ca punctaj înaintea proiectului A..

3.2 Recursul incident formulat de intimata-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care solicită admiterea recursului incident întrucât soluţia instanţei de fond - de respingere a excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune este corectă, însă raţionamentul avut în vedere potrivit căruia termenul de prescripţie a început să curgă la data de 23.12.2014, dată la care contractul şi-a încetat valabilitatea este realizat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2988/15 precum şi ale art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, si solicită înlăturarea din cuprinsul considerentelor acestei hotărâri a motivelor privind respingerea prescripţiei dreptului material la acţiune.

Arată recurenta că termenele privind emiterea titlului de creanţă sunt termene procedurale astfel că în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011.

Susţine recurenta că termenul în care subscrisa are dreptul de a stabili creanţe bugetare pentru sumele acordate în cadrul FEADR 2007-2014 este de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2020, acesta împlinându-se la data de 1 ianuarie 2025.

Sunt invocate de către recurentă dispoziţiile art. 3 din Regulamentul CE nr. 2988/1995 şi afirmă că această normă europeană nu dă posibilitatea statului să aplice un termen de prescripţie mai lung în funcţie de abaterea constatată sau de programul în baza căruia a fost acordată finanţarea ci pur şi simplu lasă la latitudinea fiecărui stat să instituie un alt termen de prescripţie aflându-ne astfel în faţa principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, legiferat de statul român este unul care se aplică indiferent dacă finanţarea este acordată printr-un contract cu durată limitată de executare sau printr-un contract a cărui executare se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp şi care beneficiază de alocări anuale.

În concluzie, susţine recurenta că dreptul Agenţiei de a stabili creanţa bugetară nu este prescris aşa cum corect a conchis instanţa de fond, însă data de la care curge termenul de prescripţie este 1 ianuarie 2020 şi nu 23 decembrie 2014.

4. Apărările intimatei

Faţă de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, în esenţă, arată că Autoritatea Contractantă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de finanţare poate să verifice respectarea criteriilor de eligibilitate şi selecţie iar în cazul în care constată nereguli se demarează procedura de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat pentru cheltuielile constatate neeligibile. Nedepistarea neregulilor la momentul săvârşirii acestora de către beneficiar în diferite etape procedurale de selecţie sau implementare a proiectului nu este un motiv care să atragă exonerarea răspunderii beneficiarului faţă de autoritatea contractantă.

În ce priveşte aplicarea principiului proporţionalităţii afirmă intimata că instanţa de fond a reţinut în mod corect că neregula constatată afectează atât eligibilitatea proiectului, cât şi selcţia acestuia. Faptul că beneficiarul nu deţinea calitatea de IMM la data depunerii cererii de finanţare afectează şi punctajul aplicat la criteriile de selecţie S4 şi S7, punctajul final corect fiind de 32 puncte, iar ultimul proiect selectat în sesiunea respectivă de proiecte a avut 47 puncte, astfel în lipsa punctelor de selecţie obţinute necuvenit proiectul depus nu ar fi fost selectat spre contractare. În aceste condiţii, măsura proporţională este de recuperare integrală a sprijinului financiar şi încetarea valabilităţii contractului de finanţare.

A fost depusă de recurenta-reclamantă răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă cât şi la recursul incident formulat de aceeaşi parte.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1 În ce priveşte recursul formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept incidente cauzei.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Subsumat primului motiv de recurs susţine recurenta că deşi instanţa de fond a stabilit, în mod corect, că termenul de prescripţie aplicabil este de 5 ani de la data săvârşirii abaterii aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 112 din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale Regulamentului nr. 2988/1995 - art. 3 alin. (1) şi alin. (3) şi că data săvârşirii abaterii este data evenimentului care survine ultimul având în vedere momentul la care a survenit acţiunea sau omisiunea agentului economic prin care a fost încălcat dreptul Uniunii şi data la care s-a produs prejudiciul, a reţinut ca nefiind prescris dreptul intimatei de a constata creanţa bugetară.

Susţine recurenta că acest aspect s-a datorat pe de o parte, calificării în mod greşit a abaterii ca fiind continuă, iar pe de altă parte, a stabilirii, în mod greşit, a datei producerii prejudiciului ca fiind data finalizării proiectului, respectiv 26.10.2011.

În ce priveşte abaterea săvârşită - depunerea incorectă sau incompletă a Declaraţiei privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii la data de 28.08.2009, critica formulată vizează faptul că pentru existenţa unei abateri continue sau repetate sunt necesare mai multe operaţiuni similare respectiv, o pluralitate de comportamente ilicite şi nu un act singular cum este Declaraţia administratorului B. din data de 28.08.2009 privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.

Pentru a răspunde criticii formulate, Înalta Curte va avea în vedere atât dispoziţiile Regulamentului CE nr. 2988/1995 cât şi prevederile din actele normative naţionale.

Potrivit prevederilor art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995 din 18.12.1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, potrivit cărora:

"(1)Termenul de prescripţie a acţiunii este de patru ani de la săvârşirea abaterii menţionate la articolul 1 alin. (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripţie curge din ziua în care încetează săvârşirea abaterii respective. În ceea ce priveşte programele multianuale, termenul de prescripţie trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului.

Termenul de prescripţie este întrerupt de orice act al unei autorităţi competente, adus la cunoştinţa persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiţie a abaterii respective. Termenul de prescripţie începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.

Cu toate acestea, prescripţia devine efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul termenului de prescripţie, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancţiune, cu excepţia cazului în care acţiunea administrativă este suspendată în conformitate cu articolul 6 alin. (1).

(2)Termenul de aplicare a deciziei prin care se instituie o sancţiune administrativă este de trei ani. Termenul curge de la data la care decizia devine definitivă.

Cazurile de întrerupere şi de suspendare sunt reglementate de dispoziţiile relevante de drept intern.

(3)Statele membre îşi păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alin. (1) şi, respectiv, (2)."

Relativ la art. 3 alin. (3) din Regulament, Înalta Curte reţine că, în calitate de stat membru al UE, România a reglementat un termen de prescripţie de 5 ani de la data închiderii programului conform art. 45 alin. (1) în cazul O.U.G. nr. 66/2011 care dispun: "Dreptul de a stabili creanţa bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd un termen mai mare."

În cauză constată Înalta Curte că judecătorul fondului a înţeles să aplice cauzei termenul de prescripţie de 5 ani reglementat de legea naţională, însă în ce priveşte momentul de început al acestui termen de prescripţie a ales să aplice norma europeană. Modalitatea în care a procedat judecătorul fondului este una eronată; alegând să aplice în cauză termenul de prescripţie de 5 ani, termen instituit prin legea naţională, atunci instanţa avea obligaţia de a aplica în totalitate legea naţională, inclusiv pentru momentul de început al curgerii termenului de prescripţie de 5 ani. Acest aspect, însă, nu este de natură a afecta legalitatea soluţiei din sentinţa atacată privind prescripţia dreptului AFIR de a constata creanţa bugetară.

În acest sens, prescripţia în această materie a fost reglementată iniţial prin dispoziţiile art. 112 din O.G. nr. 79/2003 în conformitate cu care "Dreptul de a stabili obligaţia de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare", iar ulterior prin art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 conform cărora "Dreptul de a stabili creanţa bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internaţional prin emiterea declaraţiei finale de închidere, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd un termen mai mare."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese ca termenul de 5 ani începe să curgă de la data închiderii programului (art. 112 din O.G. nr. 79/2003), sau de la data de 1 ianuarie datei închiderii programului (art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011).

În cauză, programul de finanţare s-a închis la data de 06.03.2019, aspect recunoscut chiar de către reclamantă prin acţiune, iar procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x, contestat în prezenta cauză, a fost emis la data de 05.08.2019, astfel că indiferent de ce normă juridică se aplică - art. 112 din O.G. nr. 79/2003 sau art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 - dreptul intimatei Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale nu este prescris.

În atare situaţie, criticile recurentei privind calificarea de către instanţa de fond, în mod eronat, a abaterii ca fiind continuă cât şi criticile privind stabilirea, în mod greşit, a datei producerii prejudiciului ca fiind data finalizării proiectului, respectiv 26.10.2011, critici în raport de care recurenta a înţeles să stabilească un alt moment de început al termenului de prescripţie, nu pot fi primite. Aplicând termenul de prescripţie de 5 ani reglementat de legea naţională, devin incidente şi reglementările privind momentul de începere al acestui termen, întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie.

Relativ la aceste critici se impune totuşi a se preciza că jurisprudenţa Uniunii Europene a făcut distincţie între abaterea continuă şi abaterea repetată, şi aplicând această jurisprudenţă rezultă că, în cauza de faţă, ne aflăm în prezenţa unei abateri continue fiind vorba despre depunerea incorectă şi incompletă a Declaraţiei privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii ale cărei efecte s-au produs pe toată perioada de valabilitate a Contractului de finanţare nr. x/23.12.2009, respectiv până la data de 23.12.2014.

Astfel în Hotârârea Curţii din 15 iunie 2017 în cauza C - 436/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), prin decizia din 10 iulie 2015, primită de Curte la 10 august 2015, în procedura Lietuvos Respublikos aplinkos ministerijos Aplinkos projektu valdymo agentura împotriva "Alytaus regiono atlieku tvarkymo centras", Curtea a decis că Articolul 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripţie a unei abateri comise în cadrul unui "program multianual", precum proiectul în discuţie în litigiul principal, începe să curgă de la data săvârşirii abaterii în cauză, în conformitate cu articolul 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, precizându-se că, dacă este vorba de o abatere "continuă sau repetată", termenul de prescripţie începe să curgă din ziua în care încetează săvârşirea abaterii respective, în conformitate cu articolul 3 alin. (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

Astfel s-au reţinut în cuprinsul hotărârii antemenţionate, punctele 52-54, următoarele:

"În această privinţă, din modul de redactare a articolului 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 reiese că termenul de prescripţie a acţiunii curge de la data săvârşirii abaterii constatate.

În conformitate cu articolul 3 alin. (1) al doilea paragraf din acest regulament, în cazul unei abateri continue sau repetate, termenul de prescripţie curge din ziua în care încetează săvârşirea abaterii, precizându-se că noţiunea "abatere care a încetat", prevăzută de aceeaşi dispoziţie, trebuie să fie înţeleasă ca referindu-se la ziua în care a încetat ultima operaţiune constitutivă a aceleiaşi abateri repetate (Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C - 52/14, EU:C:2015:381, punctul 66)".

O abatere trebuie considerată "continuă" atunci când omisiunea care a ocazionat încălcarea dispoziţiei din dreptul Uniunii vizate persistă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2004, José Martí Peix/Comisia, C - 226/03 P, EU:C:2004:768, punctul 17). O abatere este "repetată", în sensul dispoziţiei menţionate, atunci când este comisă de un operator care obţine avantaje economice dintr-un ansamblu de operaţiuni similare care încalcă aceeaşi dispoziţie a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C - 52/14, EU:C:2015:381, punctul 49)."

Prin urmare abaterea continuă reprezintă "omisiunea care a ocazionat încălcarea dispoziţiei din dreptul Uniunii vizate persistă", iar abaterea repetată "obţinerea de avantaje economice dintr-un ansamblu de operaţiuni similare care încalcă aceeaşi dispoziţie a dreptului Uniunii".

În cauză ne aflăm în prezenţa unei singure abateri care a persistat pe toată perioada de valabilitate a Contractului de finanţare nr. x din 23.12.2009, respectiv până la data de 23.12.2014, şi anume depunerea incorectă şi incompletă a Declaraţiei privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii ale cărei efecte s-au produs pe toată perioada de valabilitate a Contractului de finanţare anterior menţionat.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nereţinerea de către instanţa de fond a culpei autorităţii, culpă ce rezultă din nerespectarea atât a obligaţiei de informare a potenţialilor beneficiari şi detalierea aspectelor tehnice cât şi a obligaţiei de selecţie conformă.

Cu referire la obligaţia de informare arată recurenta că nu este prevăzut în Ghidul solicitantului modalitatea de completare a Declaraţiei privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM, că nu există nici măcar o specificaţie a articolelor de lege relevante din Legea nr. 346/2004 care să fi permis o interpretare sistematică şi o încadrare corectă în tipul de întreprindere, că nu există o detaliere tehnică in cuprinsul Ghidului solicitantului a faptului că încadrarea în tipul de întreprindere trebuia făcută în baza "calculului pentru întreprinderile partenere sau legate", Ghidul fiind lipsit de claritate şi predictibilitate.

În ce priveşte obligaţia de selecţie conformă susţine recurenta că nici această obligaţie nu a fost respectată întrucât conform Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 autoritatea avea obligaţia să verifice dosarul cererii de finanţare selectând doar proiectele conforme şi avea totodată dreptul să solicite orice documente şi informaţii suplimentare. Solicitările făcute în anul 2015 de a prezenta informaţii suplimentare - date financiare din bilanţul C.. la nivelul anului 2008 puteau fi făcute de autoritate şi la momentul verificării dosarului cererii de finanţare, certificatul constatator regăsindu-se la dosarul cererii de finanţare.

Criticile formulate nu pot fi primite.

În acord cu judecătorul fondului constată Înalta Curte că Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 - "Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere" cuprinde suficiente informaţii pentru beneficiarii fondurilor nerambursabile privind eligibilitatea şi încadrarea acestora în categorii de întreprinderi.

Reţine Înalta Curte că Legea nr. 346/2004 cuprinde categoriile de întreprinderi şi procedura pentru clasificarea acestora astfel că susţinerile recurentei referitoare la faptul că în Ghid nu există nicio specificaţie a articolelor de lege relevante din Legea nr. 346/2004 care să fi permis o interpretare sistematică şi o încadrare corectă în tipul de întreprindere nu pot fi primite.

Lecturând Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 - "Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere" se observă că acesta face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 346/2004 astfel că revenea beneficiarilor obligaţia de a cunoaşte dispoziţiile acestui act normativ. Necunoaşterea legii nu poate fi invocată de către recurentă.

Şi critica ce vizează neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de selecţie conformă nu poate fi primită, recurenta neputând opune autorităţii o neîndeplinire, conform legii, a propriilor obligaţii.

În materia accesării fondurilor nerambursabile, primul chemat să respecte legea este solicitantul, iar în situaţia în care informaţiile oferite nu au respectat condiţiile legii partea îşi asumă riscul, ca la o verificare ulterioară, după aprobarea dosarului, să-i fie aplicată sancţiunile prevăzute de lege, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe de altă parte, regulamentele UE nu interzic recuperarea ajutorului acordat în situaţia în care, la o verificare ulterioară, se constată nereguli. În acest sens, CJUE s-a pronunţat în Cauza C-465/10 Hotărârea Ministre de l`Interieur, de l`Outre-mer, des Collectivies territoriales et de l`Immigration din 21 decembrie 2011: "împrejurarea că autorităţile competente ar fi fost informate de beneficiarul subvenţiei cu privire la alegerea cocontractantului înainte de lansarea procedurii de cerere de ofertă care avea ca obiect atribuirea contractului de achiziţii publice în cauză, aceasta nu influenţează, ca atare, calificarea drept "abatere" în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/1995." Răspunzând celei de-a doua întrebări, CJUE a statuat: "nerespectarea de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenţie FEDR a normelor privind atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de Directiva 92/50, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acţiunii subvenţionate, constituie o "abatere" în sensul art. 1 din Regulamentul nr. 2988/1995 chiar dacă autoritatea naţională competentă nu putea să ignore, cu ocazia acordării acestei subvenţii, că beneficiarul decisese deja cărui prestator urma să îi încredinţeze realizarea acţiunii subvenţionate"

Şi ultimul motiv de recurs ce vizează reţinerea greşită de către instanţa de fond a faptului că neregula constatată afectează atât eligibilitatea proiectului cât şi selecţia acestuia, iar principiul proporţionalităţii a fost corect aplicat de AFIR, este nefondat. Urmare Declaraţiei depuse de administratorul recurentei privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM din data de 28.09.2009 prin care a menţionat că este întreprindere autonomă, proiectul a primit un punctaj de 47 puncte (fiind punctate şi criteriile 4 şi 7 prevăzute în Ghidul solicitantului, în virtutea statului de IMM) fapt ce a determinat eligibilitatea proiectului pentru finanţare şi încheierea Contractului de finanţare.

La verificările ulterioare s-a constatat că recurenta nu a fost întreprindere autonomă la momentul depunerii declaraţiei din data de 28.09.2009, ci întreprindere legată cu C., ca atare, nu a avut statutul de IMM la momentul accesării finanţării.

Susţinerea conform căreia A. S.R.L. se încadra şi la categoria "alte întreprinderi care nu sunt micro-întreprinderi, întreprinderi mici şi mijlocii, care au mai puţin de 750 de angajaţi sau o cifră de afaceri care nu depăşeşte 200 de milioane de euro..."astfel că proiectul său ar fi fost eligibil la finanţare putând fi finanţat în cuantum de 25% din valoarea eligibilă a proiectului este fără relevanţă atâta vreme cât analiza îndeplinirii condiţiilor se face în raport de menţiunile cuprinse în cererea de finanţare, de declaraţia solicitantului privind încadrarea întreprinderii într-o anumită categorie de întreprindere, cu alte cuvinte de voinţa solicitantului la momentul depunerii cererii.

Împrejurarea că proiectul său ar fi fost eligibil la finanţare putând fi finanţat în cuantum de 25% din valoarea eligibilă a proiectului nu înlătură răspunderea recurentei şi nici nu poate să conducă la ideea că neregulile constatate nu există.

Înalta Curte constată că şi criticile ce vizează aplicarea în cauză a principiului proporţionalităţii sunt nefondate.

Principiul proporţionalităţii este definit la art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011 şi presupune că orice măsură administrativă adoptată se impune a fi adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce priveşte resursele angajate în constatarea neregulilor, cât şi în ceea ce priveşte stabilirea creanţelor bugetare rezultate din nereguli, ţinând seama de natura şi frecvenţa neregulilor constatate şi de impactul financiar al acestora asupra proiectului sau programului respectiv.

De asemenea, conform prevederilor art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, "Orice acţiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli şi al stabilirii creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia."

Aşadar, principiul proporţionalităţii presupune un raport apreciat ca fiind echilibrat între măsura juridică adoptată, realitatea socială şi scopul legitim urmărit de legiuitor în adoptarea cadrului legislativ în discuţie. De asemenea, şi dreptul Uniunii Europene se referă în art. 5 alin. (4) din Tratatul Uniunii Europene la acest principiu în sensul adecvării deciziilor la scopul legitim urmărit.

De aceea, proporţionalitatea sancţiunilor se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărei semnificaţie este dată, în speţă, de întregul cadru normativ incident în materie.

Distinct de acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula constă în "orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

În raport de cele arătate, instanţa era obligată să procedeze la cercetarea tipului abaterii şi a gravităţii acesteia, prin prisma prevederilor legale incidente. În speţă, autoritatea pârâtă a constatat existenţa unei nereguli reprezentată de Declaraţia administratorului din data de 28.09.2009, de natură a justifica aplicarea sancţiunii recuperării ajutorului acordat, instanţa de fond apreciind în mod corect că măsura dispusă respectă principiul proporţionalităţii, validând astfel raţionamentul pârâtei.

În aceste condiţii, Înalta Curte va respinge şi criticile recurentei-reclamante invocate din perspectiva greşitei aplicări a principiului proporţionalităţii sancţiunii şi va constata că sentinţa de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză, demersul părţii fiind, ca urmare, nefondat.

1.2 Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţşiilor Rurale

Recurenta-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat recurs împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 24/03.03.2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, criticile acesteia vizând exclusiv motivarea instanţei de fond referitoare la excepţia precripţiei dreptului autorităţii de a constata creanţa bugetară, nu şi soluţia pronunţată pe această excepţie care este favorabilă recurentei-pârâte.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 491 alin. (1), teza I din C. proc. civ., "Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător."

În conformitate cu dispoziţiile art. 472 alin. (1) din acelaşi cod, "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe."

Din interpretarea coroborată a textelor legale citate, rezultă că recursul incident poate fi formulat, în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea potrivnică, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Or, recursul la considerente nu tinde niciodată la schimbarea soluţiei primei instanţe, întrucât este formulat de partea care a obţinut o soluţie favorabilă dar este nemulţumită de motivarea hotărârii, soluţia urmând a fi menţinută, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., care stipulează următoarele:

"Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

În concluzie, în timp ce recursul incident tinde întotdeauna la schimbarea soluţiei primei instanţe, recursul la considerente vizează menţinerea soluţiei şi înlăturarea considerentelor apreciate ca eronate sau vătămătoare.

De aceea, în opinia Înaltei Curţi, recursul incident nu poate viza considerentele, ci exclusiv soluţia pronunţată de prima instanţă, or, în cazul de faţă, recurenta-pârâtă a criticat doar motivarea instanţei de fond, fără a tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, soluţie care îi este favorabilă, nefiind astfel îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 491 alin. (1), teza I rap, la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

Din aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul incident ca inadmisibil.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta A. S.R.L. ca nefondat, iar în temeiul dispoziţiilor art. . 491 alin. (1), teza I rap, la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul incident formulat de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 24/2020 din 3 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca inadmisibil recursul incident declarat de recurentul-pârât Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva Deciziei nr. 24/2020 din 3 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2022.