Claimant's Disciplinary Appeal Rejected; Co-Appellant's Annulled for Defective Representation

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, formulând contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C19-2057 din 02.07.2019 prin care a dispus "Respingerea plângerii şi menţinerea rezoluţiei atacate" respectiv Rezoluţia de clasare nr. x/2018 din 14.03.2019.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 440 din 18 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. în nume propriu " şi pentru B." a exercitat calea de atac a recursului, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocând dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (5) din Constituţia României, art. 34 alin. (1) şi (2), art. 97, art. 98, art. 99 lit. t) şi 991 din Legea nr. 303/2004, republicată, a susţinut în esenţă recurentul că, în acest cadru de legalitate, domnii judecători nu dau dovadă de competenţă intelectuală în judecarea, interpretarea şi aplicarea corectă în spiritul şi litera legii, a normelor de drept material şi procesual.

Plângerile nu au fost făcute ca motiv de nemulţumire pentru soluţiile dispuse de judecători, dar un proces se judecă şi o hotărâre judecătorească se emite pe baza probatoriului şi dovezilor administrate, iar în judecarea corectă a cauzei cei doi domni judecători au uitat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privitor la obiectul şi motivele revizuirii.

Apreciază că independenţa judecătorilor este înţeleasă absolut greşit, judecătorii fiind absolut dependenţei de lege în tot ceea ce fac prin activitatea de judecată.

Prin considerentele prezentate la filele x cu caracter general instanţa de fond încearcă să determine practic o scuză la adresa judecătorilor care, se pare, în cadrul activităţilor de judecare a cauzelor au dreptul să pronunţe orice hotărâre, indiferent de probe, indiferent de dovezi, indiferent de textele de lege invocate şi utilizând o evidentă fraudă la lege.

Adresând o serie de întrebări retorice şi expunând propria părere privitoare la modalitatea de interpretare şi de administrare a probatoriului în cadrul unui dosar, precum şi faţă de atribuţiile şi competenţele inspectorilor judiciari, recurentul - reclamant apreciază că soluţiile dispuse cu privire la sesizarea sa unt greşite, motiv pentru care solicită admiterea cererii.

Se mai susţine că soluţia inspectorilor judiciari este absolut greşită şi, ca şi CSM -ul, ca şi Inspecţia Judiciară, nici Curtea de Apel nu şi-a îndeplinit atribuţiile raportat la plângerile formulate cu privire la faptele judecătorilor C. şi D..

În probaţiune solicită administrarea probei cu înscrisurile existente la dosar precum şi ataşarea dosarelor civile nr. x/2017 al Tribunalului Mureş, nr. 3760/289/2016 al Judecătoriei Reghin şi apoi în apel al Tribunalului Mureş, nr. 3357/289/2017/a2 al Tribunalului Mureş, nr. 1751/289/2016 al Judecătoriei Reghin şi al Tribunalului Mureş şi alte probe sub incidenţa art. 254 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Inspecţia Judiciară, în termenul legal a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de recurentul - reclamant A., în nume propriu şi pentru B. şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că argumentele invocate în susţinerea recursului nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate ale sentinţei, dată fiind situaţia de fapt expusă, in extenso, în cuprinsul hotărârii recurate precum şi dispoziţiile legale reţinute de instanţa de fond ca fiind incidente.

În ceea ce priveşte proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată de către recurentul - reclamant prin cererea de recurs, solicită respingerea acesteia, dat fiind faptul că în prezenta procedură nu pot fi analizate înscrisurile care au stat la baza hotărârilor criticate şi nici u pot fi administrate probe care să vizeze soluţiile pronunţate în cauzele indicate, deciziile magistraţilor fiind supuse cenzurii instanţei de control judiciar, în mod exclusiv şi cu respectarea principiului legalităţii căilor de atac.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul - reclamant A. în nume propriu " şi pentru B." a combătut apărările intimatei - pârâte Inspecţia Judiciară în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, susţinând în esenţă că s-a dat o interpretare greşită textelor de lege corespunzătoare situaţiei de fapt prezentate, raportat la normele de drept material sau procesual încălcate, iar dispoziţiile legale cu caracter general invocate nu se poate combate dispoziţiile legii cu caracter special.

Solicită respingerea apărărilor formulate de inspecţia judiciară şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 21.10.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.03.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, din oficiu, Înalta Curte a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a recurentului A., pentru recurenta B., având în vedere că recursul este semnat doar de recurentul A., iar la dosar nu s-a depus " înscrisul autentic" impus de dispoziţiile art. 85 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum li s-a solicitat ambilor recurenţi, reţinându-se cauza pentru a se pronunţa pe acest aspect, cât şi pe fondul recursului promovat şi în nume propriu de recurentul - reclamant A..

Pentru acest termen de judecată au fost citaţi ambii recurenţi cu menţiunea de a depune la dosar procura specială notarială ce face dovada calităţii domnului A., de mandatar al doamnei B., conform art. 85 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs ce face obiectul analizei este formulată şi semnată doar de recurentul A., însă " şi pentru B.", fără a se ataşa şi un " înscris autentic" astfel cum impun dispoziţiile anterior enunţate, prin care doamna B. îl împuterniceşte pe domnul A. să promoveze şi să susţină această cale de atac şi în numele său.

Deopotrivă, prin aceeaşi citaţie emisă pentru termenul de faţă, li s-au adus la cunoştinţă recurenţilor şi dispoziţiile art. 85 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi duratei reprezentării", fără ca recurenţii să depună la dosar procura specială sau să se prezinte în instanţă pentru a se lua act de declaraţia verbală, în sensul indicat.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, de apărările intimatei - pârâte Inspecţia Judiciară şi de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A., în nume propriu, este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, iar recursul promovat de acelaşi recurent " şi pentru B.", este nul, sens în care urmează a se admite excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a domnului A., pentru recurenta B. şi, în consecinţă, a se anula recursul formulat de aceasta, pentru considerentele în continuare arătate:

Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., ce părevăd că "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.", Înalta Curte, în ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul -reclamant A. "şi pentru B.", va analiza mai întâi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a recurentului A., pentru recurenta B., invocată din oficiu, raportat la dispoziţiile art. 82 şi 85 C. proc. civ.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură absolută şi peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părţi corect reprezentate.

Instituţia reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte de procedură în numele şi pe seama unei părţi din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct faţă de parte.

Dispoziţiile art. 80 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc regula potrivit căreia părţile îşi pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant şi enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convenţională sau judiciară.

Art. 83 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că în faţa primei instanţe, în apel, precum şi în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar, alin. (2) stabilind că " în cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea, inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricerei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept".

Totodată, conform art. 85 C. proc. civ., împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că, " În cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării.".

Conform dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

"e) semnătura părţii sau, după caz, a mandatarului părţii, a reprezentantului legal al părţii sau a consilierului juridic".

Raportat la toate aceste dispoziţii Înalta Curte constată că, deşi cererea de recurs a fost promovată şi semnată de recurentul - reclamant A. în nume propriu " şi pentru B.", aceasta este semnată doar de recurentul A., fără a anexa la cererea de recurs şi dovada reprezentării sale, conform art. 83 alin. (2) C. proc. civ., prin ataşarea unor acte de stare civilă şi a titlului de "licenţiat în drept" (în cazul în care mandatarul este soţ sau rudă până la gradul al doilea, inclusiv şi are studii juridice), sau conform art. 85 alin. (1) Cod procedură, constând într-o procură specială şi autentică, prin care doamna B. îl împuterniceşte pe domnul A. să promoveze şi să susţină această cale de atac şi în numele său.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că lipsa dovezii calităţii de reprezentant este sancţionată cu nulitatea, necondiţionată de existenţa vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 2 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant a domnului A. pentru recurenta-reclamantă B. şi va anula recursul formulat de aceasta.

În continuare, înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant A., în nume propriu, pe fondul recursului, instanţa de control judiciar reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, formulând contestaţie împotriva Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C19-2057 din 02.07.2019 prin care a dispus "Respingerea plângerii şi menţinerea rezoluţiei atacate" respectiv Rezoluţia de clasare nr. x/2018 din 14.03.2019.

Prin Rezoluţia nr. x/2018 menţinută prin Rezoluţia inspectorului şef nr. C19-2057 din data de 02 iulie 2019 s-a dispus clasarea sesizărilor formulate de către petenţii - reclamanţi B. şi A., reţinându-se în esenţă că în cauză nu există indicii privind elementele constitutive ale săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) cu referire la art. 991 din Legea nr. 303/2002 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi modificată.

S-a reţinut în esenţă că activitatea de interpretare şi de analizare a admisibilităţii unor probe nu poate constitui în nici un caz abatere disciplinară atunci când are loc în limitele logicii, legii, cu referire la texte aplicabile speţei şi cu referire la înscrisurile invocate.

Instanţa de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins contestaţia formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că, în mod legal şi temeinic s-a apreciat prin rezoluţiile atacate că din verificările prealabile efectuate, nu au fost identificate raţionamente care să fie în mod vădit contrare logicii juridice, motivele invocate de reclamanţi fiind în fapt critici cu privire la motivarea deciziilor, la legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate, a căror analiză ar presupune evaluarea tuturor actelor şi lucrărilor dosarelor respective, activitate ce excedează verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecţia Judiciară.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că aceste motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut, în contextul în care instanţa de fond a făcut o justă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanţe fiind însuşite de instanţa de control judiciar, după efectuarea propriei examinări a cauzei.

În primul rând, subliniază Înalta Curte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi, este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept.

În sfera răspunderii disciplinare noţiunea de rea -credinţă presupune intenţia judecătorului de a manipula legea în mod conştient, obţinând prin aceasta un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a interselor uneia dintre părţile implicate în proces, iar în varianta săvârşirii faptei cu gravă neglijenţă trebuie să se identifice încălcarea de către judecător a normelor de drept material sau procesual, iar nerespectarea acestor norme să fie neechivocă.

Totodată, pentru ca fapta să poată fi circumscrisă unor abateri disciplinare, este necesar ca judecătorul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri profesionale elementare, cu consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie, iar nerespectarea normelor să poată fi caracterizată ca fiind o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte orice justificare.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii, etc.

Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Mai reţine instanţa de control judiciar că, în cadrul atribuţiilor inspecţiei judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu şi a procesului, această autoritate publică nefiind o instanţă extraordinară, cu atribuţii în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competenţa sa a se pronunţa asupra soluţiei din dosar, ci doar a verifica incidenţa vreunuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

În acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar remarcă faptul că, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Mureş, cei doi reclamanţi au criticat faptul că judecătorii vizaţi de sesizare au încălcat cu bună-ştiinţă norme de drept material şi procesual în judecarea cauzei, respingând solicitarea acestora de administrare a probei cu interogatoriul executorului judecătoresc E. din Reghin, ca nefiind utilă cauzei.

În dosarul nr. x/2016 s-a refuzat ataşarea dosarului de executare nr. 156/E/2015 şi s-a respins solicitarea de audiere a martorului F..

Si în dosarul nr. x/2016 având ca obiect contestaţie la executare instanţa a refuzat solicitarea de administrare a probei cu interogatoriul executorului judecătoresc şi de audiere a martorului F..

În dosarul nr. x/2017, având ca obiect cererea de recuzarea doamnelor judecător G. şi H., domnii judecători C. şi D. au efectuat o activitate de plagiat, în încheierea din 23.10.2018, copiind 38 de rânduri din încheierea din 11.10.2019, interpretând " greşit şi tendenţios textele legale incidentate şi jurisprudenţa CEDO".

Ori, astfel cum şi judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut, aprecierea utilităţii probelor ţine de esenţa activităţii de judecată şi reprezintă dreptul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o anumită probă este utilă, pertinentă şi concludentă pentru soluţionarea justă a cauzei şi, tocmai pentru că este un drept, nu poate atrage răspunderea disciplinară a magistraţilor judecători, putând fi supus cenzurii doar în căile de atac prevăzute de lege, iar nu pe cale administrativă, cum nelegal au solicitat reclamanţii.

Faptul că articolul 249 C. proc. civ., impune o obligaţie de principiu în sarcina reclamanţilor de a-şi dovedi susţinerile/pretenţiile, nu înseamnă că părţile pot administra ce probe doresc, în condiţiile în care dispoziţiile art. 255 alin. (1) Cor procedură civilă prevăd că " 1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului", astfel că, doar judecătorul învestit cu soluţionarea pricinii poate aprecia cu privire la admisibilitatea, utilitatea, pertinenţa şi concludenţa unei probe, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. (2) teza finală, ce prevăd că judecătorul are îndatorirea ..să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri, prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Prin urmare, nu se poate conferi Inspecţiei Judiciare competenţa de a verifica activitatea de interpretare şi de analizare a admisibilităţii unor probe, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic şi jurisdicţional, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraţilor la " abaterile de la îndatoririle de serviciu" şi la " faptele care afectează prestigiul justiţiei".

Aşadar, în mod corect judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut că modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării şi aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiţiei", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat nu poate fi realizată.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speţă, Înalta Curte reţine că expunerea motivată a unui raţionament logico-juridic adoptat în modul de apreciere şi interpretare a normelor legale incidente speţei, raportat la actele şi lucrările dosarului, ori activitatea de interpretare şi de analizare a admisibilităţii unor probe nu poate constitui în nici un caz abatere disciplinară, atunci când are loc în limitele legii şi a logicii.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurentul - reclamant, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, ci se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulţumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte modul în care judecătorii au interpretat probele şi dispoziţiile legale incidente cu ocazia soluţionării dosarelor nr. x/2017, nr. y/2016, nr. z/2016, respectiv dosarul nr. x/2017, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurentul - reclamant.

Cât priveşte critica referitoare la activitatea de plagiat efectuată de cei doi magistraţi judecători în încheierea din data de 23.10.2018 din dosarul nr. x/2017, în mod corect a reţinut instanţa de fond că hotărârile judecătoreşti nu reprezintă opere de creaţie intelectuală în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, astfel că pot fi utilizate modele în redactarea lor, posibilitate prevăzut ă expres de art. 53 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (ROIIJ), aprobat prin H.C.S.M. nr. 1375/2015, relevanţă având raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei adoptate, simpla folosire a unor formulări identice, neputând constitui un indiciu de rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispoziţiile art. 97 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, argumentele invocate de recurentul- reclamant A. în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant, în ceea ce o priveşte pe recurenta B. şi, în consecinţă, va anula recursul formulat de aceasta, respingând deopotrivă recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei calităţii de reprezentant, în ceea ce o priveşte pe recurenta B. şi, în consecinţă, anulează recursul formulat de aceasta.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 440 din 18.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.