Judicial salary reference value: passive procedural capacity of credit ordering bodies and three-year statute of limitations on wage claims

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşţi, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 05.04.2019, a introdus acţiune reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL CRAIOVA, CURTEA DE APEL PITEŞTI, TRIBUNALUL MEHEDINŢI, TRIBUNALUL ARGEŞ, TRIBUNALUL DOLJ, prin care formulează plângere împotriva Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 85/C/04.01.2019 si nr. 86/C/04.01.2019 şi solicită instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- Anularea acestor ordine şi emiterea unor noi ordine de salarizare pentru perioada de după 09.04.2015 care să prevadă reîncadrarea sa şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 Iei (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015 şi

- obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 983 pronunţată la data de 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Dolj, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de aceştia.

Totodată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Dolj, având ca obiect "anulare act administrativ - Ordine MJ nr. 85/C/2019 şi 86/C/2019 şi obligaţie plată drepturi salariale recalculate".

A anulat Ordinele MJ nr. 85/C/2019 şi 86/C/2019, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, numai în ce priveşte pe reclamanta A. cu referire la valoarea de referinţă sectorială aferentă perioadei de la data de 09.04.2015 şi, respectiv, valoarea de referinţă sectorială începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor şi, în consecinţă, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordine noi în beneficiul reclamantei privind valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON aferent perioadei de la data de 09.04.2015 şi, respectiv, valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 484,14 RON începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor.

Deopotrivă, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumelor de bani reprezentând diferenţa dintre venitul efectiv plătit şi venitul rezultat prin aplicarea celor două valori de referinţă sectorială, potrivit dispoziţiilor din alineatul precedent.

Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Ape Craiova şi Tribunalul Dolj.

Toate cele trei recursuri sunt întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, susţine acesta că, faţă de capătul de cerere referitor la alocarea de fonduri pentru plata diferenţelor salariale, instanţa de fond a respins eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, reţinând calitatea de ordonator principal de credite, având obligaţii clare în proiectele de buget şi în plata efectivă a drepturilor băneşti cuvenite judecătorilor în funcţie.

Cu privire la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligaţii pecuniare sustenabile, ab iniţio, de la bugetul general consolidat, procedura reclamă implicarea Ministerului Finanţelor Publice, care confirma existenţa resurselor bugetate pentru stingerea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice. Ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obţinerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, asigurând angajatorilor instituţii publice sumele necesare.

Astfel, în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 3 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, această instituţie: "elaborează, pe bază de metodologii proprii, menţinând în permanenţă un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".

Conform art. 30 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 69/2010 "Fiecare ordonator principal de credite va depune o propunere de cheltuieli bugetare care va fi în concordanţă cu strategia fiscal-bugetară şi cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, ce includ plafoanele de cheltuieli şi numărul de personal, emise de Ministerul Finanţelor Publice. Ministerul Finanţelor Publice va avea autoritatea de a respinge toate propunerile de buget ce includ propunerile de cheltuieli prezentate de ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale în cursul procesului bugetar anual, dacă acestea nu sunt în concordanţă cu strategia fiscal-bugetară şi cu metodologia pentru elaborarea proiectului anual de buget, şi în cazul în care ordonatorii de credite nu aliniază propunerea lor de buget în intervalul de timp specificat de Ministerul Finanţelor Publice, acesta este abilitat, după negocieri, sub medierea prîm-ministrului, să ajusteze unilateral propunerea de buget, spre a fi inclusă în bugetul anual."

Prin urmare, procedura de alocare fonduri pentru cheltuielile bugetare ale fiecărui ordonator principal de credite presupune un raport juridic bilateral cu Ministerul Finanţelor Publice, în cadrul căruia Ministerul Justiţiei are obligaţia de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale, incluzând şi suma aferentă hotărârilor judecătoreşti executorii centralizate la nivelul ordonatorilor secundari/terţiari de credite, dar în consens cu strategia fiscal-bugetară, sub rezerva ajustării acestora.

În continuare, recurentul Justiţiei invocă dispoziţiile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 69/2010, conform cărora "Guvernul are obligaţia de a prezenta Parlamentului un buget anual care să respecte principiile responsabilităţii fiscale, regulile fiscale, strategia fiscal-bugetară şi orice alte prevederi ale prezentei legi, iar prim-ministrul şi ministrul finanţelor publice vor semna o declaraţie ce atestă această conformitate, declaraţie care va fi prezentată Parlamentului împreună cu bugetul anual."

Prin urmare, alocarea fondurilor de către Ministerul Finanţatelor Publice urmează se realizează după aprobarea de Parlament a legii bugetare anuale/a legii de rectificare bugetară, în limitele şi conform destinaţiilor aprobate de forul legislativ, iar Ministerul Justiţiei efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terţiari de credite, în condiţiile legii, nefiind necesară existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu ordonatorul principal, prin care să fie obligat la alocare de fonduri. Alocarea de fonduri se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari şi terţiari de credite din subordinea Ministerului Justiţiei, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, când se totalizează sumele datorate în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale depuse la departamentele economico-financiare. Fiind o obligaţie de diligentă, iar nu una de rezultat, limitată de constrângerile financiar-fiscale, îndeplinirea acesteia depinde de actul decizional la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, Guvernului şi, în final, al Parlamentului.

În acest sens invocă şi Decizia nr. 10 din 19.09.20111 pronunţată de completul competent să judece recursul în interesul legii prin care instanţa supremă a reţinut că "în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanţelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuţia de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat sî cu respectarea acesteia.

În mod corelativ obligaţiei de diligentă ce revine instituţiilor publice în temeiul şi în executarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor Publice are obligaţia de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.

În ipoteza în care ordonatorii de credite şi-ar îndeplini atribuţiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plaţii obligaţiilor stabilite prin titluri executorii, Ministerul Finanţelor Publice, la rândul său, ar întocmi şi ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparţine legislativului."

Susţine că, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, care a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, prin Decizia nr. 60/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de .Curtea de Apel Piteşti, secţia l civila, în dosarul nr. x/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire chestiunea de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. Vil subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială, redând în continuare paragrafele 48 -57 din respectiva decizie.

Ca atare, având în vedere că Înalta Curte a statuat că norma este extrem de clara în privinţa pretenţiilor de plată a diferenţelor salariale, solicită a se admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la plata drepturilor băneşti şi a se respinge cererea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În continuare, recurentul Ministerul Justiţiei susţine că sentinţa a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripţie general de trei ani de la data introducerii acţiunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Coroborând toate aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" şi luând în considerare data introducerii acţiunii, solicită a se constata că cererea de chemare în judecată este parţial prescrisă.

În ce priveşte perioada cuprinsă între de 01.12.2016 şi 30.11.2019, solicită a se constata că prezenta cauză este lipsită de obiect.

Astfel, susţine recurentul că în sistemul justiţiei, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost acordată valoarea de referinţă sectorială de 484,14 RON în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, la data de 29.11.2019 fiind emis Ordinul nr. 4988/C/29.1.2019 conform căruia începând cu data de 01.12.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Aşadar, ţinând cont că Ministerul Justiţiei a emis ordinul anterior menţionat prin care a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială solicitată, cu consecinţa emiterii ordinelor de stabilire a drepturilor salariale individuale, apreciază recurentul că pretenţiile solicitate au fost satisfăcute astfel că se impune respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

În concluzie, recurentul Ministerul Justiţiei solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, pe capătul de cerere privind emiterea Ordinelor de reîncadrare pe numele reclamantei şi a recalculării indemnizaţiei de încadrare a acesteia, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019, să se constate că prezenta cauză este lipsită de obiect.

Recursul formulat de pârâtul Tribunalul Dolj.

Într-o primă critică recurentul Tribunalul Dolj a susţinul că instanţa de fond, în mod nelegal şi netemeinic a respins, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Tribunalului Dolj, întrucât actele administrative - Ordinele, care îi stabilesc reclamantei judecător, dreptui salariale, sunt emise de ordonatorul principal de credite şi anume Minist Justiţiei, Tribunalul Dolj în calitatea sa de ordonator terţiar de credite pună doar în aplicare ordinele astfel emise.

După cum se poate observa chiar din cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită anularea OMJ nr. 85/C/04.01.2019 şi nr. 86/C/04.01.2019 precum şi reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare, iar aceasta nu se poate realiza decât prin emiterea unui nou ordin de salarizare de către Miniştri Justiţiei.

Având în vedere că stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei judecate este prerogativa exclusivă a Ministrului Justiţiei, Tribunalul Dolj nu poate fiobligat în mod direct la plata drepturilor salariale pretinse de aceştia, în lipsa emiterii ordinului de salarizare în sensul menţionat.

Astfel, nu se poate reţine vreo culpă a Tribunalului Poli cu privire 1 solicitările reclamantei, întrucât conform organizării sistemului judiciar, Tribunalv. Dolj are atribuţii legale numai în privinţa achitării drepturilor salariale cuvenit judecătorilor, drepturi care sunt stabilite prin acte administrative, în mod exclusiv de către Ministrul Justiţiei.

Prin urmare, ţinând seama că obligaţia Tribunalului Dolj este una subsidiară şi nu poate fi executată în lipsa emiterii ordinului de salarizare de către Ministru Justiţiei, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensu admiterii excepţiei invocate.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul Tribunalul Dolj a susţinut că instanţa de fond, în mod nelegal şi netemeinic a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile constând în plata diferenţelor salariale corespunzătoare perioadei anterioare datei de 05.04.2016.

Invocând dispoziţiile art. 2500, 2524, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ. precum şi cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii şi luând în considerare data introducerii acţiunii (05.04.2016), solicită a se constata că acţiunea este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 05.04.2016.

În continuare, recurentul solicită respingerea acţiunii ca rămasă obiect pentru drepturile stabilite începând cu 01.12.2016, întrucât la data de 28.11.2918 Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 4988/C care stabileşte C. pen. în perioada 01.12.2016 -31.12.2017 judecătorii şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător. Totodată, acelaşi ordin, la art. 1, alin. (2), stabileşte că, în perioada 01.01.2018 - 31.12.2018 drepturile salariale se recalculează având în vedere cele menţionate la alin. (1).

După cum se poate observa, Ministerul Justiţiei a întreprins deja demersurile necesare pentru acordarea drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, prin emiterea acestui ordin de salarizare pentru toţi judecătorii şi asistenţii judiciari, cererea acestora rămânând, astfel, fără obiect.

Precizează deopotrivă că, ordinul menţionat anterior a fost emis tocmai în vederea stabilirii unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, eliminând astfel inechităţile salariale existente până la acel moment.

Totodată, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2016. solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea Tribunalului Dolj la plata diferenţelor dintre venitul efectiv plătit şi venitul rezultatul prin aplicarea celor două valori de referinţă sectorială (440,16 RON şi 484,14 RON) ca neîntemeiat, întrucât păstrarea bugetului instanţelor este sub autoritatea financiară a Ministerului Justiţiei.

Potrivit prevederilor art. 132, alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite"

Astfel, Ministerul Justiţiei repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora.

Totodată, Ministerul Justiţiei, în calitatea sa de ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare pentru activitatea proprie şi a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, conform prevederilor H.G. nr. 652/2009 cu modificările şi completările ulterioare.

Tribunalul Dolj nu are posibilitatea legală şi nici temeiul legal de a achita drepturile solicitate întrucât, nefiind emis actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale, nu sunt alocate nici sumele cu această destinaţie, de către ordonatorul principal de credite.

În acelaşi timp, obligaţia de plată a sumelor, instituită în dispozitivul sentinţei civile poate fi îndeplinită numai în ipoteza emiterii ordinelor de salarizare de către Ministrul Justiţiei şi cu alocarea, de către Ministerul Justiţiei, a fondurilor necesare pentru punerea în executare a acestor acte administrative.

Prin urmare, în lipsa alocării fondurilor necesare efectuării plăţilor, Tribunalul Dolj nu poate proceda la achitarea acestora către intimaţii - reclamanţi.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinţei şi, rejudecând, să se admită excepţia invocată şi să se respingă acţiunea faţă de Tribunalul Dolj ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi ca prescrise pretenţiile anterioare datei de 22.01.2016, iar în cazul în care se apreciază că excepţiile sunt neîntemeiate, să se modifice sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea Tribunalului Dolj la plata diferenţelor dintre venitul efectiv plătit şi venitul rezultat prin aplicarea celor două valori de referinţă sectorială (440,16 RON şi 484,14 RON), pentru perioada 09.04.2015- 30.11.2016, ca neîntemeiat, iar pentru drepturile stabilite începând cu 01.12.2016 să se respingă acţiunea, ca rămasă fără obiect.

Recursul Curţii de Apel Craiova

Într-o primă critică se susţine că nelegalitatea sentinţei atacate vizează faptul că prima instanţă a respins, neîntemeiat, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Craiova,invocată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Prima instanţă justifică legitimarea procesuală pasivă a instanţei noastre prin prisma calităţii de ordonator secundar de credite, procedând greşit sub aspectul corelării în cauză a f/revederilor legale incidente în ceea ce priveşte rolul ordonatorilor de credite şi confundă raportul 'dejirept privat dedus judecăţii cu raportul juridic financiar, de drept public ce se stabileşte între oixlonatorii de credite din sistemul judiciar şi care nu formează obiectul prezentei cauze.

Instanţa, cu o motivare nesusţinută juridic, respinge excepţia invocată şi ne obligă, în mod.eronat, la plata drepturilor solicitate, reţinând că instituţia noastră are atribuţii în ceea ce pjweşţe viramentul sumelor de bani cu titlu de diferenţe de drepturi salariale.

Invocând dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, susţine că într-un litigiu având ca obiect obligarea la plata unor drepturi de natură salarială; calitatea procesuală pasivă este deţinută de către instituţia angajatoare, în cadrul căreia funcţionează magistratul reclamant, în speţă Tribunalul Mehedinţi pentru Judecătoria Strehaia care este instanţă fără personalitate juridică, aflată în circumscripţia acestui tribunal.

Împrejurarea că această instanţă are atribuţii în privinţa virării fondurilor către ordonatorul terţiar de credite - Tribunalul Mehedinţi - nu este de natură a crea în sarcina Curţii de Apel Craiova o obligaţie directă al cărei drept corelativ să se nască în patrimoniul reclamantei, astfel încât, între aceasta şi Curtea de Apel Craiova să se nască un raport juridic care să justifice calitatea procesuală pasivă a instituţiei noastre' în acest litigiu, cu privire la capătul de cerere referitor la plata diferenţelor salariale şi a acesoriilor acestora.

Aşadar, Curtea de Apel Craiova nu poate efectua plata în mod direct intimatei reclamante, întrucât calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariale invocate se regăseşte la nivelul instanţei angajatoare - Tribunalul Mehedinţi, faţă de care reclamanta s-a aflat în raporturi de serviciu pe perioada dedusă judecăţii, neavând relevanţă în speţă raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare.

Tribunalele, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei au fost stabilite cu Tribunalul Mehedinţi pentru Judecătoria Strehaia, drepturile salariate fiind datorate, calculate şi plătite direct de către instituţia angajatoare, care procedează şi la calcularea şi virarea contribuţiilor sociale către stat.

Atribuţiile Curţii de Apel Craiova, în calitatea sa de ordonator secundar de credite, rezidă în obligaţia de a vira banii, în conformitate cu art. 21 alin. 3 din Legea nr. 500/2002, şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

În consecinţă, raportul obligaţional care are ca obiect plata drepturilor salariale şi. pe cale de consecinţă, a oricăror accesorii ale acestora, dobânzi şi actualizări, se desfăşoară între intimata-reclamantă şi instanţa plătitoare Tribunalul Mehedinţi, în timp ce Curtea de Apel Craiova este parte a unui raport juridic administrativ şi financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002 şi care nu face obiectul prezentei cauze.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova cu privire la plata diferenţelor salariale şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În cadrul unei alte critici, a susţinut recurenta Curzea de Apel Craiova că, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingerea acesteia motivată general de către instanţa de judecată, care nu arată în mod concret, care este, în cauza pendinte, data la care titularul dreptului la acţiune ar fi cunoscut naşterea dreptului respectiv şi nici care sunt acţiunile judiciare despre care face vorbire generic în considerentele hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, nici reclamanta,titular al dreptului la acţiune, nu face vreo dovadă a unei astfel de întreruperi a prescripţiei, astfel încât, practic, soluţia respingerii excepţiei invocate de parte nu este motivată.

Invocând dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv art. 171 alin. (1) din Codul muncii, susţine recurenta că se constată că pentru perioada 09.04.2015 - 05.04.2016 dreptul reclamantei de a solicita plata pentru fiecare lună a diferenţei dintre venitul la care consideră că este îndreptăţită reclamanta şi venitul efectiv plătit este prescris, motiv pentru care apreciază că instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia invocată de Curtea de Apel Craiova.

În acest context, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea acţiunii.

Pe fondul litigiului, susţine recurenta că, în motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că nu se poate ignora că, prin hotărâri judecătoreşti, pentru familia ocupaţională din care fac parte reclamanţii, au fost recunoscute majorările salariate prevăzute de Ordonanţa nr. 13/2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei pentru anul 2008.

Arată recurenta că, potrivit O.G. nr. 13/2008, în cursul anului 2008, valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, s-a majorat, începând cu data de 01.04.2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007, respectiv cu 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008, începând cu data de 01.10.2008, aplicabile magistraţilor.

De asemenea, de o majorare a valorii de referinţă sectoriale a beneficiat şi personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, însă cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007, începând cu data de 01.04.2008, respectiv cu 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008, începând cu data de 01.10.2008.

Prevederile O.G. nr. 13/2008 au fost aplicate la momentele indicate în actul normativ, magistraţii beneficiind în anul 2008 de o majorare totală a valorii de referinţă sectoriale de 4%, iar personalul auxiliar de specialitate, de o majorare de 8,5%.

Temeiul acţiunii reclamantei îl constituie dispoziţiile Legii nr. 71/2015 şi ale O.U.G. nr. 20/2016, astfel cum sunt interpretate acestea de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016.

Ca urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, având în vedere existenta unor hotărâri judecătoreşti ce recunoşteau dreptul magistraţilor si al personalului auxiliar de specialitate şi conex la o valoare de referinţă sectorială de 405. precum şi dreptul la majorarea de 4% prevăzută de O.G. nr. 13/2008. Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/2018 ce acorda reclamantei drepturi salariaie calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,2 (104%*405 la data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015),valoare majorată cu 10% din 01.12.2015, în temeiul Legii nr. 293/2015.

Reclamanta dar şi şi instanţa de fond, fac trimitere la sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, definitivă prin neapelare, prin care se recunoaşte dreptul personalului din familia ocupaţională "Justiţie" la stabilirea salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 la data de 09.04.2015, valoare majorată apoi cu 10% începând cu data de 01.12.2015.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a avut în vedere recunoaşterea acestui drept printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv prin sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa.

Or, prin această sentinţă s-a recunoscut dreptul judecătorilor şi al magistraţilor-asistenţi de la haita Curte de Casaţie şi Justiţie de a li se calcula indemnizaţiile de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,2 (104%*405) la data de 09.04.2015, valoare majorată cu 10% din 01.12.2015, iar nu dreptul la o majorare a valoni de referinţă sectoriale de 8,5%, aspect ignorat în totalitate de instanţa de fond.

În acest context, trebuie reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 431 şi 435 C. proc. civ., efectele hotărârii judecătoreşti sunt relative, respectiv că terţilor nu li se pot acorda drepturi sau crea obligaţii printr-o hotărâre judecătorească dacă nu au fost parte la judecată.

Prin urmare, consideră că extinderea efectelor unei hotărâri judecătoreşti şi asupra situaţiei juridice a terţilor se poate realiza de instanţă numai dacă i se acordă această competenţă de o prevedere expresă legală. Aceasta, deoarece orice excepţie de la regula relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti trebuie să fie prevăzută expres. în plus, conform principiului exceptio est strictissima interpretations, orice excepţie de la regulă este de strictă interpretare.

Pentru a extinde efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în, favoarea unor salariaţi şi la alţi salariaţi este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba de salariaţi vizaţi de prevederile art. 1 alin. (5)' din O.U.G. nr. 83/2014 sau de cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, iar prin respectiva hotărâre să se interpreteze norme de lege cu aplicabilitate generală, norme ce vizează drepturi salariale cuvenite la data de 09.04.2015, respectiv la data de 01.10.2016, dată la care se realizează, potrivit temeiurilor legale invocate, egalizarea veniturilor personalului plătit din fonduri publice.

Or, în cauză aceste condiţii nu sunt respectate, întrucât hotărârile invocate de intimata reclamantă nu interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală vizând drepturi salariale cuvenite anterior datei de 09.04.2015.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin respingerea apelului, s-a recunoscut dreptul judecătorilor de a li se stabili indemnizaţiile de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,2 (104%*405) la data de 09.04.2015, valoare majorată cu 10% din 01.12.2015. Această valoare de referinţă sectorială este deja recunoscută de pârâţii din prezenta cauză, iar sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş, definitivă prin neapelare, nu interpretează norme de lege ce reglementează drepturi salariale cuvenite anterior datei de 09.04.2015, respectiv anterior datei de 01.10.2016.

Aceste hotărâri sunt pronunţate în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi al art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, apreciindu-se ca dovedit faptul că personalul din familia ocupaiională "Justiţie" are recunoscut, potrivit civile nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa, dreptul la o valoare de referinţă sectorială majorată, în temeiul O.G. nr. 13/2008, cu 8,5%. Or, această sentinţă nu recunoaşte acest drept, ci dreptul la o valoare de referinţă sectorială majorată. în temeiul O.G. nr. 13/2008, cu 4%.

In consecinţă, susţine recurenta Curtea de Apel Craiova că sentinţele civile menţionate nu pot produce efecte decât faţă de părţile vizate de hotărâri, nu şi faţă de reclamanţi, cum greşit a reţinut instanţa de fond, nefiind deci aplicabil raţionamentul Curţii Constituţionale expus în considerentele Deciziei nr. 794/2016.

De asemenea, dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 nu pot fi aplicate şi situaţiilor juridice născute după data abrogării lor, respectiv după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, ce a abrogat expres aceste dispoziţii.

Prevederile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 au fost norme speciale ce au înlăturat de la aplicare legile de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, cu titlu de excepţie şi numai în vederea atingerii scopului menţionat şi în preambulul O.U.G. nr. 20/2016, anume acela de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente.

Or, intimata reclamantă doreşte în realitate să repună în discuţie modul de stabilire a valorii de referinţă sectorială la nivelul anului 2008, deoarece nu se contestă în cauză că la data abrogării art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 întreg personalul din familia ocupaţională "Justiţie" are recunoscută o valoare de referinţă sectorială de 421,2, majorată cu 10% în temeiul Legii nr. 293/2015.

Consideră astfel că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi nici cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, motiv pentru care prima instanţă a interpretat greşit normele de drept material, dându-le o aplicare greşită şi pronunţând astfel o soluţie nelegală, împrejurare care se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova cu privire la plata diferenţelor salariale şi respingerea acţiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; respectiv rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea acţiunii şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

În cauză niciuna dintre părţi nu a formulat întâmpinare, deşi recursurile au fost comunicate în termenul legal tuturor părţilor din proces.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluţia preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07 septembrie 2020, a fost fixat primul termen pentru judecata celor trei recursuri la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, dată la care, luând act de solicitarea părţilor de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul celor trei recursuri ce fac obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile promovate de pârâţii Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj şi Ministerul Justiţiei sunt fondate, în limita şi pentru motivele în continuare arătate:

Reclamanta A., judecător la Judecătoria Strehaia, având funcţia de preşedinte şi, începând cu data de 15.07.2019, funcţionează la Tribunalul Dolj, a solicitat anularea Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 85/C/04.01.2019 si nr. 86/C/04.01.2019 şi emiterea unor noi ordine de salarizare pentru perioada de după 09.04.2015 care să prevadă reîncadrarea sa şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 Iei (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015, precum şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prima instanţă, respingând excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Dolj şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de aceştia, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Dolj, anulând Ordinele MJ nr. 85/C/2019 şi 86/C/2019, emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, numai în ce priveşte pe reclamanta A. cu referire la valoarea de referinţă sectorială aferentă perioadei de la data de 09.04.2015 şi, respectiv, valoarea de referinţă sectorială începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor şi, în consecinţă, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordine noi în beneficiul reclamantei privind valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON aferent perioadei de la data de 09.04.2015 şi, respectiv, valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 484,14 RON începând cu data de 01.12.2015 pentru viitor.

Deopotrivă, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumelor de bani reprezentând diferenţa dintre venitul efectiv plătit şi venitul rezultat prin aplicarea celor două valori de referinţă sectorială, potrivit dispoziţiilor din alineatul precedent.

Înalta Curte, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută, constată că soluţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova şi excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada celor 3 ani dinainte de data introducerii cererii de chemare în judecată, invocate de pârâţi, sunt nelegale, motiv pentru care se impune reformarea hotărârii recurate sub acest aspect, menţinându-se, ca legale, celelalte dispoziţii ale acesteia.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova, în mod eronat judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut calitatea proocesuală a acesteia, în condiţiile în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Judecătoriei Strehaia, aflată în circumscipţia Tribunalului Mehedinţi, care, conform art. 44 din Legea nr. 304/2004, are calitatea de ordonator terţiar de credite fiind plătitorul drepturilor pecuniare izvorâte din raporturile de muncă stabilite cu reclamanta, ulterior la Tribunalul Dolj, nefiind niciodată angajata Curţii de Apel Craiova.

Prin urmare, această autoritate nu are calitate procesuală pasivă nici cu privire la plata diferenţelor salariale, neavând atribuţia de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Prin prisma dispoziţiilor Legii finanţelor publice nr. 500/2002, Curtea de Apel Craiova nu are competenţa nici a stabilirii drepturilor salariale ale reclamantei, această obligaţie revenind în exclusivitate ordonatorului principal de credite - Ministerul Justiţiei- şi nici a efectuării plăţii în concret a drepturilor solicitate, această obligaţie incumbând Tribunalului Mehedinţi, respectiv Tribunalului Dolj, în calitate de angajatori şi ordonatori terţiari de credite.

Împrejurarea că această autoritate judecătorească are atribuţii în privinţa virării fondurilor către ordonatorul terţiar de credite - Tribunalul Mehedinţi - nu este de natură a crea în sarcina Curţii de Apel Craiova o obligaţie directă al cărei drept corelativ să se nască în patrimoniul reclamantei, astfel încât între aceasta şi Curtea de Apel Craiova să se nască un raport juridic care să justifice calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii, neavând relevanţă în speţă raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării din fonduri bugetare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 21 (3) din Legea nr. 500/2002, atribuţia Curţii de Apel Craiova este de a vira banii şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Raportat la aceste considerente, se impunea ca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova să fie admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de aceasta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, motiv pentru care hotărârea recurată va fi reformată sub acest aspect.

Şi în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod eronat judecătorul fondului a reţinut-o ca fiind neîntemeiată, cu motivarea generică, în sensul că acţiunile privind recalcularea VRS au fost introduse de angajaţii din sistemul judiciar continuu după anul 2016, fără a se referi în concret la reclamanta din prezenta cauză, neputându-se astfel reţine că prin acţiunile introduse de aceştia, a fost întrerupt termenul de prescripţie în prezenta cauză.

Se constată, aşadar, că sentinţa a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripţie general de 3 ani de la data introducerii acţiunii.

Înalta Curte reţine că actul administrativ unilateral ce face obiectul prezentei cauze priveşte salarizarea intimatei începând cu 09.04.2015, reclamanta solicitând totodată obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună din perioada solicitată a diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit.

Reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată la data de 05.04.2019.

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că " prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Totodată, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, care constituie dreptul comun în materie având în vedere natura juridică a conflictului dintre părţi, "cererile în vederea soluţionării conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în §ft/â{/a în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale eacprdate sau a unor despăgubiri către salariat".

Prin urmare, coroborând aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cărora " Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" şi luând în considerare data introducerii acţiunii, 05.04.2019, se constată, contrar celor greşit reţinute de instanţa de primă jurisdicţie, că pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015 - 05.04.2016 sunt prescrise, motiv pentru care se impune a fi respinse, ca atare, hotărârea recurată urmând a fi reformată şi sub acest aspect, admiţându-se excepţia prescripţiei.

Astfel, Înalta Curte reţinând ca fiind fondate criticile ce vizează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova şi excepţia prescripţiei pentru pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015 - 05.04.2016, urmează a admite recursurile, a casa în parte hotărârea recurată şi rejudecând, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova şi în consecinţă, va respinge acţiunea faţă de aceasta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, admiţând deopotrivă şi excepţia precripţiei, respingând pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015- 05.04.2016, ca fiind prescrise.

Analizând în continuare celelalte critici formulate de recurenţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Dolj, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte critica recurentului - pârât Ministerul Justiţiei referitoare la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a reţinut calitatea procesuală pasivă a acestuia, în condiţiile în care este Ministerul Justiţiei este emitentul celor două ordine de salarizare ce fac obiectul judecăţii.

Reţine deopotrivă instanţa de control judiciar că, faţă de petitele din cererea de chemare în judecată, precum şi faţă de competenţele legale ale acestei autorităţi, astfel cum sunt prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii -cadru nr. 284/2010, pârâtul Ministerul Justiţiei este implicat în procesul acordării drepturilor salariale ce i se cuvin reclamantei.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat şi plata efectivă a drepturilor băneşti, chemând în proces şi Tribunalul Mehedinţi, în condiţiile în care acest pârât, ca ordonator terţiar de credite nu poate proceda la plata efectivă a drepturilor salariale şi a diferenţelor cuvenite, în lipsa fondurilor ce ar trebui alocate de către Ministerul Justiţiei, ce are calitatea de ordonator principal de credite, în mod corect judecătorul de primă jurisdicţie a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, pârâtul Ministerul Justiţiei este direct implicat în procesul recalculării drepturilor salariale, având, deci, calitate procesuală pasivă.

Reţine, astfel, Înalta Curte că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează bugetul pentru activitatea sa şi a instituţiilor din sistemul justiţiei, repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari şi urmăreşte modul de utilizare a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale."

De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Raportat la toate aceste norme, constată Înalta Curte că soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei este legală, încadrându-se în limitele competenţelor ce revin acestei autorităţi, ce are rolul de a administra bugetul instanţelor de judecată si de a asigura fondurile necesare, virarea banilor făcându-se în contul acestora, ca ordonatori secundari, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecăţii şi faptul că acest raport este unul complex care implică toţi pârâţii, raportat la atribuţiile fiecăruia dintre aceştia, astfel cum sunt prevăzute de lege pentru realizarea dreptului afirmat de reclamantă.

Se constată, aşadar, ca fiind nefondate criticile acestui recurent sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive.

Nici argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat atât de Ministerul Justiţiei, cât şi de Tribunalul Dolj, în raport cu emiterea Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019, nu poate fi reţinut pentru reformarea sentinţei de fond, în considerarea faptului că acest ordin a fost emis în cursul judecăţii, astfel că obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond. De fapt, emiterea acestui ordin, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Mai mult, din cuprinsul Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 nu rezultă că reclamantei i-au fost achitate efectiv şi în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, astfel cum a solicitat prin acţiune.

Aşadar, şi dacă se reţine că recurentul -pârât Ministerul Justiţiei şi-a îndeplinit obligaţia de emitere a ordinului de salarizare în condiţiile dispuse de instanţa de fond, prin acesta s-a făcut doar dovada îndeplinirii parţiale a obligaţiilor din sentinţă, astfel încât, nici din această perspectivă nu se poate susţine că acţiunea a rămas fără obiect.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate şi argumentele recurenţilor - pârâţi Tribunalul Dolj şi Ministerul Justiţiei referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Nici critica recurentului Tribunalul Dolj privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, pe considerentul că actele administrative - ordinele, care îi stabilesc reclamantei drepturile salariale sunt emise de Ministerul Justiţiei, ca ordonator de credinte, nu poate fi reţinută raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ce prevăd că "preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite."

Aşa cum însuşi recurentul-pârât susţine în argumentarea acestei critici, Tribunalul Dolj, în calitatea sa de ordonator terţiar de credite, are doar atribuţia de a plăti reclamantei drepturile salariale la care este îndreptăţită, având în vedere calitatea sa de judecător în cadrul acestei instanţe, începând cu data de 15.07.219 aceasta fiind şi obligaţia stabilită în sarcina sa prin sentinţa pronunţată, ca obligaţie subsecventă şi condiţionată de îndeplinirea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a obligaţiei de a emite noi ordine de salarizare şi de a aloca fondurile necesare plăţilor în calitate de ordonator principal de credite.

Aşadar, într-un litigiu având ca obiect obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, calitatea procesuală pasivă este deţinută de către instituţia angajatoare, în cadrul căreia funcţionează reclamanta începând cu data de 15.07.2019, în speţă, Tribunalul Dolj.

Prin urmare, soluţia instanţei de fond, de respingere, ca nefiind întemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Dolj, este legală, criticile recurentului şi pe acest aspect fiind nefondate.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., va admite recursurile formulate de pârâţii Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj şi Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova şi în consecinţă, va respinge acţiunea reclamantei A. faţă de aceasta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Totodată, va admite excepţia prescripţiei, respingând pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015-05.04.2016, ca fiind prescrise, menţinând celelalte dispoziţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 983 din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova şi în consecinţă, respinge acţiunea faţă de aceasta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Admite excepţia prescripţiei.

Respinge pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015-05.04.2016, ca fiind prescrise.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.