Compulsory resolution of pending insurance claim: 30-day deadline validity vs. administrative complexity under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2018 sub nr. x/2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor, obligarea pârâtului:

1. la soluţionarea într-un termen de maxim 30 de zile, de la data pronunţării hotărârii, a cererii de plată recepţionată de către parata in data de 25.03.2017, cu respectarea şi protejarea drepturilor şi intereselor creditorilor de asigurări, şi emiterea deciziei de plată de către comisia specială în conf. cu art. 15 al Legii nr. 213/2015.

2. în cazul în care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată în termen de maxim 30 de zile de la pronunţare, să dispuneţi plata unei amenzi judiciare conducătorului autorităţii publice în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere.

3. în cazul în care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată în termen de 30 de zile de la pronunţare, să dispuneţi plata unei despăgubiri către reclamanta, în cuantum de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere, în conformitate cu art. 24 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3365/2018 pronunţată la 16 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a obligat pârâtul să soluţioneze cererea formulată de către reclamant şi înregistrată la pârât sub nr. x la data de 25.03.2017 în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, respins cererile de amendare a conducătorului pârâtei şi obligare la plata unor despăgubiri ca neîntemeiate şi să plătească reclamantului suma de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3365/2018 pronunţată la 16 iulie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

În motivarea recursului, s-a arătat că potrivit scopului şi atribuţiilor legale stabilite prin Legea specială nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este asigurător, nu preia ope legis obligaţiile şi nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment.

Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, stabileşte: - dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, - dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare, - care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.

În ceea ce priveşte procedura administrativă necontencioasă de soluţionare a cererilor de plată, recurentul a arătat că aceasta se derulează conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1), art. 16, art. 17, art. 13 alin. (3) şi (5) din Legea nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, analiza cererilor fiind determinată de criteriile ordinii de înregistrare şi gradului de complexitate al dosarului de daună.

Acţiunea reclamantei din prezenta cauză nu are ca obiect o contestaţie îndreptată împotriva unei decizii de respingere totală sau parţială a unei cereri de plată, decizie care să fie emisă în baza dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 cu privire la sumele pretinse, ci refuzul apreciat de aceasta ca nejustificat de a soluţiona cererea de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ.

În opinia recurentului, în cauză nu se regăsesc îndeplinite cerinţele art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunea de "refuz nejustificat" drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea", întrucît procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 presupune o succesiune de operaţiuni administrative a căror îndeplinire nu este compatibilă, de principiu, cu un termen de soluţionare de 30 de zile - ceea ce reprezintă şi voinţa legiuitorului.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a investit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de obligare a autorităţii pârâte Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de plată înregistrată la data de 29 martie 2017 (dosar nr. x).

Cererea de plată a fost formulată pentru acordarea indemnizaţiei constând în daune materiale şi morale ca urmare a vătămării reclamantei în accidentul rutier produs în data de 09.12.2013 pe raza localităţii Suseni, judeţ Mureş, de către domnul B., conducătorul autovehiului cu număr de înmatriculare x, asigurat la C. S.A..

Având în vedere că la data de 27.07.2016 Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară a hotărât retragerea autorizaţiei de funcţionare a C. S.A. şi promovarea cererii de deschidere a procedurii de faliment, cerere admisă de Tribunalul Sibiu prin hotărârea nr. 132/16.02.2017, reclamantul a formulat cererea de plată a despăgubirilor, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, înregistrată sub nr. x/29.03.2017 la Fondul de Garantare a Asigurărilor.

Întrucât recurentul a lăsat în nelucrare cererea o perioadă mai mare de 6 luni, intimata-reclamantă a solicitat constrângerea autorităţii recurente pe calea acţiunii în justiţie.

Soluţia primei instanţe de admitere a cererii şi de obligare a recurentului la soluţionarea cererii de plată în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt reţinută, sentinţa analizând punctual, cu argumente de fapt şi de drept atât refuzul autorităţii de a rezolva cererea de plată, cât şi necesitatea de a răspunde intimatei într-un termen rezonabil, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar.

Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

În contextul susţinerilor ambelor părţi, instanţa de fond a reţinut pasivitatea autorităţii recurente în ceea ce priveşte soluţionarea cererii intimatului de acordare a despăgubirilor şi, totodată, pentru a înlătura vătămarea produsă prin această conduită nelegală, a dispus obligarea recurentului la soluţionarea cererii de plată în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate argumentele referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată, Înalta Curte reţine că, în mod corect, judecătorul fondului, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii administrative a avut în vedere circumstanţele concrete ale cauzei.

Astfel, evenimentul rutier în urma căruia s-a născut dreptul intimatului la despăgubiri a avut loc la data de 09.12.2013, iar cererea de plată a fost depusă la data de 25.03.2017.

Argumentele recurentului conform cărora, în lipsa unui termen legal pentru soluţionarea cererilor de plasă depuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanţa de fond nu respectă exigenţele unui termen rezonabil, dat fiind numărul mare al cererilor de plată înregistrate şi necesitatea soluţionării acestora în ordinea înregistrării, sunt apreciate ca nefondate.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În raport de circumstanţele particulare ale speţei, Înalta Curte constată că, deşi evenimentul a avut loc la data de 09.12.2013, practic recunoaşterea acestui drept este lăsată din nou la latitudinea administraţiei, după un parcurs procesual care datează din data de 31.01.2018, data înregistrării la instanţa de fond ca cererii de obligare a autorităţii pârâte la soluţionarea cererii de plată.

Întrucât recurentul nu a răspuns cererii reclamantului, pe o perioadă de mai mult de un an de zile, Înalta Curte constată că în mod voit a fost tergiversată soluţionarea cererii, fapt care conduce la existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, act cenzurabil pe calea acţiunii în contencios administrativ, având caracterul juridic al unui act administrativ asimilat, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casarea invocate, în termeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3365/2018 din data de 16 iulie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.