Salary class entitlement: whether justice auditor service counts as judicial tenure without passing the National Institute of Magistrature exam

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.01.2018 sub nr. de mai sus reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, solicitând:

- anularea Ordinului nr. 4608/C din 19.12.2016 de trecere a sa în clasa de salarizare 100 (corespunzătoare unei vechimi in funcţie intre 3-5 ani si gradaţia 5)

- obligarea paratului la emiterea unui nou ordin prin care sa se dispună trecerea în clasa 101 de salarizare (corespunzătoare unei vechimi in funcţie intre 5-10 ani si gradaţia 5) începând cu data de 01.11.2016.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2259/2018 din 14 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a recursului reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (5) şi (8) C. proc. civ.

Într-o primă critică recurenta solicită casarea cu rejudecare raportat la prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., având in vedere, pe de o parte, lipsa de procedura cu aceasta, citaţia pentru primul termen de judecata nefiind emisa pe adresa domiciliului procedural ales, iar, pe de altă parte, pentru nepronuntarea primei instanţei asupra cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale a României in vederea pronunţării asupra excepţiei de neconstitutionalitate a art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor invocată prin răspunsul la întâmpinare.

În cadrul celei de-a doua critici, recurenta solicită casarea cu rejudecare a cauzei în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, în motivarea soluţiei instanţa de fond a apreciat finalmente că, în condiţiile in care partea a dobândit calitatea de judecător ca urmare a procedurii prevăzuta de art. 33 din Legea nr. 303/2004 iar nu ca urmare a promovării examenului de absolvire la INM, calitatea deţinuta anterior de "auditor de justiţie" nu va putea fi valorificata drept "vechime în funcţia de judecător" ci exclusiv ca "vechime în magistratură" în sensul art. 86 din Legea nr. 303/2004.

Susţine, astfel, că, în mod greşit instanţa de fond a considerat ca perioada în care reclamanta a îndeplinit funcţia de auditor de justiţie nu poate fi echivala cu vechime in funcţia de judecător pe considerentul ca nu a promovat examenul de absolvire a INM, partea devenind judecător definitiv prin raportare la dispoziţiile art. 33 ali.l si 2 din Legea nr. 303/2004.

Insa, consideră recurenta că, primordial, trebuie observat faptul că, în ceea ce priveşte situaţia de excepţie din prezenta cauză, respectiv cazul în care o persoana urmează cursurile INM si deţine calitatea de auditor de justiţie dar nu absolvă cursurile respective, intrucât devine judecător definitiv ca urmare a promovării concursului de numire în funcţia de judecător organizat pentru persoanele ce justifică vechime de cel puţin 5 ani in funcţii de specialitate juridica, legea nu reglementa, la momentul respectiv, distinct o asemenea situaţie, fiind vorba practic despre o lacună a legii.

0 asemenea concluzie trebuie a se desprinde tinand cont de coroborarea care se făcea la data emiterii Ordinului nr. 4608/C din 19.12.2016 intre dispoziţiile Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice si cele ale Legii nr. 303/2004 privitor la salarizarea subsemnatei.

Faţă de acest aspect solicită a se observa că, prin noua lege a salarizării unitare, în speţă Legea nr. 153/2017, legiuitorul si-a recunoscut eroarea cuprinsa în Legea 303/2004 si Legea nr. 284/2010 astfel ca, Nota nr. 1 cap.l Anexa V din Legea nr. 153/2017 are actualmente următorul conţinut: "prin vechime in funcţie, in sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea in funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie".

Pe cale de consecinţă, fata de actualele dispoziţii legale incidente, trebuie a se observa faptul ca şi perioada in care s-a îndeplinit funcţia de auditor de justiţie de către o persoană, se ia in calcul ca si vechime in funcţie in aplicarea coeficienţilor de ierarhizare din legea salarizării unitare, fara nici o alta condiţionare.

In mod evident, daca legiuitorul ar fi dorit sa păstreze vechea linie de gândire, la care face trimitere Ministerul Justiţiei prin intampinare ar fi exclus auditorul de justiţie din cuprinsul notei invocate. Insa, din contra, a adăugat la lege, acoperind astfel viciile precedentei legi.

Susţine astfel că voinţa legiuitorului s-a clarificat, în sensul că, sub aspectul vechimii în funcţie, înţelesul Legii nr. 153/2017, simpla îndeplinire a funcţiei de auditor de justiţie atrage după sine vechimea în funcţie, necondiţionat de absolvirea sau nu a examenului în cadrul 1NM, evident cu condiţia ca acesta sa devină judecător.

Consideră că este greşit a se aprecia faptul că perioada în care reclamanta a deţinut funcţia de auditor de justiţie nu poate fi considerata vechime in funcţia de judecător pentru a beneficia de drepturile salariale cuvenite conform legii de salarizare unitare in vigoare la data de 1912.2016, pe considerentul ca nu a absolvit examenul in cadrul INM ci am devenit judecător definitiv printr-o procedura distinctă în baza vechimii.

Este adevărat că nu a absolvit INM-ul în forma apreciata necesara de prima instanţa, însă aceasta nu a mai fost alegerea sa, cum susţine instanţa de fond, atâta timp cat nu i s-a mai permis participarea la acest examen, fiind deja judecător definitiv.

Întreaga motivare a primei instanţe în soluţia pronunţata se bazează pe argumentul ca ar fi renunţat la cursurile INM si la examenul de absolvire, deşi nu indica nici cel mai mic probatoriu in susţinerea acestei afirmaţii. Prin urmare prima instanţa s-a bazat pe o prezumţie, deşi, contrar art. 13 C. civ. renunţarea la un drept nu poate fi prezumată, ci trebuie sa fie efectivă şi neechivocă.

Asa cum a arătat si in fata primei instanţe, recurenta susţine că nu a renunţat niciodată nici la INM nici la examenul de absolvire al INM, ci a devenit practic incompatibilă, ca urmare a promovării concursului de admitere in magistratura şi emiterii Decretului de numire, fiind deja judecător definitiv. Diferenţa dintre recurentă si colegul său, B., actualmente judecător la Curtea de Apel Oradea, este data Decretului de numire si a incidenţei incompatibilităţii, Decretul de numire în cazul d-nului judecător B. fiind emis ulterior examenului de absolvire a INM, iar al recurentei înainte, motiv pentru care acestuia i s-a permis susţinerea examenului de absolvire, pe când acesteia nu. Consideră astfel că diferenţa de tratament nu poate fi justificata pe fapte exterioare, aleatorii si arbitrarii. independente de conduita celui discriminat.

Mai mult decât atât, conform jurisprudentei CEDO (Beian împotriva României pct. 59, Driha contra României) în sensul art. 14 CEDO o distincţie este discriminatorie daca este lipsita de justificare obiectiva si rezonabila, adică daca urmăreşte un scop legitim sau daca nu exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite s scopul urmărit. Ori, această discriminare nu are nici măcar un temei legal, nefiid prevăzuta de lege, atâta timp cat nu a eşuat si nu a căzut examenul de absolvire al INM, nefiind reglementată situaţia celor care au participat si au reuşit la concursul de admitere in magistratura anterior examenului de absolvire a INM, devenind magistraţi definitivi anterior finalizării clasice a studiilor INM.

Mai precizează faptul că nu a fost contestat niciodată faptul ca d-nului judecător B., in prezent judecător in cadrul Curţii de Apel Oradea, i s-a recunoscut ca vechime in funcţie si perioada in care a fost auditor de justiţie, tot asa cum nu s-a contestat faptul ca Decretul sau de numire in funcţia de judecător nr. 957/2009 publicat in M.Oficial al României la 15 iunie 2009 a fost emis ulterior examenului de absolvire a INM, pe când al recurentei anterior acestui examen, prilej cu care dansului i s-a permis sa participe la acest examen de absolvire de care s-a cramponat prima instanţa, pe când recurentei, nu.

Momentul emiterii Decretelor este unul arbitrar, exterior, care excede alegerilor personale, astfel că raportat tot la iurisprudenta CEDO dar si a Curţii Constituţionale a României, nu-i poate fi imputat in susţinerea unei discriminări, oricare ar fi ea.

Faţă de aceste considerente, solicită admiterea recursului şi în consecinţă admiterea acţiunii, asa cum a fost formulată.

Apărările formulate în cauză

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă a combătut apărările intimatului - pârât Ministerul Justiţiei, în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, susţinând că, faţă de actualele dispoziţii legale incidente, voinţa legiuitorului s-a clarificat în sensul că, sub aspectul vechimii în funcţie în înţelegesul Legii nr. 153/2017 simpla îndeplinire a funcţiei de auditor de justiţie atrage după sine vechimea în funcţie necondiţionat de absolvirea sau nu a examenului în cadrul INM, evident cu condiţia ca acesta să devină judecător.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.01.2019, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat cercetarea recursului închisă, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul căii de atac ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima critică a recurentei, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constată instanţa de control judiciar că recurenta invocă două aspecte şi anume: lipsa de procedură cu aceasta la primul termen de judecată, nefiind citată partea la adresa domiciliului procedural ales, respectiv nepronunţarea primei instanţe asupra cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale a României în vederea pronunţării asupra excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, invocată de aceasta prin Răspunsul la întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, sub aspectul modului de îndeplinire a procedurii de citare cu recurenta la primul termen de judecată, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei, nu poate reţine o lipsă de procedură cu recurenta - reclamantă, aceasta fiind legal citată la domiciliul părţii, din localitatea Oradea, b-dul x nr. 64, judeţ Bihor, şi nu la domiciliul procesual ales, instanţa de fond făcând în mod judicios aplicarea dispoziţiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că " 1) În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau a156".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că citarea părţii la domiciliul ales, este condiţionată de arătarea persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, în lipsa unei asemenea menţiuni, raportat la dispoziţiile art. 155 alin. (6) C. proc. civ., incidente în cazul persoanelor fizice, citarea se va face "la domiciliu lor" şi, doar în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales şi, în lipsa acestora la " locul cunoscut unde îşi desfăşoară permanent activitatea curentă".

Ori, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a rezumat a indica doar domiciliul său, menţionând deopotrivă că este reprezentată " prin av. C. cu sediul profesional în localitatea Oradea, judeţ Bihor.", fără a preciza în concret că acesta este domiciliul procesual ales şi a menţiona persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.

Deopotrivă, constată instanţa de control judiciar că, raportat la modul în care recurenta - reclamantă a indicat domiciliul procesual ales în cadrul Răspunsului la întâmpinare, respectiv " cu domiciliul procesual ales la sediul Judecătoriei Oradea, în Oradea, Parcul Traian nr. 10, judeţ Bihor, prin av. C. cu sediul profesional în localitatea Oradea, judeţ Bihor", în mod corect, respectându-se întocmai dispoziţiile art. 158 alin. (1) şi art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la primul şi singurul termen de judecată acordat în cauză, a fost citată reclamanta la domiciliul său legal, nefiind indicată persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.

Prin urmare, critica recurentei privind lipsa de procedură, nu poate fi reţinută ca fondată.

Nefondată este şi critica ce vizează nepronunţarea primei instanţe asupra cererii recurentei de sesizare a Curţii Constituţionale a României în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, invocată în cadrul Răspunsul la întâmpinare.

Analizând Răspunsul la întâmpinare depus de recurenta - reclamantă la judecata pe fond a litigiului, constată instanţa de control judiciar că, prin modul de formulare, respectiv " pentru situaţia în care onorata instanţă apreciază că legea nu este suficient de clară din perspectiva scopului ei . . . . . . . . . .", aceasta a lăsat la latitudinea instanţei să aprecieze, partea neinvocând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în mod clar şi fără echivoc, neformulând o cerere în sensul art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, instanţa nu era obligată să se pronunţe cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate de recurentă, în condiţiile în care recurenta - reclamantă a lăsat la latitudinea instanţei să aprecieze, aceasta având oricum posibilitatea să sesizeze din oficiu Curtea Constituţională, dacă considera oportun.

Se constată, aşadar, că niciuna din cele două critici subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este aptă de conducă la reformarea hotărârii.

Nici criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute de către instanţa de control judiciar ce constată că judecătorul fondului a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 17 şi art. 19 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 303/2004, "Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror", iar potrivit Art. 19 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 303/2004:"(2) Auditorii de justiţie care au promovat examenul prevăzut la alin. (1) vor fi numiţi, potrivit legii, de regulă, în funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. "(3) Auditorii de justiţie care nu promovează examenul de absolvire se pot prezenta încă o dată pentru susţinerea acestuia la următoarea sesiune organizată de Institutul Naţional al Magistraturii. În cazul în care auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen sau nu promovează examenul în a doua sesiune, el nu poate fi numit ca judecător sau procuror şi este obligat să restituie bursa şi cheltuielile de şcolarizare".

Raportat la aceste dispoziţii, judicios instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că legiuitorul a prevăzut o asimilare a auditorului de justiţie cu judecătorul sau procurorul, din punctul de vedere al calculului vechimii în funcţia de judecător sau procuror, condiţionată de promovarea examenului de absolvire, iar reclamanta se poziţionează în situaţia auditorului care nu a promovat examenul de absolvire, mai precis nici nu l-a susţinut, deoarece renunţase anterior la finalizarea cursurilor de pregătire la INM, în calitate de auditor de justiţie, exprimându-si opţiunea de a intra în profesie prin cea de-a doua modalitate recunoscută de lege, în temeiul art. 33 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/3004, participând la concursul organizat în temeiul acestei norme.

Aşadar, singura condiţie care trebuia îndeplinită era aceea de a promova examenul de absolvire, condiţie care nu este îndeplinită de recurenta reclamantă.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta nu a promovat examenul de absolvire, indiferent de motivul invocat în acest sens, aceasta nu a deţinut calitatea de auditor de justiţie, astfel, este nelegală recunoaşterea în favoarea acesteia a perioadei de auditor ca vechime în funcţia de judecător, raportat la dispoziţiile art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, ce prevăd că " (5) Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror."

Susţinerea recurentei că legea nu ar fi reglementat, la momentul la care aceasta a urmat cursurile INM, situaţia "de excepţie" în care s-a aflat, este nereală.

Legea nr. 303/2004 priveşte statutul judecătorilor şi procurorilor, iar nu salarizarea acestora, cum în mod eronat arata recurenta. Legea de salarizare, care se aplica şi magistraţilor, era, la acel moment, Legea nr. 284/2010, dispoziţiile acesteia privind salarizarea coroborându-se cu cele speciale privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Faptul că la emiterea ordinului contestat se proceda la coroborarea acestor dispoziţii legale nu duce la concluzia că ar fi existat o lacună a legii care se cerea astfel acoperită, ci salarizarea tuturor magistraţilor se efectua prin coroborarea dispoziţiile privind salarizarea cu condiţiile specifice de vechime în funcţie şi de vechime în magistratură prevăzute de Legea nr. 303/2004.

Astfel, Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la data de 01.10.2011, când recurenta a devenit auditor de justiţie) reglementa aceleaşi două posibilităţi de a accede în magistratură: prin promovarea concursului de admitere la INM şi prin modalitatea prevăzută de art. 33, cu reguli distincte în ce priveşte condiţiile de participare, dar şi efectele concursului.

Susţinerea că prin Legea nr. 153/2017 s-ar fi corectat vreo eroare sau că dispoziţiile acesteia ar fi diferite faţă de reglementarea anterioară, este nefondată.

Şi în reglementarea anterioară perioada în care judecătorul a îndeplinit funcţia de auditor de justiţie constituia vechime în funcţie, cu condiţia ca acesta să fi promovat examenul de absolvire a INM.

La fel este şi reglementarea actuală, în noua lege cadru de salarizare. Recurenta omite să coroboreze dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 care prevăd condiţiile în care funcţia de auditor de justiţie constituie vechime în funcţie, ce au rămas neschimbate: promovarea examenului de absolvire a INM (art. 17 alin. (5). forma în vigoare la data de 31.10.2018).

Faptul că în Nota nr. 1 Capitolul l din Anexa V este prevăzut că "Prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie", nu duce la concluzia că perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie constituie automat vechime în funcţia de judecător, fără respectarea dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr. 303/2004.

Prin dispoziţia mai sus citată, legiuitorul nici nu a adăugat la lege şi nici nu şi-a schimbat optica. Dimpotrivă, a menţinut aceeaşi condiţie: promovarea examenului de absolvire la INM, astfel cum este expres menţionat în art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Este, deci, fără suport legal susţinerea recurentei în sensul că simpla îndeplinire a funcţiei de auditor de justiţie atrage după sine vechimea în funcţie necondiţionat de absolvirea sau nu a examenului în cadrul INM, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada că a deţinut calitatea de auditor de justiţie finalizată cu promovarea examenului de absolvire la INM.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului şi instanţa de control judiciar reţine că, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (3) teza finală, conform cărora " În cazul în care auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen sau nu promovează examenul în a doua sesiune, el nu poate fi numit ca judecător sau procuror", rezultă cu evidenţă că persoanele care au deţinut calitatea de auditor de justiţie dar nu au promovat examenul de absolvire, indiferent de motivul invocat în acest sens, nu beneficiază de asimilarea perioadei în care au deţinut această calitate cu cea a unui judecător/procuror în funcţie, acestă perioadă neputând reprezenta aşadar "vechime în funcţia de judecător"

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenta - reclamantă a situaţiei domnului judecător B., nici aceasta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada că s-a aflat într-o situaţie asemănătoare cu a recurentei.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2259/2018 din 14 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.