FGA's rejection of damages claim based solely on annulled traffic violation record misapplies civil liability standards

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 05.01.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat anularea Deciziei nr. 11720/28.11.2017 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2689/2018 pronunţată în data de 08.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca nefondată.

Cererea recurs

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa civilă nr. 2689/2018 pronunţată în data de 08.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - a declarat recurs reclamantul A., şi, încadrând criticile sale în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat, în principal. casarea în totalitate a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, conform motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în subsidiar, în cazul în care se va considera că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, solicită a se dispune casarea în totalitate a sentinţei, ca fiind nelegală conform art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi reţinând cauza spre judecare să fie admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plăţii efective plus cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În dezvoltarea criticilor sale, susţine recurentul că, în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentinţa recurată este nelegală, deoarece instanţa de fond nu a s-a pronunţat asupra tuturor probelor solicitate prin acţiunea introductivă, instanţa încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Arată că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviinţarea următoarelor probe: proba cu înscrisuri, iar în cadrul probei cu înscrisuri, a solicitat să se pună în vedere pârâtului să depună la dosarul cauzei toate documentele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 1172o/28.11.2017 precum şi ataşarea dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Suceava având ca obiect pretenţii formulate de reclamant împotriva B. S.A., dosar în care s-a efectuat un raport de expertiză tehnică şi s-au audiat martori, teza probatorie fiind îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor, în special faptul că numitul C. se face vinovat de producerea accidentului de circulaţie.

Audierea martorilor: D., persoană care se află în autovehiculul condus de numitul C. - conducătorul auto vinovat de producerea accidentului şi E., persoană ce se afla în maşină cu reclamantul la momentul producerii accidentului, martor a cărui prezenţă partea s-a obligat să o asigure.

La termenul de judecata din data de 08.06.2018, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor probele solicitate prin acţiunea introductivă, nu s-a pronunţat asupra acestora nici în sensul admiterii şi nici în sensul respingerii şi a admis doar proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba ce a fost solicitată de către reprezentantul pârâtului.

Consideră astfel, că în condiţiile în care a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă, instanţa de fond ar fi trebuit să pună în discuţie toate probele solicitate prin acţiunea introductivă şi să se pronunţe asupra acestora, procedura de propunere şl încuviinţare a probelor fiind expres prevăzută de art. 254 şi următoarele C. proc. civ., dispoziţii procedurale care reglementează obligativitatea instanţei de judecată de a pune în discuţie toate probele solicitate şi de a se pronunţa asupra acestora.

Invocând dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., susţine recurentul că, analizând teza probatorie a probelor se poate observa că acestea îndeplinesc toate cerinţele impuse de art. 255 C. proc. civ., în sensul că probele solicitate erau concludente, pertinente şi utile soluţionării cauzei, în special sub aspectul dovedirii persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin neadministrarea probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată în condiţiile în care acestea erau concludente, pertinent şi utile soluţionării cauzei, instanţa de fond s-a rezumat la o analiză sumară a litigiului, fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil precum şi dreptul la apărare. Această analiză sumară echivalează practic cu o necercetare a fondului litiului, condiţii în care se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Astfel, solicită a se constata incidenţa dispoziţiilor art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a se dispune casarea în totalitate a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În subsidiar, în cazul în care se va considera că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, recurentul solicită a se dispune casarea în totalitate a sentinţei ca fiind nelegală conform art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi reţinând cauza spre judecare să admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plăţii efective plus cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Instanţa de fond a reţinut în hotărârea recurată că în aceasta speţă, dreptul de creanţa nu a existat, întrucât prin Decizia nr. 151/04.02.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul Suceava s-a anulat definitiv procesul-verbal de contravenţie care constata iniţial vinovăţia asiguratului RCA, deci a dispărut prima condiţie pentru instituirea unei răspunderi întemeiate pe Legea nr. 213/2015, anume existenţa unui debit al asigurătorului RCA faţă de asiguratul său. Nu există o altă hotărâre judecătorească care să stabilească răspunderea civilă delictuală necesară. FGA a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale.

Tribunalul Suceava învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2013, în motivarea Deciziei nr. 151/04.02.2015 a apreciat că există o îndoială rezonabilă pentru a se reţine vinovăţia exclusivă a petentului, deoarece din probele administrate nu rezultă fără echivoc situaţia de fapt descrisă în procesul-verbal atacat.

Astfel, instanţa de apel a apreciat doar că există dubii în ceea ce priveşte existenţa faptei şi vinovăţiei numitului C. şi a anulat procesul-verbal prin aplicarea principiul in dubio pro reo.

Din Decizia nr. 151/04.02.2015 nu se poate concluziona că reclamantul A. nu are calitatea de persoana păgubită, adică persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti dar şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Susţine recurentul că instanţa de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, nu să îşi însuşească motivarea Tribunalului Suceava care a analizat condiţiile răspunderii civile contravenţionale, ce sunt diferite de condiţiile răspunderii civile delictuale în special sub aspectul formei de vinovăţie, răspunderea civilă delictuală fiind antrenată chiar şi în cazul în care forma de vinovăţie este culpa uşoară.

Invocând dispoziţiile art. 1357 C. civ., susţine recurentul că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii juridice al cărei conţinut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe contravenient precum şi obligaţiile acestuia din urmă de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restaurării autorităţii legii.

Însă, îndoiala rezonabilă privind vinovăţia asiguratului C. este eliminată de raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de către expertul prof.univ. dr. ing. ec. F. în dosarul nr. x/2014 având ca obiect pretenţii formulate împotriva B. S.A., raport de expertiză depus la dosarul cauzei.

Prin acest raport de expertiză s-a stabilit dinamica producerii accidentului, cauzele producerii accidentului, avariile suferite precum şi costul total de reparaţie a avariilor.

Ca şi cauză determinantă în producerea accidentului de circulaţie, expertul a stabilit foarte clar că starea de pericol a fost creată de către conducătorul autoturismului prin pătrunderea forţată în faţa autoturismului; impactul putea fi evitat foarte uşor de conducătorul autoturismului pentru că putea să oprească autoturismul pe o distanţă de 5,76 m când se deplasa cu v/teza de 15 km/h la sesizarea stării de pericol (adică când autoturismul se afla în depăşire pe contrasem).

Acest raport de expertiză precum şi declaraţiilor martorilor audiaţi de către Judecătoria Suceava investită cu soluţionarea dosarului nr. x/2014 demonstrează că numitul C. se face vinovat de producerea evenimentului rutier şi că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubirile solicitate de Ia pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Deşi atât raportul de expertiză cât şi declaraţiile martorilor au fost depuse şi la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la momentul formulării cererii de despăgubire, pârâtul a respins cererea de plată în mod nelegal.

Dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor ar fi considerat că din probele administrate rezultă culpa ambilor conducători auto (culpă comună), ar fi trebuit să admită doar în parte cererea de plată şi să acorde jumătate din cuantumul despăgubirilor conform art. 28 din Norma din 29.11.2011, nu să procedeze la respingere în totalitate a cererii de plată.

Este adevărat că nu există o altă hotărâre judecătorească care sa stabilească răspunderea civilă delictuală deoarece dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Suceava având ca obiect pretenţii formulate de reclamant împotriva B. S.A. sa suspendat la data de 22.01.2016 în temeiul art. 75 alin. (1) Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a însolvenţeî şi de insolvenţa.

În condiţiile în care dosarul nr. x/2014 s-a suspendat ca urmare a intrării in faliment a societăţii de asigurare, iar prin Decizia nr. 151/04.02.2015 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. x/2013 s-a analizat doar temeinicia procesului-verbal de conltatare a contravenţiei, considerăm că instanţa de fond avea obligaţia de a analiza condiţiile răspunderii civile delictuale şj implicit condiţiile impuse de Legea ^,213/2015, deoarece o altă acţiune nici nu mai poate fi formulată, singurul demers juridic posibil fiind formularea cererii de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi eventual contestarea soluţiei de respingere a cererii de despăgubire.

În ceea ce priveşte anularea Deciziei nr. 11720/28.11.2017 de respingere a cererii de plata emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicită instanţei de control să aibă în vedere şi faptul că pârâtul şi-a motivat în drept Decizia nr. 11720/28.11.2017 pe dispoziţiile Normei nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule care a fost în vigoare de la 01 ianuarie 2015 până la 22 decembrie 2016, însă accidentul rutier s-a produs la data de 07.06.2013 iar cererea de daună s-a formulat la 10,06.2013, dată la care era în vigoare Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 a fost pusă în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Invocând, în continuare, dispoziţiile art. 43 şi art. 44 din Norma din 29.11.2011 din Norma pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi art. 12 alin. (2), respectiv art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, recurentul arată că şi chiar dacă s-ar reţine incidenţa art. 46 din Norma 23/2014 cum se menţionează în decizia contestată, acesta este aplicabil numai în procedura de judecată, când despăgubirile se stabilesc pe hotărâre judecătoreasca, nu şi procedurii administrative de soluţionare a dosarului de daună.

Oricum, anexat cererii de plată am depus suficiente mijloace de probe (raport de expertiză tehnică judiciară, declaraţii de martor, etc.) care demonstrează îndeplinirea tuturor condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale.

Deşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor avea suficiente înscrisuri din care rezulta îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, pârâtul şî-a întemeiat decizia de respingere pe un singur document, respectiv pe Decizia nr. 151/04.02.2015 prin care s-a anulat procesul-verbal de contravenţie prin aplicarea principiului in dubio pro reo, fără a mai analiza celelalte înscrisuri, respectiv raportul de expertiză, declaraţiile martorilor, etc.

Astfel, pârâtul a analizat cererea de plată în temeiul unor prevederi legale neaplicabile în cauză, respectiv prin prisma răspunderii civile contravenţionale şi prin raportare la norme speciale intrate în vigoare după data producerii accidentului.

Recurentul mai solicită instanţei să dispună obligarea pârâtului şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plăţii efective, invocând dispoziţiile art. 37 din Norma din 29.11.2011.

Consideră că penalităţile de întârziere sunt datorate de la data de 10.06,2013, deoarece la această dată au fost depuse toate documentele necesare în vederea soluţionării dosaPului de daună la B. S.A..

Concluzionând, recurentul susţine că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, motiv pentru care solicită casarea în totalitate a sentinţei ca fiind nelegală conform art. 488, alin. i) pct. 8 C. proc. civ., şi reţinând cauza spre judecare să se admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor Ia plata sumei de 41.364,75 RON cu titlu de daune materiale şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plăţii efective plus cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză

Intimatul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul - reclamant, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţine intimatul că, după cum se poate observa, chiar în cuprinsul sentinţei civile recurate se menţionează că "în baza art. mart. 258 C. proc. civ. instanţa încuviinţează pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, şrea'wd-o ca admisibilă şi ducând la dezlegarea pricinii."

Astfel, cu respectarea prevederilor art. 258 C. proc. civ. care reglementează încuviinţarea probelor, instanţa de fond, pe baza probelor propuse de către ambele părţi (prin cererea de chemare în judecată şi respectiv t întâmpinare), a decis în şedinţa din data de 08.06.2018 şi a reţinut prin sentinţa civilă nr. 2689/2018 încuviinţarea probei cu înscrisuri pentru ambele părţi, apreciind doar această probă ca fiind necesară şi indestulătoare în soluţionarea cauzei.

Cât priveşte criticile subumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine intimatul că recurentul face o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lif. b din Legea nr. 213/2015, art. 22 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, art. 3 alin. (1) Tb) din Legea nr. 503/2004 precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză tehnică judiciară invocat de recurent, acesta este a fost întocmit în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Suceava, însă la termenul de judecată din data de 22.01.2016 instanţa, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 a suspendat judecata cauzei, astfel că instanţa nu a stabilit în mod definitiv cauzele şi împrejurările evenimentului rutier.

Astfel, consideră că în mod corect a apreciat instanţa de fond că " nu se pot reţine ca probe expertiza tehnică judiciară administrată în dosarul contravenţional, atâta timp cât judecătorul acelei cauze a conchis că procesul-verbal de contravenţie trebuie anulat".

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.01.2019, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul căii de atac ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Argumente de drept şi de fapt relevante

La data de 07.06.2013 a avut loc un eveniment rutier, respectiv autoturismul cu numărul de înmatriculare x asigurat la data evenimentului cu poliţa RCA nr. x emisă de societatea de asigurări B. S.A., ar fi cauzat avarierea autoturismului cu numărul de înmatriculare x, proprietatea d-nului A.. Astfel, raportat la acest eveniment rutier s-a deschis dosarul de daună x (număr unic 40328).

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/29.03.2016, reclamantul A. a solicitat suma în cuantum de 41.364,75 RON, reprezentând reparaţia autoturismului avariat în cadrul evenimentului din data de 07.06.2013.

Procedura administrativă necontencioasă s-a finalizat prin emiterea de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a Deciziei nr. 11720/28.11.2017, prin care a soluţionat cererea de plată nr. x din 29.03.2016, în sensul respingerii acesteia.

În acest context, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 11720/28.11.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 41.364,75 RON, cu titlu de daune materiale şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % calculate pe fiecare zi de întţrziere începând cu data de 10.06.2013 până la data plăţii efective, solicitând şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca nefondată.

Această soluţie nu este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziilor legale incidente speţei.

Trecând la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

În cadrul acestei critici recurentul a susţinut nelegalitatea sentinţei recurate raportat la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor solicitate prin acţiunea introductivă, respectiv proba cu înscrisuri, în cadrul căreia a solicitat să se pună în vedere pârâtului să depună la dosarul cauzei toate documentele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 11720/28.11.2017 precum şi ataşarea dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Judecătoriei Suceava având ca obiect pretenţii formulate de reclamant împotriva B. S.A., dosar în care s-a efectuat un raport de expertiză tehnică şi s-au audiat martori, teza probatorie fiind îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru acordarea despăgubirilor, în special faptul că numitul C. se face vinovat de producerea accidentului de circulaţie.

Deopotrivă, a solicitat şi audierea martorilor: D., persoană care se află în autovehiculul condus de numitul C. - conducătorul auto vinovat de producerea accidentului şi E., persoană ce se afla în maşină cu reclamantul la momentul producerii accidentului, martor a cărui prezenţă partea s-a obligat să o asigure, însă, la termenul de judecată din data de 08.06.2018, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor probele solicitate prin acţiunea introductivă, nu s-a pronunţat asupra acestora nici în sensul admiterii şi nici în sensul respingerii şi a admis doar proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba ce a fost solicitată de către reprezentantul pârâtului.

Această critică nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, care constată că, la primul şi singurul termen de judecată stabilit în cauză, instanţa a acordat cuvântul asupra propunerii de probe, însă reclamantul, nefiind prezent nici personal şi nici prin reprezentant în şedinţa publică, nu şi-a putut susţine probatoriul solicitat prin cererea de chemare în judecată, însă, acesta a fost avut în vedere de către judecătorul de primă jurisdicţie care, ţinând cont de cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 258 alin. (2) C. proc. civ. a încuviinţat pentru ambele părţi doar proba cu înscrisuri, aceasta fiind singura apreciată de instanţă ca "fiind admisibilă şi ducând la dezlegarea pricinii."

Instanţa de control judiciar nu-şi poate însuşi critica recurentului, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat în sensul respingerii celorlalte probe solicitate de reclamant în acţiunea introductivă, neexistând nici o normă legală care să stabilească această obligaţie, dispoziţiile art. 258 C. proc. civ. referindu-se la încheierea " prin care se încuviinţează probele", respectiv " mijloacele de probă încuviinţate".

Astfel cum rezultă din practicaua hotărârii ce face obiectul controlui judiciar de faţă, instanţa de fond a acordat cuvântul asupra propunerii de probe şi, având în vedere dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că " probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului", în temeiul dispoziţiilor art. 258 alin. (2) C. proc. civ., a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, nefiind obligată să menţioneze şi celelalte probe solicitate de părţi şi neîncuviinţate.

Prin urmare, critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din această perspectivă.

În schimb, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinând că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

Astfel, constată instanţa de control judiciar că, în fapt, prin Decizia nr. 11.720/28.11.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul A., reţinându-se că acesta nu are calitatea de persoană păgubită, persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, nefiind întrunite atât condiţiile privind răspunderea civilă şi nici dovedită vinovăţia celui căruia i se impută fapta ilicită şi existenţa relaţiei cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciul care se solicită a fi reparat.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a ajuns la această soluţie, raportat exclusiv la Decizia nr. 151 din 04.02.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013 de Tribunalul Suceava, prin care s-a admis plângerea contravenţională formulată de C., anulându-se procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x încheiat la data de 07.06.2013, această hotărâre având caracter definitiv.

Judecătorul de primă jurisdicţie, prin hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi şi-a însuşit întru-totul opinia Fondului de Garantare a Asiguraţilor, reţinând că nu există probe care să stabilească vinovăţia celuilalt conducător auto iar procesul-verbal de contravenţie întocmit acestuia a fost anulat în mod definitiv.

Aprecierea primei instanţe nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea greşită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză.

Astfel, Înalta Curte, analizând Decizia nr. 151 pronunţată de Tribunalul Suceava, la data de 04.02.2015 în dosarul nr. x/2013, în raport de care a fost respinsă cererea de plată a recurentului - reclamant, constată că, în cadrul considerentelor acesteia respectiva instanţă a reţinut printre altele "Petentul (C.) avea obligaţia la efectuarea virajului la stânga să semnalizeze din timp şi să se asigure că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic . . . . . . . . . . .

Prin urmare, ambilor conducători auto le reveneau obligaţii a căror nerespectare ar fi putut conduce la producerea accidentului. În acest context, se reţine că agentul de poliţie nu a constatat nemijlocit săvârşirea faptei reţinute în sarcina petentului, aşa încât sarcina probei în dovedirea culpei exclusive a petentului revenea acestuia . . . . . . . . . .

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că există o îndoială rezonabilă pentru a se reţine vinovăţia exclusivă a petentului, deoarece din probele administrate nu rezultă fără echivoc situaţia de fapt descrisă în procesul-verbal atacat.

În raport de probatoriul existent, instanţa de control judiciar apreciază că există dubii în ceea ce priveşte existenţa faptei şi vinovăţia petentului, astfel că, admiţând apelul . . . . . . . . . . .va schimba în tot sentinţa apelată şi, aplicând principiul in dubio pro reo, va admite plângerea şi va anula procesul-verbal de contravenţie".

Ori, raportat la aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că, întemeindu-se doar pe această hotărâre judecătorească, fără a face propria analiză a dosarului de dauna şi a cererii de plată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 213/2015, reţinerea Fondului de Garantare, eronat însuşită şi de instanţa de primă jurisdicţie, în sensul că " petentul A. nu are calitate de persoană păgubită . . . . . . . . . .nefiind întrunite atât condiţiile privind răspunderea civilă şi nici dovedită vinovăţia celui căruia i se impută fapta ilicită şi existenţa relaţiei cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciul care se solicită a fi reparat", este neîntemeiată, în condiţiile în care această hotărâre judecătorească nu a stabilit cu certitudine că cel căruia i se impută fapta ilicită, respectiv " petentul" C., nu se face vinovat de aceasta.

Cum în cuprinsul acestei hotărâri s-a reţinut doar că există dubii în ceea ce priveşte existenţa faptei şi vinovăţia petentului, apreciindu-se deopotrivă că există o " îndoială rezonabilă pentru a se reţine vinovăţia exclusivă a petentului", în mod greşit Fondul de Garantare a Asiguraţilor a constatat că nu sunt întrunite nici condiţiile privind răspunderea civilă şi nici dovedită vinovăţia celui care i se impută fapta ilicită, organul administrativ neanalizând respectivele condiţii şi nici probele depuse în dosarul de daună, deşi raportul de expertiză tehnică judiciară, declaraţiile martorilor ori rapoartele întocmite de organele de poliţie, puteau stabili în afara oricărui dubiu dacă recurentul - reclamant are calitatea de persoană păgubită, persoană îndreptăţită să primească depăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, dacă există o culpă comună şi dacă suma de 41.364,75 RON este legală şi justificată.

Prin urmare, interpretând şi aplicând eronat dispoziţiile Legii nr. 213/2015, în mod greşit judecătorul de primă jurisdicţie şi-a înşuşit raţionamentul şi concluziile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, reţinând legalitatea Deciziei nr. 11720/28.11.2017.

Astfel, reţinând ca fiind întemeiate criticile recurentului - reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul formulat de reclamantul A., a casa în tot sentinţa recurată şi rejudecând, va admite acţiunea, obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze Cererea de plată nr. x/29.03.2016, în condiţiile în care autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acesteia.

În mod practic şi evident, nu poate fi analizată şi admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurentul-reclamant, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să respingă cererea acestuia doar raportat la Decizia nr. 151 din 04.02.2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamant, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, motiv pentru care, singura soluţie admisibilă este doar aceea de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de plată cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul A., va casa în tot sentinţa recurată şi rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamant, obligând pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze Cererea de plată nr. x/29.03.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2689/2018 din 8 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite acţiunea.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze Cererea de plată nr. x/29.03.2016.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.