FGA Guarantee Cap Applied per Insurance Claim under Subrogation Rather than Aggregate Creditor Portfolio

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată la data de 12 decembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea Deciziei nr. 2084/11.10.2016 emisă de către pârât, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 2.247,68 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2962 din 18 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

"Respinge excepţia tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate, ca neîntemeiată.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

Anulează Decizia nr. 2084/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pe pârât să analizeze pe fond cererea de plată nr. x/15.03.2016 formulată de reclamantă.

Respinge cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 2247,68 RON, ca neîntemeiată.

Obligă pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, parţial."

Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul, ambii criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta-reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii în tot a contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi precizată, dispunând obligarea pârâtului FGA la plata sumei de de 2.247,68, compusă din: 1.195,90 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 385,07 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 666,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că înţelege să critice sentinţa recurată sub două aspecte, respectiv reţinerile primei instanţe în sensul că în speţă ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 213/2015, iar nu ale Legii nr. 136/1995 şi soluţia prin care s-a respins cererea reclamantei de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

A arătat recurenta că raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut la acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA de către asigurătorul B. S.A. ("B."), iar falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

Fiind vorba despre un raport de garantare grefat pe un raport principal de asigurare, susţine recurenta că ambele conexiuni juridice s-au născută în acelaşi timp, respectiv la data emiterii poliţei RCA nr. x din 20.12.2013, singura distincţie fiind dată de faptul că, în timp ce raportul principal de asigurare s-a născut în baza contractului, raportul de garantare s-a născut în temeiul legii, dar la acelaşi moment.

Motivele pentru care apreciază cele două raporturi s-au născut în acelaşi moment, la data emiterii poliţei RCA nr. x din 20.12.2013, sunt următoarele:

Având natura unui raport accesoriu, raportul de garantare a însoţit raportul de asigurare pe toată durata existenţei acestuia - accesorium sequitur principale.

Pe toată durata de valabilitate a poliţei, asiguratul a beneficiat de:

- asigurare din partea B.;

- garantare din partea FGA, în sensul plăţii despăgubirilor pentru caz de faliment al B..

Însoţind raportul de asigurare pe toată durata existenţei acestuia, raportul accesoriu de garantare s-a născut la aceeaşi dată ca şi raportul principal.

FGA este chemat să asigure repararea unui prejudiciu produs în 2013, anterior falimentului B..

Prin urmare, FGA este chemat să asigure reparaţia unui prejudiciu produs în cursul anului 2013, adică cu 3 ani anterior falimentului B..

În ceea ce priveşte publicarea falimentului Asta, consideră recurenta că acesta nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut în baza unui raport juridic preexistent, a devenit eficace. Cu alte cuvinte, garanţia datorată de FGA a existat (în virtutea legii) pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul îndeplinirii celor două condiţii:

- producerea evenimentului asigurat-activarea asigurării;

- intervenirea falimentului societăţii de asigurări - activarea garanţiei datorată de FGA.

Aşadar, publicarea falimentului nu a dat naştere niciunui drept, ci a marcat doar momentul începând cu care, drepturi preexistente (dreptul de a fi garantat împotriva falimentului asigurătorului) au putut fi exercitate în contradictoriu cu FGA.

În ceea ce priveşte momentul formulării cererii de plată adresată FGA, susţine recurenta că acesta în nici un caz nu poate marca momentul naşterii raportului de garantare, cererea de plată putând fi formulată tocmai ca urmare a faptului că exista deja un raport juridic de garantare, pe care s-a şi întemeiat de altfel.

În concluzie, recurenta arată că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea Fondului este legea în vigoare la momentul naşterii situaţiei juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanţiei legale prin legea nouă, nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv, iar aceasta indiferent de criteriul retroactivităţii avut în vedere doctrina şi practica judiciară.

Apreciază astfel că soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din noul C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

A mai susţinut recurenta că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 13, 14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 din Constituţia României.

Analizând dispoziţiile procedurale din Legea nr. 213/2015 care reglementează modalitatea de soluţionare a cererilor de plată, rezultă că FGA este obligată să analizeze cererea şi să o soluţioneze într-o singura etapă, raportat la toate documentele justificative ataşate (inclusiv eventuale documente şi/sau informaţii suplimentare solicitate de FGA) şi normele aplicabile în materie şi condiţiile de asigurare din contractul de asigurare care stă la baza formulării cererii de plată.

Consideră recurenta că, odată ce FGA a soluţionat cererea de plată şi nu a înţeles să invoce alte motive de respingere decât pretinsa incidenţă a plafonului de 450.000, este evident că, fie FGA a verificat toate celelalte condiţii şi a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunţat la/a pierdut dreptul de a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluţionată pe fond, iar în măsura în care ar fi fost posibilă o soluţionare în etape a cererii de plată, atunci cu siguranţă această posibilitate ar fi fost prevăzută în mod expres în procedura reglementată în Legea nr. 213/2015.

Apreciază astfel că soluţia de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată (chiar şi cu condiţia respectării aspectelor tranşate de către instanţă), ignoră efectele evocate supra şi încălca dreptul A. la soluţionarea procesului (adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil.

Recurenta-reclamantă a apreciat a fi încălcate şi dispoziţiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015, care impun obligaţia FGA de a analiza într-o singură etapă toate aspectele necesare soluţionării cererii de plată, inclusiv cele tehnice, apreciind că, nicăieri în decizie nu se menţionează că FGA şi-ar fi limitat analiza la simpla depăşire a plafonului şi că nu ar mai fi analizat fondul cererii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat la rându-i recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea în tot a acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, Ordinul CSA nr. 11/2011 şi Ordinul CSA nr. 5/2010.

A susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare şi îi sunt preluate obligaţiile de către FGA, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi 5 din Legea nr. 85/2014.

În condiţiile în care, în cadrul procedurii de faliment, A. figurează ca unic creditor cu o creanţă compusă din totalitatea creanţelor dobândite prin subrogare, în mod evident, faţă de interdependenţa celor două proceduri, A. nu poate avea decât calitatea de unic creditor de asigurări şi în cadrul procedurii administrative derulate în faţa FGA.

A reiterat faptul că legea nu a lăsat la aprecierea si interpretarea pârţilor naşterea raportului juridic dintre FGA şi creditorii de asigurări, naşterea obligaţiei de garantare în sarcina FGA fiind stabilită în mod expres şi neechivoc de către legiuitor, respectiv la momentul la care ASF, în calitate de autoritate competentă, constată starea de insolvenţă a asigurătorului.

Or, FGA intervine în acest context, contrar celor susţinute de către instanţa de fond, care a ignorat cu desăvârşire cadrul legal de reglementare a falimentului asigurătorului, reţinând că determinarea noţiunilor "creanţă de asigurări" şi "creditor de asigurare" trebuie făcută prin raportare la definiţiile de la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, nu prin raportare la definiţiile date acestor noţiuni prin art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 503/2004 sau prin prevederile Legii nr. 85/2014.

În mod greşit a interpretat prima instanţa şi faptul că, prin aplicarea plafonului de garantare de 450.000 RON întregului portofoliu al creanţelor reclamantei, FGA a încălcat dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că A., deşi are un drept de creanţă născut din plata despăgubirii conform poliţei CASCO, acest drept nu poate fi îndreptat decât împotriva asigurătorului falit, cu limitările prevăzute de legea insolvenţei, a cărei compatibilitate cu dispoziţiile Convenţiei nu a fost contestată şi nici nu face obiectul discuţiilor din prezenta cauză .

În ceea ce priveşte o pretinsă creanţă pe care ar deţine-o împotriva FGA, aceasta este una condiţională, naşterea creanţei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

De aceea, având în vedere că, solicitarea de plată a contestatoarei a fost respinsă, rezultă că nu s-ar putea susţine că aceasta deţine un "bun" în sensul autonom al Convenţiei.

Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare

Doar recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus Răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat şi admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă, respingerea în tot a acţiunii.

Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.01.2019, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 22 martie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile promovate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sentinţa civilă nr. 16626/2015 pronunţată la data de 23.09.2015 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. şi cu intervenientul forţat C., pârâta fiind obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.195,90 RON cu titlu de despăgubiri, a sumei de 111,21 RON reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% aferente perioadei 15.01.2015-17.04.2015 şi a penalităţilor de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere calculate în continuare, până la achitarea integrală şi efectivă a debitului.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a, definitivă prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Având în vedere faptul că B. S.A. nu a stins obligaţia, precum şi faptul că împotriva acesteia s-a deschis procedura falimentului, prin intermediul cererii de plată nr. x/15.03.2016, reclamanta a solicitat pârâtului F.G.A. plata sumelor de bani stabilite prin dispozitivul sentinţei civile nr. 16626/2015 pronunţată la data de 23.09.2015.

Pârâtul F.G.A. a emis Decizia nr. 2084/11.10.2016 prin care a respins cererea de plată, invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 2084/11.10.2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 2247,68 RON, compusă din: 1195,90 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 385,07, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 666,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în dosarul x/2015, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulată decizia contestată, pârâtul fiind obligat la analizarea pe fond a cererii de plată, ambele părţi formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă vizează, în esenţă,următoarele aspecte:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, recurenta-reclamantă apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici referitoare la respingerea cererii A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate, recurenta-reclamantă considerând că FGA este obligat să analizeze cererile de plată şi să le soluţioneze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de ale Legii nr. 213/2015.

Remarcă instanţa de control judiciar că, în esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, doar eficacitatea lui fiind determinată de momentul producerii evenimentului asigurat şi a intervenirii falimentul asigurătorului B.. A susţinut reclamanta că data intrării în faliment a asigurătorului sau data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, întrucât raportul de drept administrativ dintre reclamantă şi pârât s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii din 03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015 (încheiere de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului B.), respectiv la data de 28.04.2016, moment care se situează ulterior ieşirii din vigoare a art. 60 din Legea nr. 136/1995 şi intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 213/2015.

Referitor la criticile privind soluţia pronunţată asupra cererii de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, neputând fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că nicăieri în decizie nu se menţionează că FGA şi-ar fi limitat analiza la simpla depăşire a plafonului şi nu ar mai fi analizat fondul cererii, atât timp cât concluziile verificărilor nu sunt confirmate expressis verbis în cuprinsul actului administrativ de soluţionare a cererii de plată.

Nici argumentul legiferării procedurii de soluţionare a cererilor de plată într-o singură etapă nu este relevant, textele normative invocate stabilind procedura de verificare administrativă a cererilor de plată, fără a avea semnificaţia unei imposibilităţi a reluării procedurii administrative, urmare a dispoziţiilor instanţei de judecată.

Cât priveşte invocarea culpei FGA în soluţionarea cererii de plată, Înalta Curte reţine că prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată pentru un motiv de ordin formal; or, tocmai constatarea culpei autorităţii în emiterea unui act administrativ nelegal impune soluţia de obligare a acesteia la reanalizarea cererii de plată sub toate aspectele prevăzute de lege, odată tranşată chestiunea disputată a limitei maxime de despăgubire de care poate beneficia reclamanta.

În concluzie, atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A., nefiind decelate critici de nelegalitate care să atragă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii, potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2247,68 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2962 din 18.07.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.