Salary equalization claim partly time-barred; prosecution appeals succeed on prescription but not pay recalculation merits.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

I. Anularea parţială a Ordinului nr. 1409 din data de 17.05.2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 să emită un nou ordin de salarizare, respectiv:

1.1. Pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON - (405 RON +8,5% majorare prevăzută de O.G. nr. 13/2008);

1.2. Pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2018 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON, la care se adaugă creşterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010- (405 RON +8,5%+ 10%);

1.3. Începând cu data de 1.01.2018 şi în continuare, stabilirea salariului pentru luna decembrie 2017 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,17 RON (conform pct. 1.2), la care se va aplica majorarea de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017.

II. Obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 şi până la emiterea ordinului de la pct. I, a diferenţei dintre venitul pe care l-aş fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la VRS de: - 440,16 RON pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, - 484,17 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, respectiv 484,18 RON majorat cu 25% conform Legii 153/2017, începând cu 1.01.2018 şi în continuare) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mică), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 901 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale de ordine publică şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei promovată de reclamantă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 75/F-CONT din 28 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 23.08.2016 invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ; s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; s-a dispus anularea parţială a Ordinului nr. 1409/17.05.2019 şi a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin prin care salarizarea reclamantei pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 să se raporteze la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON (405 RON + 8,5% majorare prevăzută de O.G. nr. 13/2008), iar pentru perioada 01.12.2015-31.12.2018 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON la care se adaugă creşterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010; au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei diferenţele salariale dintre sumele efectiv încasate şi sumele cuvenite în perioadele mai sus arătate şi în raport de valoarea de referinţă sectorială aferentă fiecărei perioade, aşa cum a fost mai sus stabilită, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a debitului principal.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 75/F-CONT din 28 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au solicitat admiterea exceptiei dreptului material la actiune pentru pretentii anterioare datei de 23.08.2016, admiterea excepţiei lipsei de obiect pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 şi respingerea actiunii ca neintemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, recurenţii-pârâţi au invocat Ordinul nr. 3206/29.11.2019, prin care, pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, s-a acordat o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

În fine, au apreciat că, în mod gresit, s-a dispus actualizarea diferentelor de drepturi salariale cu rata inflatiei si acordarea dobânzii penalizatoare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: anularea parţială a Ordinului nr. 1409 din data de 17.05.2019 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 să emită un nou ordin de salarizare, respectiv: pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON - (405 RON +8,5% majorare prevăzută de O.G. nr. 13/2008); pentru perioada 01.12.2015 - 31.12. 2018 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON, la care se adaugă creşterea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010- (405 RON +8,5%+ 10%);

începând cu data de 1.01.2018 şi în continuare, stabilirea salariului pentru luna decembrie 2017 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,17 RON (conform pct. 1.2), la care se va aplica majorarea de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017; obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 şi până la emiterea ordinului de la pct.

I, a diferenţei dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la VRS de: - 440,16 RON pentru perioada 9.04.2015 - 30.11.2015, - 484,17 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, respectiv 484,18 RON majorat cu 25% conform Legii 153/2017, începând cu 1.01.2018 şi în continuare) şi venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mică), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, pârâţii formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, în parte, respectiv în ceea ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară sesizării instanţei de judecată.

Astfel, se reţine că dispoziţiile art. 2.517 din C. civ. stabilesc că "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen".

Având în vedere că acţiunea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23.08.2019, în raport de dispoziţiile legale antereferite, dreptul material la acţiune privind drepturile salariale solicitate de reclamantă pentru perioada anterioară datei de 23.08.2016 este prescris.

În ceea ce priveşte restul criticilor formulate de recurenţii-pârâţi pe fondul cauzei, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au susţinut, în esenţă aplicarea corectă de către acestia a legii salarizării cu modificările şi completările corespunzătoare, motiv pentru care hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanţa de control judiciar constată că, în mod corect a constatat prima instanţă că diferendul născut din emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor priveşte incidenţa dispoziţiilor 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtei în în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că pârâtii au aplicat dispoziţiile legale antereferite, însă valoarea concretă şi corectă a VRS trebuie să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese aşadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în mod corect apreciind judecătorul fondului că nu se poate considera că O.G. nr. 13/2008 este în prezent abrogată şi nu se mai aplica, acest act normativ fiind în vigoare o perioadă de timp până la apariţia Legii 330/2009 şi apoi a Legii 283/2010, prevăzând majorarea VRS-ului cu 4% plus 4,5% faţă de nivelul VRS din anul 2007.

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actelor normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că există hotărâri judecătoreşti prin care au fost calculate drepturile salariale prin raportare la valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurentilor-pârâti privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încalcarii dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce priveşte stabilirea valorii de referinţă sectorială de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,16 RON pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, majorările salariale fiind recunoscute parţial şi prin emiterea ordinelor depuse la dosar, însă nu pentru o VRS majorată şi conform O.G. nr. 13/2008, şi nu întocmai cu privire la perioadele solicitate de reclamantă prin cererea introductivă, astfel că sunt nefondate şi susţinerile recurentilor privind rămânerea fără obiect a acţiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 3206/29.11.2019.

Nu pot fi primite nici criticile privind greşita obligare a recurenţilor la plata diferenţelor salariale dintre sumele efectiv încasate şi sumele cuvenite în perioadele mai sus arătate şi în raport de valoarea de referinţă sectorială aferentă fiecărei perioade, aşa cum a fost stabilită, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a debitului principal.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor formulată de reclamantă, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziţii de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportat la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite.

Aşa fiind, având în vedere soluţia adoptată în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 23.08.2016, Înalta Curte constată că dreptul reclamantei la acţiune pentru suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 este prescris, repararea pagubei cauzate urmând să se efectueze prin acordarea diferenţei de drepturi salariale dintre suma încasată cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,16 RON, corespunzătoare perioadei 01.12.2015-31.12.2018, drepturile urmând să fie stabilite în raport de perioada constatată ca fiind prescrisă.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtilor la plata dobânzilor legale penalizatoare, instanţa de control judiciar aminteşte că prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul in interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009, astfel că nu pot fi primite nici criticile recurenţilor cu privire la acest aspect.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâti, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge ca prescrisă acţiunea pentru perioada anterioară datei de 23.08.2016 şi va menţine în rest sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 75/F-CONT din 28 iulie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge ca prescrisă acţiunea pentru perioada 01.12.2015 - 23.08.2016.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.