Scope of Guaranty Fund liability: exclusion of interest and penalty claims for delayed payment of insurance indemnities under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea parţială a deciziei nr. 3236/22.12.2016 în sensul admiterii în totalitate a cererii sale de despăgubire şi pentru suma de 20.680 RON cu acordarea dobânzii aferente sumei de 40.601 RON de la data producerii evenimentului rutier, 21.09.2015 la data de 13.12.2016 şi a dobânzii aferente sumei de 20.680 RON de la data de 13.12.2016 până la data achitării efective a sumei, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2505 din data de 30 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor,

Anulează în parte decizia contestată numai cu privire la pct. 2 constatând că reclamantului i se cuvin despăgubiri şi în cuantum de 16.885 RON peste cele acordate potrivit pct. 1 al deciziei contestate.

Obligă pârâtul la plata dobânzii legale de la data de 22.12.2016 şi până la data achitării debitului, aferente sumei de 16.885 RON.

Respinge în rest acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul la plata sumei de 3.116 RON cheltuieli de judecată proporţionale cu admiterea parţială a acţiunii."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

În cuprinsul memoriului de recurs s-a arătat că motivele sentinţei sunt total contradictorii având în vedere faptul că, pe de o parte instanţa de fond apreciază că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, însă face referire şi al alin. (10) din aceeaşi normă, iar pe de altă parte, nu constată că, prin acordarea şi a sumei de 16.885,00 RON devin aplicabile dispoziţiile alin. (10) din aceeaşi normă, adică situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului, caz în care modul de calcul raportat la valoarea autoturismului era cu totul altul.

Or, în acest caz, soluţia instanţei trebuia să fie de anulare a deciziei şi de obligare la reanalizarea cererii de plată în baza acestor considerente, instanţa de fond neavând nici un temei legal prin care să oblige pârâtul la plata acestor sume, intervenind astfel în atribuţiile conferite de lege Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Cu privire la dobânzile solicitate de intimatul-reclamant, recurentul-pârât a subliniat efectul deosebit de important al deschiderii procedurii insolvenţei reprezentat de suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor, penalităţilor şi orice cheltuieli, numite generic accesorii. Odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., s-a redefinit regimul juridic al dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanţă de reglementările anterioare în materie. Aceste reglementări privesc aspecte precum: noţiunea de "dobândă", momentul de la care curg dobânzile, dobânda legală, dobânda convenţională, anatocismul şi plata anticipată a dobânzilor, corelaţia dintre dobânzi şi daunele-interese, corelaţia dintre dobânzi şi penalităţi etc.

Regimul juridic actual al dobânzilor este reglementat de C. civ. şi de O.G. ni. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Aşa cum rezultă şi din titlu, O.G. nr. 13/201l reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi dobânda penalizatoare pentru obligaţii băneşti.

Fiind reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale, dar acestea pot fi stabilite şi de către părţile contractante, situaţie în care poartă denumirea de "dobânzi convenţionale".

Întrucât legea nu face nici o deosebire cu privire la dobânzi, rezultă că interdicţia prevăzută de art. 80 din Legea nr. 85/2014 are în vedere toate categoriile de dobânzi: legale, convenţionale, remuneratorii şi penalizatoare.

Trebuie observat că textul legal nu cuprinde nicio precizare referitoare la natura sau izvorul dobânzilor, majorărilor, penalităţilor ori cheltuielilor, de unde rezultă că aceste aspecte nu prezintă niciun fel de relevanţă pentru realizarea interdicţiei legale.

În continuare, recurentul-pârât a arătat că pentru acordarea dobânzii instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 1530 C. civ. potrivit cărora:

"Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutarii fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

Or, în acest context s-a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor legale având în vedere că debitorul nu este F.G.A. ci, asigurătorul falit, iar prin considerarea faptului că F.G.A. este un successor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului declarat falit, nu a avut în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".

Raportat la cele expuse mai sus, faţă de faptul că F.G.A. nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului că reclamantul nu a fost prejudiciat, acesta nefăcând dovada prejudiciului ci fiind despăgubit în cuantumul egal cu cuantumul pagubei suferite care are caracter reparator şi nu de îmbogăţire fără justă cauză, a faptului că F.G.A. este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că legiuitorul a obligat F.G.A. să analizeze şi intrumenteze dosarele de daună, recurentul a apreciat că a procedat, conform dispoziţiilor legale, la analizarea şi intrumentarea dosarului de daună şi a acordat despăgubiri în baza unei atente analize, astfel ca între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit să existe un echilibru, comparativ cu alte cazuri similare şi având în vedere preţurile agreate de reprezentanţele mărcilor de autovehicule.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare parţială a deciziei nr. 3236/22.12.2016, în sensul admiterii în totalitate a cererii sale de despăgubire şi pentru suma de 20.680 RON, cu acordarea dobânzii aferente sumei de 40.601 RON de la data producerii evenimentului rutier, 21.09.2015 la data de 13.12.2016 şi a dobânzii aferente sumei de 20.680 RON de la data de 13.12.2016 până la data achitării efective a sumei, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a emis Decizia nr. 3236/22.12.2016, iar pentru cuantificarea valorii reale a prejudiciului a întocmit devizul Audatex, rezultând un total al reparaţiilor de 19.920,89 RON, context în care a respins la plată suma de 20.680 RON considerând-o ca nefiind justificată.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, a anulat în parte decizia contestată numai cu privire la pct. 2, constatând că reclamantului i se cuvin despăgubiri şi în cuantum de 16.885 RON peste cele acordate potrivit pct. 1 al deciziei contestate şi a obligat pârâtul la plata dobânzii legale de la data de 22.12.2016 şi până la data achitării debitului, aferente sumei de 16.885 RON.

Fiind învestită cu recursul promovat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte constată că în dezvoltarea primei critici recurentul-pârât a invocat o pretinsă contradictorialitate a motivelor sentinţei ca urmare a faptului că, pe de o parte instanţa de fond apreciază că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, însă face referire şi al alin. (10) din aceeaşi normă, iar pe de altă parte, nu constată că, prin acordarea şi a sumei de 16.885,00 RON devin aplicabile dispoziţiile alin. (10) din aceeaşi normă, adică situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Într-adevăr, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta conţine motive contradictorii ori străine de natura cauzei, însă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicabilitatea dispoziţiilor art. 51 alin. (9) şi alin. (10) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat din această perspectivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (9) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pct. a) "despăgubirile nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în cazul în care păgubitul face dovada reparării vehiculului"; b) "cuantumul pagubei nu poate depăşi diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului".

La alin. (10) al aceluiaşi articol se defineşte dauna totală ca fiind "situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului".

În cazul unei daune totale, din interpretarea dispoziţiilor legale sus-citate rezultă că, în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului, despăgubirile nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, iar în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului cuantumul pagubei nu poate depăşi diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.

Acest mod de interpretare rezultă şi din conţinutul adresei nr. x/02.02.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin intermediul căreia intimatul-reclamant a fost înştiinţat cu privire la dosarul de daună x şi i s-a comunicat faptul "în conformitate cu normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule în vigoare, şi în urma evenimentului rutier produs la data de 21.09.2015 din care au rezultat pagube materiale la vehiculul cu nr. de înmatriculare x, în baza poliţei RCA nr. x, valoarea vehiculului la momentul producerii evenimentului este de 54.135 RON".

Astfel, F.G.A. a învederat faptul că în raport de dispoziţiile art. 51 alin. (9) lit. a) din Norma nr. 23/2015 despăgubirea nu poate depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în cazul în care păgubitul face dovada reparării vehiculului" - cuantumul pagubei după verificarea devizului estimativ este de 50.303 RON; iar în raport de dispoziţiile art. 51 alin. (9) lit. b) din Norma nr. 23/2015 "despăgubirea nu poate depăşi "diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului" - cuantumul pagubei după verificarea devizului estimativ este de 40.601 RON.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă incidenţa în cauza dedusă judecăţii a dispoziţiilor art. 51 alin. (9) şi alin. (10) din Norma nr. 23/2015, atâta timp cât prin raportul de expertiză tehnică de specialitate s-a stabilit că valoarea autovehiculului la data producerii evenimentului era de 49.075 RON şi având în vedere că valoarea despăgubirii nu poate depăşi 75% din această valoare, a concluzionat că intimatul-reclamant avea dreptul la o despăgubire în cuantum de 36.806 RON.

În acest context, critica recurentului-pârât conform căreia din actele dosarului reiese că reclamantul a solicitat plata despăgubirii înainte de efectuarea reparaţiilor şi că nu ar exista niciun impediment pentru care să nu se ia în considerare valoarea reparaţiilor calculate în sistemul Audatex la data de 16.12.2015, care a fost verificată şi confirmată de către expert, va fi respinsă ca nefondată.

Înalta Curte constată, însă, că sunt întemeiate criticile recurentului vizând dobânda legală aferentă sumei de 16.885 RON, acordate de prima instanţă în temeiul dispoziţiilor art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, considerate a reprezenta o reparare a prejudiciului cauzat prin nerecunoaşterea şi neplata despăgubirilor de către recurentul-pârât.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă, pe de o parte, dreptul persoanei vătămate de a se adresa instanţei de contencios administrativ şi fiscal pentru anularea, în tot sau în parte, a unui act administrativ, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale, iar pe de altă parte, aptitudinea instanţei de judecată de a anula, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. prevăd că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, dobânzilor şi cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Or, în raport de aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că prin admiterea, în parte, a cererii deduse judecăţii s-a procedat la repararea pagubei cauzate intimatului-reclamant, iar obligarea recurentului-pârât la plata unor dobânzi pentru diferenţa dintre suma stabilită prin actul administrativ contestat şi suma stabilită prin raportul de expertiză nu au nicio justificare, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/2015 ori ale Legii nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi va înlătura obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 16.885 RON, menţinând celelalte ale sentinţei.

Tototodată, reţinând culpa procesuală a intimatului-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2505 din 30 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi înlătură obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 16.885 RON.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Obligă intimatul-reclamant A. să plătească recurentului-pârât cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2021.