Limits of judicial inspection review: insufficient verification of prosecutor conduct and failure to constitute disciplinary offenses of professional prohibition or bad faith

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea rezoluţiei de clasare a Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori, emisă în lucrarea nr. x/2018, precum şi a rezoluţiei de respingere a plângerii prealabile din data de 03.12.2018, cu consecinţa trimiterii dosarului Inspecţiei Judiciare în vederea începerii cercetării disciplinare prealabile.

1.2. La data de 20.05.2019 reclamantul a formulat cerere de modificare a contestaţiei, prin care a solicitat admiterea acţiunii, desfiinţarea ambelor rezoluţii şi dispunerea începerii cercetării disciplinare. Totodată, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 în ceea ce priveşte sintagma "pentru completarea verificărilor" raportat la art. 21 şi art. 52 din Constituţie, respectiv art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2149 din data de 4 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantului de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi a sesizat instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 republicată, astfel cum a fost invocată de reclamant.

De asemenea, prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 anterior a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei, astfel cum a fost formulată şi modificată.

A susţinut, în esenţă, recurentul că, ignorând obiectul acţiunii, cele susţinute de reclamant, dispoziţiile legale în materie şi materialul probator, instanţa de fond a pronunţat o soluţie ce încalcă normele de drept material reprezentate, pe de o parte, de prevederile art. 45 şi 451 din Legea 317/2004, iar, pe de altă parte, de cele ale art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În opinia recurentului, susţinerile instanţei, privind inexistenţa abaterilor disciplinare semnalate şi inaplicabilitatea dispoziţiilor de drept material incidente, sunt în contradicţie cu rolul verificărilor ce pot fi realizate de Inspecţia Judiciară şi de instanţa de contencios administrativ. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 451 din Legea 317/2004, acestea impun instanţei realizarea unei verificări a modalităţii în care inspectorul judiciar şi-a desfăşurat activitatea, cu consecinţa posibilităţii anulării rezoluţiei de clasare în cazul în care verificările sunt insuficiente. Din această perspectivă, recurentul a subliniat că aspectul invocat în prezenta cauză a fost exact cel al insuficienţei verificărilor. Mai exact, în cuprinsul soluţiei de clasare nu se regăseşte activitatea ce a stat la baza verificărilor prealabile şi nici modalitatea în care a fost soluţionată cererea în probaţiune formulată în cuprinsul plângerii. Prin urmare, în opinia recurentului, există o prezumţie relativă conform căreia inspectorul judiciar nu a efectuat niciun demers pentru clarificarea suspiciunilor învederate, care au o bază factuală, raportat la înscrisurile şi înregistrările depuse în probaţiune, câtă vreme cererile în probaţiune nu au fost soluţionate în vreun fel, neexistând absolut nicio trimitere în acest sens în cuprinsul soluţiei de clasare.

O altă critică formulată prin memoriul de recurs a vizat modul de interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 303/2004, din perspectiva modului de calificare a afirmaţiilor doamnei B. de la termenele de judecată, în dosarul nr. x/2017 al Judecătoarei Gherla. În opinia recurentului, astfel de afirmaţii trebuiau asimilate celor ale unui martor, a cărui credibilitate urma a fi stabilită raportat la alte probe. Or, faptul că nu există alte probe care să susţină ori să infirme afirmaţiile numitei B. nu poate fi imputat recurentului, tocmai acesta fiind, în opinia sa, rolul inspectorului judiciar, mai precis, cel de a verifica sesizarea şi de a stabili dacă indiciile se confirmă ori nu, activitate care fie a fost insuficientă, fie inexistentă.

Recurentul a criticat şi raţionamentul judecătorului fondului ce a vizat interpretarea şi aplicarea art. 99 din Legea nr. 303/2004, apreciind că din înregistrarea audio a şedinţei din 26.01.2018 (începând cu minutul 12) şi înregistrarea audio a şedinţei din 23.02.2018 (începând cu minutul 39) în dosarul cu nr. x/2017 al Judecătoriei Gherla reies indiciile săvârşirii unor abateri disciplinare de către procurorul C.. Astfel, recurentul susţine că, întrucât procurorul C. i-a oferit consultanţă juridică doamnei B., spunându-i să formuleze plângeri adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj cu privire la aceleaşi fapte şi a transmis doamnei B., în cadrul unei discuţii private şi în afara cadrului procesual, în luna februarie 2018, că în câteva zile urmează să îl trimită pe recurent în judecată, sunt îndeplinite condiţiile reţinerii abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. b) şi t) din Legea nr. 303/2004. În opinia recurentului, o astfel de conduită lipseşte de conţinut dreptul la un proces echitabil atât în ceea ce priveşte lipsa de imparţialitate a procurorului care instrumentează cauza, cât şi cu privire la lipsa de egalitate a armelor, existând un grav dezechilibru între inculpat şi persoana care a formulat plângerea penală, conduita procurorului încălcând prevederile art. 3 alin. (2), art. 8, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 10 şi art. 11 alin. (1) din Codul deontologic.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 27 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, deşi, în cuprinsul paragrafului privind temeiul de drept al cererii de recurs, reclamantul A. afirmă că îşi întemeiază demersul de promovare a căii de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., din analiza argumentelor evocate prin memoriul de recurs, nu pot fi identificate critici prin care acesta să invoce o încălcare, de către prima instanţă, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin totalitatea susţinerilor expuse în motivarea recursului promovat, recurentul invocă, în fapt, o greşită aplicare a normelor de drept material (cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., fiind, astfel, doar formal invocate.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluţiei nr. x/2018 emisă la data de 10.08.2018 de pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru procurori (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant A.) şi a rezoluţiei nr. 8409/IJ/2018/03.12.2018 a inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare (prin care a fost respinsă plângerea prealabilă), precum şi solicitarea recurentului - reclamant de dispunere a începerii cercetării disciplinare.

Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:

- critici de vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004;

- critici aduse de recurent manierei în care prima instanţă a interpretat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte primul set de critici, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua, puse în discuţie de criticile formulate prin acţiunea dedusă judecăţii şi considerentele din rezoluţia de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate şi asupra soluţiei ce urmează a se emite în cauză, fără intervenţia procurorului ierarhic superior. De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, art. 67 alin. (2) din acelaşi act normativ arată că:

"procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză". C. proc. pen. mai reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) şi (6) şi art. 328 alin. (1) competenţele procurorului ierarhic superior în verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor, actelor şi măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum şi în sancţionarea, prin infirmare, a soluţiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Acelaşi act normativ stabileşte cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior şi la instanţa de judecată (art. 339 şi art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esenţa juridică a principiului subordonării, cât şi de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi în consecinţă dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalităţii în care inspectorul judiciar şi-a desfăşurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că simpla lipsă a unei menţiuni, în cuprinsul rezoluţiei de clasare, privind modul de analiză a cererii de probatorii formulate de petent prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare (prin care acesta solicita un extras din registrul intrări-ieşiri din care să rezulte numărul de vizite efectuate de doamna B. în perioada 28.11.2014-25.04.2017 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej), nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor prealabile. De altfel, în raport de faptele clamate, din înscrisurile şi suportul digital aflate la dosarul primei instanţe, rezultă că inspectorul judiciar s-a adresat Judecătoriei Gherla solicitând înscrisurile apreciate de acesta ca fiind relevante şi înregistrările audio a şedinţelor de judecată din datele de 26.01.2018 şi 23.02.2018. Astfel, din cuprinsul unor astfel de înscrisuri, coroborate şi cu aspectele reţinute prin rezoluţia nr. x/2018 rezultă că inspectorul judiciar a realizat atât demersul de documentare iniţială, cât şi pe cel de solicitare de relaţii. Faptul că, ulterior obţinerii acestora, pe baza analizei efectuate, nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumţie relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor.

Nefondate sunt şi criticile aduse de recurent manierei de aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, câtă vreme se impune evitarea realizării unei confuzii între noţiunea de mijloc de probă în cadrul verificărilor prealabile realizate de inspectorul judiciar (pe care nişte afirmaţii, precum cele ale numitei B., în cadrul şedinţelor de judecată din datele de 26.01.2018 şi 23.02.2018, din cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoarei Gherla, îl pot reprezenta) şi noţiunea de "indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, ce vizează o analiză a situaţiei de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Simpla existenţă a unor afirmaţii ale unei terţe persoane, indiferent dacă acestea pot sau nu să fie încadrate în categoria declaraţiilor de martori, nu sunt suficiente spre a fi calificate drept indicii ale săvârşirii unei abateri disciplinare, câtă vreme acestea nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât şi din cea a laturii obiective a acesteia).

Cât priveşte setul de critici adus de recurent modului în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. b) şi t) din Legea nr. 303/2004.

Faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost următoarele:

- procurorul C. i-a oferit consultanţă juridică doamnei B., spunându-i să formuleze plângeri cu privire la aceleaşi fapte către alt parchet, în sensul că doamna B. ar fi afirmat astfel:

"la un moment dat domnul procuror de caz m-a sfătuit să nu mai depun acele acte care rezultă în continuare [...] ci să constitui un alt dosar la alt parchet";

- procurorul C. i-a transmis doamnei B., în cadrul unei discuţii, în luna februarie a anului 2018, că în câteva zile urmează să îl trimită pe recurent în judecată.

Analizând, dintr-o primă perspectivă, maniera în care prima instanţă a examinat soluţia de clasare a sesizării disciplinare întrucât, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii privind săvârşirea abaterii reglementate de lit. b) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 (ce vizează încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii), Înalta Curte observă că teza susţinută de recurent este cea a săvârşirii abaterii în modalitatea simplă a încălcării prevederilor legale referitoare la interdicţii, respectiv a interdicţiilor de natură profesională.

O astfel de categorie de interdicţii (de natură profesională) este reglementată de art. 8 alin. (1) lit. b) şi art. 10 din Legea nr. 303/2004.

Conform art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 judecătorilor şi procurorilor le este interzis să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură.

Conform art. 10 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul şi nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat. Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.

În prezenta cauză, recurentul invocă o oferire de consultaţie juridică (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 303/2004) şi o comunicare realizată de către procuror către una dintre părţile litigiului penal (B.).

Totodată, conform art. 3 din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin: consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, în condiţiile legii, redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare, asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate, apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, activităţi de mediere, activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile C. civ., stabilirea temporară a sediului pentru societăţi la sediul profesional al avocatului şi înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate, activităţi de curatelă specială potrivit legii şi Statutului profesiei de avocat, orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 89 din Statutul profesiei de avocat, consultaţiile juridice pot fi acordate în scris sau verbal în domenii de interes pentru client, precum redactarea şi/sau furnizarea către client, prin orice mijloace, după caz, a opiniilor juridice şi informaţiilor cu privire la problematica solicitată a fi analizată, elaborarea de opinii legale, elaborarea proiectelor de acte juridice (contracte, convenţii, statute etc.) şi asistarea clientului la negocierile referitoare la acestea, elaborarea proiectelor de acte normative, participarea în calitate de consultant la activitatea organelor deliberative ale unei persoane juridice, în condiţiile legii, orice alte consultaţii în domeniul juridic.

Analizând aspectele incidente cauzei, Înalta Curte reţine că în raport de textele normative indicate mai sus, în măsura în care un magistrat nu face demersuri specifice profesiei de avocat, nu se încalcă interdicţia reglementată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar o simplă menţiune, din partea magistratului, privind competenţa de soluţionare a unor elemente pe care doamna B. dorea să le probeze cu unele înscrisuri pe care dorea să le depună în dosar, ce ar fi aparţinut altui parchet, nu reprezintă o activitate specific avocaţială sau care să poată fi calificată drept consultaţie juridică, astfel cum această noţiune este definită de art. 89 din Statutul profesiei de avocat.

De asemenea, comunicarea realizată către una dintre părţile dosarului nu reprezintă o comunicare publică în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Pe cale de consecinţă, întrucât aspectele semnalate de recurent nu pot reprezenta elemente materiale ale laturii obiective a abaterii reglementate de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, sunt nefondate criticile aduse de recurent soluţiei instanţei de fond, prin care, în interpretarea corectă a prevederilor sus citate, s-a reţinut ca fiind conform prevederilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 demersul Inspecţiei Judiciare de a clasa sesizarea.

Totodată, Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe reflectă şi o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin memoriul de recurs, recurentul- reclamant nu furnizează precizări clare asupra modalităţii de săvârşire a faptei pe care o reclamă.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate procurorului C., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că ceea ce critică recurentul este maniera în care judecătorul fondului, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte atacate, a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2), art. 8, art. 9 alin. (1) şi (2), art. 10 şi art. 11 alin. (1) din Codul deontologic, ce vizează, în esenţă, exercitarea funcţiei cu obiectivitate si imparţialitate, însă din argumentele evocate de recurent rezultă că, în cauză, nu se face trimitere la vreo măsură concretă dispusă de magistrat în cauza instrumentată de acesta, ci doar la pretinse comunicări verbale dintre acesta şi una dintre părţile disputei penale, prin care acesta, pe de o parte, ar fi precizat aspecte legate de competenţa materială a altor parchete, iar pe de altă parte, ar fi furnizat detalii privind stadiul soluţionării cauzei. Or, astfel de aspecte nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalităţii exercitării funcţiei cu rea-credinţă, câtă vreme nu vizează o măsură efectiv dispusă şi nu au capacitatea de a afecta validitatea acesteia. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reţine că, în raport şi de specificul activităţii magistratului procuror, în cauza de faţă nu se poate reţine că prin furnizarea sus indicatelor date nu ar fi fost respectat principiul legalităţii, obiectivităţii şi imparţialităţii şi nici nu se poate reţine nerespectarea principiului egalităţii de tratament.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiţii, simpla furnizare de informaţii privind parchetul competent sau stadiul de soluţionare a cauzei nereprezentând o astfel de nesocotire a normelor de drept material sau procesual.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. b) şi t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2149 din data de 4 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.