Obligation of Insured Persons Guarantee Fund to resolve compensation claims within a reasonable administrative deadline

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.11.2017, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei obligarea acestuia din urmă pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor nr. 32087 în data de 23.05.2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3716 din 20 septembrie 2018, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire înregistrate sub nr. x/29.05.2017.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3716 din 20 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de casare invocat, respectiv greşita aplicare a normelor de drept material, au fost formulate de către recurentul-pârât următoarele critici:

- termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de plată, calculat de la depunere, nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015, astfel că sentinţa recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 11 şi art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, precum şi a dispoziţiilor Normei nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care nu prevăd un termen de soluţionare a cererilor de plată;

- în mod eronat a apreciat instanţa de fond că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de plată pe care ar fi formulat-o reclamanţii, fără a lua în considerare: specificul, complexitatea şi încărcătura activităţii Fondului; necesitatea respectării principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament în soluţionarea cererilor de plată formulate de creditorii de asigurări; numărul foarte ridicat de cereri de plată aflate în soluţionare; prevederile legale care dispun că soluţionarea cererilor se face în ordinea înregistrării lor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 ianuarie 2019, intimaţii-reclamanţi A., E., C., D., B. au solicitat, pe cale de excepţie, respingerea recursului ca tardiv formulat iar pe fond, respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 9 aprilie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 10 martie 20121, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul în raport de excepţia tardivităţii recursului promovat de pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraţilor a cărei analiză este prioritară, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere următoarele considerente:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Termenul imperativ de 15 de zile, în care se poate declara recurs, este socotit de la momentul comunicării respectivei hotărâri, şi acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părţii, iar, potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) teza I C. proc. civ., recursul se motivează în termenul de declarare a recursului, fapt care nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părţii.

Din verificarea lucrărilor dosarului, se constată că sentinţa instanţei de fond a fost comunicată recurentului-pârât la data de 22 noiembrie 2018 iar,conform datei menţionate pe plicul de expediere, recursul a fost exercitat la 26 noiembrie 2018 .

Prin urmare, recursul a fost declarat în termenul legal, prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu poate fi reţinută această excepţie.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluţionării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul- pârât sunt elemente care ţin de temeinicia respingerii acţiunii de către instanţa de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ţinând de aprecierea suverană a instanţelor de fond.

Astfel, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au învestit instanţa de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 13 alin. (4) din Legea 213/2015 si art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor nr. 32087 în data de 23.05.2017.

Chestiunea litigioasă dezlegată de instanţa de fond a fost aceea a admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire înregistrate sub nr. x/29.05.2017.

Instanţa de fond a admis cererea, concluzionând că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată şi completată, autorităţile publice, în categoria cărora intră şi pârâtul, au obligaţia să soluţioneze cererile privind drepturile ori interesele legitime ale persoanelor "în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen", în cauză constatându-se încălcarea acestui termen de către instituţia pârâtă în legătură cu cererea reclamantei. Noţiunea de cerere are în textul de lege indicat, un sens generic, privind orice solicitare referitoare la un drept sau un interes legitim.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, criticile formulate de recurentul-pârât vizând incompatibilitatea cu prevederile Legii nr. 213/2015 a termenului de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de plată, precum şi aprecierea eronată a instanţei de fond că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de plată.

Dispoziţiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabileşte o procedură necontencioasă, prealabilă acţiunii în instanţă, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Reclamanţii au dovedit că au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, astfel că la data de 23 mai 2017 aceştia au transmis Fondului de Garantare a Asiguraţilor o cerere de despăgubire, pentru sumele menţionate în cuprinsul prezentei cereri de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/29.05.2017, fiind necontestat că această cerere de plată/despăgubire nu a fost soluţionată până la data pronunţării prezentei hotărâri.

În ceea ce priveşte durata de soluţionare a cererilor de despăgubire, Înalta Curte constată că nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 nu stabilesc un termen de soluţionare a cererilor de despăgubire.

Totodată, reiese cu puterea evidenţei că, în raport de natura procedurii şi de împrejurările concrete, respectiv existenţa unui număr foarte mare de cereri de despăgubire, nu este posibilă soluţionarea cererii cu respectarea unui termen de 30 de zile.

În jurisprudenţă s-a stabilit că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil privit ca garanţie a dreptului la o bună administrare.

Şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a cristalizat soluţia potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligaţiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim şi previzibil.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deşi nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităţilor naţionale.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 trebuie interpretate şi aplicate în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ce consacră dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a unei cauze, drept statuat ca garanţie a unui proces echitabil. Acest principiu este aplicabil nu numai în procedura judiciară contencioasă, ci şi în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său cuprinde şi această etapă prealabilă, obligatorie.

În fine, omisiunea legii care nu prevede un termen maxim de soluţionare a cererii nu poate conduce la acceptarea ideii că pârâtul nu este ţinut de respectarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi că nu are obligaţia să se pronunţe într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii reclamantei.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii au urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termenul scurs de la data depunerii cererii este prea mare pentru a putea fi apreciat rezonabil, astfel că, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că un astfel de termen nu a fost respectat de către pârât.

Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că nici până la data soluţionării prezentului recurs, cererea reclamanţilor nu a fost soluţionată şi nici nu a fost stabilit un termen previzibil pentru soluţionare.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond, prin care s-a reţinut incidenţa art. . 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 este legală, constatând că prima instanţă a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de reclamanţi.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat, nefiind incidente motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3716 din 20 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.