Cassation Appeal Dismissed: Rejection of Claim for Higher Salary Grid for Court IT Specialists Under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 15.06.2018, reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Timişoara au solicitat:

1. Admiterea plângerii;

2. Anularea Hotărârii nr. 5/12 aprilie 2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Timişoara, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 18/RU/16.02.2018 emisă de preşedintele Curţii de Apel Timişoara, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. b) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile,

3. Obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective,

4. Obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să ni se asigure în plată acelaşi venit net pe care l-am fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018,

5. Obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respective de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii,

6. Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul şi specificaţia pe care le-au precizat până la finalizarea dezbaterilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 171 din 26 martie 2019, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Anexei V, Capitolul VIII, Secţiunii a 4-a, articolul 17 alin. (2) şi Secţiunea a 6-a, art. 22, art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3), (16) alin. (1) şi (2), 20, 41 şi 53 din Constituţie.

Totodată, a respins cererea reclamanţilor de suspendare a judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională şi ca nefondată excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Timişoara.

De asemenea, respins cererea de chemare judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Timişoara, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 171 din 26 martie 2019 din 5 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În fapt, reclamanţii deţin funcţia de specialişti IT în cadrul Tribunalului Arad.

În esenţă, recurenţii au susţinut că sentinţa atacată este nemotivată, instanţa odată cu pronunţarea sentinţei a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegaliate învocate prin cererea de chemare in judecată. De asemenea, instanţa nu a motivat sub niciun aspect existenţa unei justificări obiective şi rezonabile în modalitatea de legiferare, respectiv nu a avut în vedere argumentele prezentate privind nemodificarea atribuţiilor recurenţilor faţă de periaoda privind veghea asimilare salarială cu magistraţii cu grad de judecătorie şi vechiul statut.

S-a susţinut că sentinţa este nemotivată, instanţa încălcând în acest mod prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenţii au mai susţinut că, prin nemotivarea sentinţei cu privire la aspectele indicate, instanţa de fond a privat-o de dreptul la un proces echitabil, încălcând dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Au considerat astfel că sentinţa este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 C. proc. civ., nemotivarea acesteia echivalând cu necercetarea fondului, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare conform art. 488 pct. 6 din cod.

În continuare, recurenţii au apreciat sentinţa atacată ca fiind "nelegală şi netemeinică" fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii au mai susţinut că:

Decizia contestată a fost emisă cu încălcarea principiului egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea 153/2017.

Decizia a fost emisă cu încălcarea principiului importanţei sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcţie de responsabilitatea, complexitatea, riscurile activităţii şi nivelul studiilor prevăzut la art. 6 lit. d) din Legea 153/2017.

Decizia a fost emisă cu încălcarea principiului transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, în sensul asigurării predictibilităţii salariale pentru personalul din sistemul bugetar, prevăzut de 6 lit. g) din legea 153/2017.

Decizia a fost emisă cu încălcarea principiului restrângerii unor drepturi sau al unor libertăţi prevăzut de art. 53 din Constituţia României.

Începând cu data intrării in vigoare a Legii nr. 87/2008, specialiştii IT din instanţe şi parchete aveau o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor. Această poziţie a fost coborâtă şi egalizată cu cea a grefierilor odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 prin poziţionarea pe aceeaşi grilă de salarizare fără a fi prezentat vreun motiv obiectiv şi rezonabil, vreun scop legitim, în condiţiile în care complexitatea şi ierarhizarea muncii specialiştilor IT sunt diferite de cele ale grefierilor. Mai mult, nici subordonarea specialiştilor IT nu este egală cu cea a grefierilor, primii subordonându-se administrativ doar şefului instituţiei şi profesional serviciului de specialitate din Ministerul Justiţiei/Public.

De asemenea, statutul juridic dobândit de specialiştii IT, distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcţiilor, reprezintă un drept câştigat care nu poate fi negat sau înlăturat, iar Legea nr. 153/2017 desfiinţează definitiv acest statut juridic de care ne bucuram, afectându-ni-se dreptul subiectiv câştigat prin Legea 87/2008, acela de a beneficia de un statut juridic specific specialiştilor IT şi nu de un statut juridic specific grefierilor.

Nu rezultă nici din expunerea de motive a legii, nici din textul legii care este motivul excluderii specialiştilor IT din grila de salarizare a specialiştilor din Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public. Mai mult, în expunerea de motive a Legii 153/2017 se precizează că adoptarea acestei legi este necesară pentru eliminarea disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare. Or, în cazul specialiştilor IT, salarizarea acestora se egalizează cu cea a grefierilor.

Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.

Raportat la condiţiile cumulative impuse de Constituţie pentru restrângerea unor drepturi şi asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat, în decizia mai sus menţionată, doar o singură condiţie este îndeplinită şi anume aceea ca este prevăzută de o lege. Or, Curtea Constituţională statuează faptul că pentru ca o diminuare a salariului să îndeplinească condiţiile de constituţionalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Raportat la acest aspect, arătăm faptul că celelalte 6 condiţii nu sunt îndeplinite, legea în forma adoptată nearătând vreo situaţie care să impună restrângerea dreptului, restrângere care nu se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, iar restrângerea dreptului este aplicată discriminatoriu, în condiţiile în care celorlalte categorii de personal salarizat din fonduri publice le cresc salariile.

De asemenea, consideră că stabilirea unor salarii substanţial diminuate în raport cu cele actuale - pe perioadă nedeterminată şi fără caracter excepţional - aduce atingere şi principiului stabilităţii şi securităţii juridice, precum şi previzibilităţii normelor legale. Consideră recurenţii că reducerea cu mai mult de 50% a nivelului salarial actual aduce atingere dreptului Ia salariu şi reprezintă o discriminare vădită între specialiştii care asigură funcţionarea tehnică în cele mai bune condiţii a întregului sistem judiciar din România şi ceilalţi specialişti din cadrul acestui sistem.

Mai mult, recurenţii arată că orice soluţie, mai ales aceea care duce la afectarea dreptului constituţional al salariului, indiferent de cuantumul salariului, nu numai că trebuie prezentată în termeni obiectivi în cadrul instrumentului de prezentare şi motivare, dar şi fundamentată exclusiv pe cauze excepţionale şi temporare (aşa cum cere art. 53 din Constituţie).

Prin urmare, prevederile legale din cuprinsul Legii nr. 153/2017 prin care se stabileşte salarizarea informaticienilor din sistemul justiţiei, prin reducerea salariilor în plată ale personalului deja încadrat pe aceste funcţii sunt neconstituţionale, impunându-se garantarea menţinerii nivelului în plată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timişoara a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles să formuleze o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Secţiunea a IV-a şi ale art. 22 din Secţiunea a 6-a din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 138 alin. (5) şi art. 111 alin. (1) din Constituţia României şi cerere de suspendare a soluţionării prezentului recures până la soluţionarea excepţieiei de neconstituţionalitate.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Timişoara a depus note scrise cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale precum şi la cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de recurenţii-, prin care invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 10 martie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Asupra cererii de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurentii- reclamanţi.

Cu titlu prealabil, se constată că, având în vedere temeiul juridic în considerarea căruia instanţa sesizată poate suspenda judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecăţii, oferind judecătorului opţiunea de a aprecia asupra oportunităţii aplicării acestei măsuri faţă de împrejurările concrete ale cauzei, instanţa supremă reţine că susţinerile, formulate de autorul cererii nu au relevanţă în speţă.

Astfel, lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Asupra recursului declarat

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

În referire la motivul de nelegalitate întemeiat de recurent pe prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recursul reclamanţilor supune judecăţii critici referitoare la motivarea sentinţei, susţinându-se că prima instanţă a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegaliate învocate prin cererea de chemare în judecată fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Susţinerea recurentilor-reclamanţi este nefondată. Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Curtea constată însă din lecturarea considerentelor sentinţei recurate că, contrar susţinerilor recurenţilor reclamannţi, există o motivare argumentată a soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii, cu arătarea în concret a temeiurilor de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiei recurate.

Curtea aminteşte că motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. nu devine incident când partea este nemulţumită de argumentele expuse de prima instanţă, ci doar atunci când hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia sau cuprinde motive contradictorii sau chiar străine de cauză, ceea ce nu este cazul în speţă, hotărârea primei instanţe, sub aspectele criticate, fiind motivată prin raportare la argumentele expuse.

Pe calea unei cereri de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu se poate obţine o rejudecare a fondului cauzei pentru simple observaţii privind netemeinicia sentinţei pronunţate la fond, cât timp cel care formulează o cerere de recurs nu dovedeşte în mod indubitabil incidenţa motivului de casare, în concepţia noului C. proc. civ., recursul fiind o cale extraordinară de atac.

Argumentul concret invocat în dezvoltarea acestui motiv de recurs vizează practic lipsa unui răspuns la motivele de fapt şi de drept invocate de reclamată prin cererea de chemare în judecată, în contextul în care întreaga motivare constituie o preluare a susţinerilor pârâtului, ceea ce a condus, în opinia recurentei la necercetarea cauzei şi încălcarea dreptului la apărare.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt şi de drept care întemeiază soluţia şi cuprinzând argumente concludente care au stat la baza respingerii apărărilor.

Totodată, Curtea apreciază că prima teză a textului de lege are în vedere omisiunea efectivă de a examina temeiurile invocate de către parte în susţinerea acţiunii, iar nu lipsa cercetării în mod distinct a fiecăruia dintre argumentele de fapt sau de drept invocate de aceasta, care, oricât de larg ar fi dezvoltate de parte, sunt subsumate motivului principal pe care îl sprijină.

Prin urmare, instanţa de fond este cea în drept să grupeze argumentele expuse de reclamantă în susţinerea acţiunii, având posibilitatea de a răspunde printr-un considerent comun.

Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat şi a motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor urma:

In ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor Constituţiei României

Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a alegii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii întimp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanţilor s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanţii consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greşit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 şi art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincţia de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat (ianuarie 2018), legiuitorul făcea o distincţie clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea şi modul de salarizare a specialiştilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, aceştia sunt încadrate ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT". De asemenea, specialiştii IT sunt menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Aceşti specialişti IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 (prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004).

Înalta Curte constată că sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialiştii ai parchetelor.

De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenţi şi dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esenţă reglementarea ca atare şi implicit constituţionalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea acţiunii de faţă.

În ceea ce priveşte principiile stabilite de Legea 153/2017 Curtea are în vedere că acestea au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte şi nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte.

Chiar presupunând existenţa în cauză a unei discriminări, astfel cum a fost invocată de reclamanţi Curtea nu poate înlătura de la aplicare dispoziţiile legale menţionate.

În sprijinul acestei susţineri Curtea are în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 818 din 3 iulie 2008 Publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008 prin care s-a stabilit că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a realizat o distincţie esenţială între dreptul de a continua sa primeşti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010, par. 58). În prezenta cauză cererea reclamanţilor vizează salariul viitor al acestora şi nu plata drepturilor salariale pentru munca deja prestată.

De asemenea, în ceea ce priveşte dreptul statului de a reglementa politica salarială şi marja de apreciere de care beneficiază acesta în alte cauze s-a stabilit:-Cauza Kechko contra Ucrainei - par. 23., Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare.

- Cauza Wieczorek c. Poloniei, par. 59 "Statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea constata ca nu este rolul sau de a verifica in ce măsura existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor in care aprecierea autorităţilor este vădit lipsita de orice temei.

Argumentele invocate de reclamanţi (încălcarea principiului egalităţii în drepturi, principiului drepturilor câştigate, al securităţii juridice şi al restrângerii unor drepturi) urmează a fi valorificate prin procedura de sesizare a Curţii Constituţionale, demers de care aceştia au uzat.

În fine, Înalta Curte constată că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de acesţia.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurentii- reclamanţi.

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1171 din 26 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.