Insurance claim against guarantee fund dismissed as late, with 90-day deadline held to be a peremptory lapse period.

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 29.11.2017, reclamanta Regia Autonomă de Transport Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei F.G.A. nr. 10929/07.11.2017 si obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii de admitere a cererii RATB de plată pentru suma de 1411,10 RON.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr nr. 3737 din 21 septembrie 2018, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a promovat recurs reclamanta A. S.A. (fostă Regia Autonomă de Transport Bucureşti), din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin argumentele prezentate în susţinerea motivelor de nelegalitate, recurenta a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv art. 20 din Norma 16/2015.

A precizat că instanţa de fond nu s-a aplecat asupra acestor dispoziţii clare, respingând în mod nelegal solicitarea recurentei, sens în care a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale şi vădit eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, precum şi a unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către aceasta.

Precizează că din punctul de vedere al recurentei, termenul de prescripţie nu începe să curgă atâta timp în cauză se desfăşoară cercetări pentru stabilirea persoanei vinovate de producerea evenimentului.

În concluzie a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

1.4. Apărarea în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 9 aprilie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 10 martie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speţă, pe calea acţiunii în contencios administrativ deduse judecăţii, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 10929/07.11.2017, prin care a fost respinsă cererea de plata şi înscrisurile aferente acesteia având în vedere că au fost depuse peste termenul legal.

Aşa cum reiese dina atelei lucrările dosarului, prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/06.04.2017, reclamanta a solicitat prin împuternicit, plata sumei de 1411,10 RON cu titlu de despăgubiri, din care suma de 1212,72 RON reprezintă lipsa de folosinţă a unui număr de 15 tramvaie blocate, iar suma de 198,38 RON reprezintă contravaloarea deplasării vehiculelor de intervenţie trimise de regie pentru deblocarea circulaţiei.

În fapt, la data de 15.03.2016, a avut loc un eveniment rutier din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, care a produs avarierea autovehiculului cu nr. de înmatriculare x. La data evenimentului, auto cu nr. de înmatriculare x era asigurat cu poliţa de asigurare RCA seria x/02/X1/SP nr. x emisă la data de 20 martie 2015 de B. S.A., pentru perioada asigurată de la 25.03.2015 până la 24.03.2016.

În cauză s-a întocmit dosarul penal nr. x/2016, iar reclamanta s-a constituit parte civilă prin adresa nr. x/14.09.2016.

În cadrul analizării cererii, pârâta a emis decizia nr. 10929/07.11.2017 prin care s-a stabilit respingerea cererii de plată ca tardivă întrucât petenta reclamantă a înţeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.

Pe calea prezentei contestaţii, reclamanta a susţinut că, în realitate, a formulat cererea de plată încă din data de 29.09.2016 si nu 06.04.2017, astfel cum rezulta din înscrisurile anexate contestaţiei.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, trebuie remarcat că ceea ce se dispută în cauză, în mod esenţial, prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa fondului, este împrejurarea dacă reclamanta a înţeles să formuleze şi să depună cererea de plată în termenul legal de depunere a cererilor de plată la intimatul FGA pentru asiguratorul S.C. B. S.A.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispoziţiilor acestei legi.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015, care prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraţilor, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Sub un alt aspect, cererile creditorilor de asigurări, definiţi de art. 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat, sunt de competenţa comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestaţie, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment şi nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În acelaşi sens, Legea nr. 213/2015 şi art. 9 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii ale asigurătorilor în faliment, plăţile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispoziţiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător şi nu preia funcţiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligaţie solidară a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Mai mult decât atât, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Aşadar, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că evenimentul rutier a avut loc la data de 15.03.2016, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar cererea de plata a fost redactata la data de 06.04.2017, astfel că cererea de plata a fost tardiv formulată, fiind depusă peste termenul de decădere reglementat de legislaţie, de 90 de zile, de la rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, in cazul B. S.A. -28.04.2017 (împotriva B. S.A. s-a deschis procedura falimentului prin încheierea pronunţata la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a Civila, definitiva prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti).

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Aşa cum reiese din înscrisurile administrate în cauze, cererea de plată a reclamantei a fost înregistrată la pârât sub numărul x/06. 04. 2017, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 care a început să curgă la data de 28.04.2016 şi s-a împlinit la data de 28.07.2016.

Prin urmare, respingerea cererii reclamantei de despăgubiri ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, impunându-se menţinerea Deciziei FGA nr. 10929/07. 11 2017, prin care cererea de plata a fost respinsă tardiv formulata, fiind depusa peste termenul de decădere de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015, de la rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, în cazul B. S.A. -28.04.2017 (împotriva B. S.A. s-a deschis procedura falimentului prin încheierea pronunţata la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a Civila, definitiva prin Decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti).

Totodată, nici susţinerea recurentei cu privire la faptul că termenul de 90 de zile ar fost întrerupt prin constituirea RATB ca parte civilă în dosarul penal nr. x/2016 potrivit nr. 144367/14.09.2016.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa fondului, prevederile art. 2537 pct. 3 C. civ., reprezintă cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive constituirea ca parte civilă dacă s-a început urmărirea penală, această situaţie nefiind regăsită în prezenta speţă.

Nu în ultimul rând, din punctul de vedere al regulilor care le sunt aplicabile, termenele de decădere se deosebesc esential de cele de prescriptie, în sensul ca, ele nu sunt de principiu, susceptibile de suspendare şi întrerupere.

De altfel, în situaţia de faţă, instanţa de recurs nu poate face o reevaluare în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., împrejurările expuse de recurentă şi la care a făcut referire recurenta, nefiind apte a face dovada pretenţiilor afirmate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. (fostă Regia Autonomă de Transport Bucureşti) împotriva sentinţei civile nr. 3737 din 21 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.