Judicial transfer request: excess of power for failure to apply mandatory personal and professional criteria over staffing needs

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Apel Oradea a formulat acţiune în contencios administrativ, prin care a solicitat anularea Hotărârii secţiei de judecători numărul 383 din 24 martie 2020, prin care i s-a respins solicitarea de transfer la Curtea de Apel Oradea de la Curtea de Apel Alba Iulia, ca fiind nelegală şi netemeinică şi implicit, anularea avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea, aviz menţionat în cuprinsul hotărârii atacate, (în posesia căruia însă nu se află) şi obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, să emită o hotărâre prin care să dispună transferul reclamantului la Curtea de Apel Oradea.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 201 din 23.07.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

- Admite în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Apel Oradea.

- Dispune anularea Hotărârii secţiei de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii numărul 383 din 24 martie 2020.

- Obligă pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să dispună transferul reclamantului la Curtea de Apel Oradea.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 201 din data de 23.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât solicită admiterea căii de atac declarate, casarea în tot a sentinţei atacate şi rejudecând în fond, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive sub aspectul capătului de cerere având ca obiect anularea avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea, cu consecinţa respingerii acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără legitimare procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Criticile subsumate motivelor de casare invocate sunt următoarele:

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează dezlegarea dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea, instanţa de fond reţinând greşit că avizul în discuţie reprezintă un act cu caracter premergător care a stat la baza emiterii actului cu potenţial vătămător şi anume Hotărârea nr. 383 din 24.03.2020 a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că, deşi acesta aparţine unui alt emitent, raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată, CSM deţine calitatea de parte în raportul juridic de drept substanţial administrativ dedus judecăţii care a generat pretinsul efect vătămător pentru reclamant.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 32, art. 33 şi art. 40 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 32 C. proc. civ., promovarea oricărei acţiuni în justiţie presupune îndeplinirea a patru cerinţe esenţiale: formularea unei pretenţii, justificarea unui interes (legitim, născut, actual şi personal), calitatea şi capacitatea procesuală a părţilor. Aceste cerinţe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele paralizând declanşarea sau continuarea acţiunii civile.

În principiu, prin calitate procesuală pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii. Pe de altă parte, lipsa calităţii procesuale pasive în cadrul unei acţiuni, presupune că interesul reclamantului urmărit prin promovarea acţiunii în justiţie, nu se poate realiza faţă de cel chemat în judecată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, care face de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.

Întrucât reclamantul este cel care promovează acţiunea, acesta stabileşte cadrul procesual, în concordanţă cu dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., sens în care trebuie să justifice calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată.

Prin acţiunea formulată, intimatul reclamant a solicitat, printre altele, anularea avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea,

Reiterăm faptul că, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de anulare a avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea, acesta nu justifică legitimarea procesuală pasivă a subscrisului, Consiliul Superior al Magistraturii nefiind emitentul acestui act.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, consideră recurentul că, în mod netemeinic şi nelegal, s-a apreciat că acesta are legitimare procesuală pasivă sub aspectul capătului de cerere având ca obiect anularea avizului emis de preşedintele Curţii de Apel Oradea, în condiţiile în care reclamantul a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens, fără a individualiza pârâtul.

2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât susţine că hotărârea primei instanţe a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, a celor ale art. 60 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1347/2019.

Afirmă recurentul că, în cauza de faţă, nu se poate reţine că Hotărârea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 383 din 24.03.2020 a fost adoptată cu exces de putere, astfel cum această noţiune este definită prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Art. 2 alin. (1) lit. n) din lege defineşte excesul de putere ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

Susţine recurentul că aceste prevederi nu sunt aplicabile, întrucât respingerea cererii de transfer a intimatului - reclamant prin Hotărârea nr. 383/24.03.2020 a secţiei pentru judecători a fost motivată, fiind adoptată în limitele competenţelor legale şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1347/2019.

Reiterând situaţia de fapt dedusă judecăţii şi care a stat la baza emiterii hotărârii contestate, recurentul -pârât arată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză, hotărârea prin care s-a respins solicitarea de transfer a intimatului reclamant de la Curtea de Apel Alba Iulia la Curtea de Apel Oradea fiind legală şi temeinică, în cuprinsul acesteia fiind analizate criteriile prevăzute de Regulament.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, în analiza cererii de transfer au fost avute în vedere toate criteriile cuprinse în art. 4 din Regulament, cu respectarea principiului potrivit căruia normele care reglementează instituţia transferului au caracter supletiv şi conferă doar o vocaţie în sensul arătat, fără a crea în mod automat un drept solicitantului.

Totodată, precizează faptul că art. 4 din Regulamentul indicat, deşi prevede în mod exhaustiv criteriile avute în vedere la soluţionarea cererilor de transfer, nu stabileşte o ordine de prioritate a acestora în funcţie de ordinea în care sunt prevăzute, revenind secţiei pentru judecători să evalueze aceste criterii prin prisma raportului dintre interesul individual şi cel general.

Astfel, în mod evident, din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare la transferul judecătorilor şi procurorilor rezultă că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la raţiunile şi necesităţile sistemului judiciar, pentru evitarea provocării unor grave disfuncţionalităţi în activitatea instanţelor şi parchetelor.

În speţă, interesul profesional şi personal şi implicit interesul general al bunei funcţionari al instanţei a fost acela de a nu afecta activitatea Curţii de Apel Alba Iulia care, prin vacantarea unui alt post, alături de cele 6 posturi deja vacante la momentul analizării solicitării reclamantului, ar fi condus în mod evident la o perturbare a activităţii acestei instanţe.

Prin urmare, susţine recurentul-pârât, hotărârea, a cărei anulare s-a dispus de către instanţa de fond, a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare incidente, în cuprinsul acesteia şi a actelor întocmite de direcţiile de specialitate ale aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Regulament, care fac corp comun cu hotărârea, regăsindu-se datele referitoare la criteriile prevăzute de art. 4 din Regulament şi elementele de referinţă ce conturează criteriile regulamentare sub aspectul volumului de activitate al instanţelor implicate în procedura transferului, numărul posturilor vacante şi al posturilor temporar vacante la instanţele implicate şi dificultăţile de ocupare a acestora, vechimea efectivă în funcţia de judecător, vechimea la instanţa de la care se solicită transferul, vechimea în gradul aferent instanţei la care se solicită transferul, specializarea judecătorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secţiei/completului corespunzător specializării, precum şi disponibilitatea de a activa în alte secţii/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanţei/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerinţele acesteia, domiciliul solicitantului, locul de muncă al soţului sau soţiei, distanţa dintre domiciliul şi sediul instanţei la care funcţionează judecătorul şi posibilităţile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia, starea de sănătate şi situaţia familială.

În aceeaşi analiză a asigurării echilibrului la care s-a făcut mai sus referire, s-a avut în vedere şi situaţia Curţii de Apel Alba Iulia, prin prisma datelor furnizate de instanţele implicate în procedura de transfer, reţinându-se faptul că la Curtea de Apel Alba Iulia exista un număr semnificativ de locuri vacante, că posturile vacante de la Curtea de Apel Oradea erau în cadrul unor secţii pentru care intimatul reclamant nu îndeplinea condiţia specializării (chiar dacă instanţa de fond a paralizat acest argument, reţinând că reclamantul a activat şi în materie civilă, însă cu ani în urmă) şi că preşedintele curţii de apel la care se solicitase transferul a emis un aviz negativ.

Or, primul dintre criteriile prevăzute la art. 4 din Regulament este cel referitor la avizele motivate ale instanţelor implicate şi punctul de vedere al curţii de apel.

In consecinţă, contrar susţinerilor instanţei de fond, analiza cererii de transfer a intimatului reclamant s-a făcut prin prisma criteriilor prevăzute la art. 4 din Regulament, nefiind formală, asigurându-se luarea unei decizii obiective, în condiţii de legalitate şi oportunitate, în raport de circumstanţele concrete ale cererii acestuia şi de situaţia instanţelor implicate în procedura de transfer, avându-se totodată în vedere datele comunicate în avizele emise de preşedinţii celor două Curţi de apel.

Mai arată recurentul că avizul negativ dat de preşedintele Curţii de Apel Oradea a fost motivat prin faptul că nu s-au apreciat ca fiind determinante argumentele domnului judecător A. privind reducerea costurilor cu chiria şi cheltuielile de transport generate de desfăşurarea activităţii acestuia la Curtea de Apel Oradea, în condiţiile în care din traseul profesional al domnul judecător reiese că acesta a acceptat în repetate rânduri delegarea/detaşarea la alte instanţe, cu sediul în alte localităţi, tară a mai pune problema acestor costuri suplimentare pe perioadele de delegare/detaşare.

Un alt considerent în argumentarea avizului negativ a fost determinat de alegerea domnului judecător de a promova la o altă instanţă, în condiţiile în care la Curtea de Apel Oradea fusese scos la acelaşi concurs de promovare un loc la secţia penală (specializare îmbrăţişată de domnul judecător prin susţinerea examenului la această materie şi activarea mai bine de doi ani în cadrul secţiei penale a Curţii de Apel Alba Iulia).

Însă, argumentul hotărâtor a constat în faptul că locurile vacante din cadrul Curţii de Apel Oradea erau la secţia I civilă şi respectiv secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, preşedintele Curţii de Apel Oradea invocând gradul de complexitate a cauzelor soluţionate de curţile de apel în fond şi în căile de atac, care reclamă o anumită vechime în specialitate a judecătorilor în cadrul fiecărei secţii, reţinând că domnul judecător este specializat în drept penal.

În raport de aspectele expuse, recurentul-pârât susţine că este eronată aprecierea instanţei de fond, în sensul că avizul negativ al preşedintelui Curţii de Apel Oradea este un act cu caracter premergător ce nu are un efect obligatoriu, ci unul consultativ, în condiţiile în care din cuprinsul art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1347/2019, care stabileşte criteriile analizate de secţia corespunzătoare în soluţionarea unei cereri de transfer, primul criteriu este cel al avizelor motivate ale instanţelor implicate şi punctul de vedere al Curţii de apel.

Prin urmare, consideră recurentul că limitele legale ale exercitării dreptului de apreciere conferit Consiliului se raportează la scopul legii, iar respectarea acestor limite presupune respectarea principiului proporţionalităţii, a echilibrului necesar între măsurile individuale şi interesul public ocrotit, respectiv buna funcţionare a justiţiei.

În ceea ce priveşte specializarea judecătorului, arată recurentul că trebuie înlăturate argumentele instanţei de fond şi sub acest aspect, reiterând faptul că intimatul - reclamant a promovat în gradul profesional de curte de apel susţinând concursul la materia drept penal/drept procesual penal, desfaşurându-şi activitatea de la momentul promovării la secţia penală a Curţii de Apel Alba Iulia.

De altfel, unul dintre criteriile în baza căruia se repartizează judecătorii pe secţii în cadrul instanţelor potrivit art. 20 alin. (2) lit. c) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 1375/2015 este specializarea pentru care s-a optat la concursul de promovare în funcţii de execuţie.

Cu privire la motivele personale invocate de intimatul- reclamant (referitoare la naveta pe care acesta este nevoit să o facă între localitatea de domiciliu şi sediul Curţii de Apel Alba Iulia, la faptul că deţine în proprietate un imobil în municipiul Oradea, la faptul că soţia sa are locul de muncă în municipiul Oradea şi la situaţia copilului său), recurentul susţine că acestea au fost inserate în cuprinsul hotărârii atacate (pag. nr. 1 şi 3), fiind analizate la soluţionarea cererii sale de transfer prin raportare la celelalte criterii prevăzute de art. 4 din Regulament.

Pe de altă parte, deşi avute în vedere la adoptarea hotărârii contestate, apreciază recurentul că acestea nu reprezintă situaţii excepţionale, apte să determine inversarea raportului de preeminenţă dintre interesul privat şi interesul general astfel cum a fost detaliat.

Mai arată recurentul că susţinerile intimatului- reclamant, preluate de către instanţa de fond, privind pretinsa aplicare discreţionară de către Consiliul Superior al Magistraturii, doar a unuia sau altuia dintre criterii, sunt neavenite, în condiţiile în care, la baza adoptării hotărârii contestate stau actele emise de Direcţia Resurse Umane şi Organizare, ce detaliază, pentru fiecare instanţă în parte, aspecte legate de schemele de personal, de volumul de activitate, de încărcătura pe schemă şi pe judecător şi pentru fiecare din solicitanţi, date referitoare la situaţia profesională şi respectiv personală a acestora.

Aşa cum s-a menţionat deja, înscrisurile emise de direcţia de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ce stau la baza adoptării hotărârilor în discuţie fac corp comun cu acestea, astfel că nu este necesară reluarea în conţinutul hotărârii a tuturor datelor ce prefigurează criteriile de la art. 4 din Regulament.

Ca un corolar al argumentelor mai sus relevate, afirmă recurentul că argumentele prezentate în hotărârea a cărei anulare a solicitat-o intimatul -reclamant sunt coerente, clare şi lipsite de ambiguităţi şi de contradicţii, fiind în măsură să permită urmărirea raţionamentului care a condus la adoptarea acesteia.

Prin urmare, în mod eronat, a conchis instanţa de fond că în cauza de faţă se poate reţine că hotărârea atacată a fost adoptată cu exces de putere, astfel cum această noţiune este definită prin art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

1.4. Apărările formulate de intimatul-reclamant

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând în susţinerea apărărilor Decizia nr. 454 din 2020, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 23 iulie 2020, prin care a fost declarat neconstituţional art. 60 din Legea nr. 303/2004.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi în raport de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Primul motivul de recurs invocat de recurentul-pârât vizează dezlegarea dată de către instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la anularea avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 32, art. 33 şi art. 40 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, în primul rând, că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, prin admiterea sau respingerea acesteia nu poate atrage sancţiunea nulităţii pentru încălcarea unor norme de procedură, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Astfel, procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale este reglementată de art. 248 din C. proc. civ., în Secţiunea a 2-a - Cercetarea procesului, fiind prevăzute reguli de procedură referitoare la ordinea în care instanţa se poate pronunţa asupra lor, la necesitatea administrării de probe pentru dezlegarea acestora sau la posibilitatea unirii anumitor excepţii cu fondul cauzei.

Prin urmare, regulile de procedură ce ar fi putut fi încălcate sub sancţiunea nulităţii, potrivit ipotezei art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., ar fi fost cele de la art. 248 C. proc. civ., în timp ce soluţionarea pe fond a unei excepţii procesuale, chiar dacă în temeiul unor dispoziţii procedurale, reprezintă un act de judecată prin care instanţa se pronunţă, chiar şi parţial, asupra demersului judiciar cu care a fost învestită.

Înalta Curte reţine că, în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. trebuie făcută diferenţa dintre "noţiunea de normă procedurală" şi cea de "regulă de procedură", în speţa de faţă, instanţa de fond soluţionând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu respectarea regulilor de procedură şi în temeiul normelor procedurale care reglementează instituţia "calităţii procesuale". Un argument în plus constă în faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei procesuale pasive, soluţia este de respingere a acţiunii ca fiind introdusă "împotriva unei persoane fără calitate" (art. 40 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.), şi nu de anulare a acţiunii.

Pe de altă parte, în mod legal, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, având în vedere că avizul negativ al Preşedintelui Curţii de Apel Oradea reprezintă un act premergător hotărârii CSM contestate, făcând corp comun cu aceasta, în condiţiile în care în motivarea acesteia, autoritatea recurentă a preluat, în sprijinul soluţiei de respingere a cererii de transfer, argumentaţia expusă de Preşedintele Curţii de Apel Oradea în avizul emis.

De altfel, această abordare se corelează, într-o bună logică juridică, şi cu soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantului, în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat separat asupra capătului de cerere vizând anularea avizului negativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Oradea, ci a analizat temeinicia acestuia prin raportare la hotărârea CSM.

În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut ca motiv de reformare a sentinţei recurate, fiind nefondat.

2. Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii, este susţinut de recurentul-pârât prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 60 din Legea 303/2004 (declarat neconstituţional la momentul pronunţării sentinţei atacate), art. 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea secţiei de Judecători a CSM 1347/2019.

Argumentaţia expusă în cererea de recurs se bazează pe pretinsa respectare a dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Regulamentul privind transferul judecătorilor şi procurorilor, sub aspectul criteriilor avute în vedere la soluţionarea cererii intimatului-reclamant.

Prima instanţă a apreciat că din analiza coroborată a tuturor criteriile de transfer cuprinse în art. 3 din Hotărârea CSM nr. 193/2006, având la bază probele administrate în cauză, se impunea admiterea cererii de transfer a reclamantului de la Curtea de Apel Alba-Iulia la Curtea de Apel Oradea, exercitarea dreptului de apreciere a secţiei pentru judecători realizându-se cu încălcarea principiului proporţionalităţii, astfel cum acest principiu este concretizat în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care, definind excesul de putere, face referire la exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţenilor.

Înalta Curte, fără a nega rolul sau marja de apreciere a secţiei pentru Judecători în îndeplinirea atribuţiilor legale şi regulamentare ale Consiliului superior al Magistraturii în gestionarea resurselor umane, raportat la raţiunile şi necesităţile sistemului judiciar, împărtăşeşte opinia primei instanţe, în sensul că prin admiterea cererii de transfer a reclamantului nu putea produce ruperea echilibrului necesar între măsurile individuale şi interesul public ocrotit, concluzia primei instanţe fiind confirmată de faptul că ulterior sesiunii de transferuri din 24.03.2020, prin care cererea reclamantului a fost respinsă, de la Curtea de Apel Alba-Iulia au mai fost transferaţi la altă instanţă doi judecători.

În temeiul art. 3 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006 din 9 martie 2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, "La soluţionarea cererilor de transfer ale judecătorilor şi procurorilor la alte instanţe sau parchete vor fi avute în vedere următoarele criterii: volumul de activitate al instanţei sau parchetului de la care se solicită transferul şi la care se solicită transferul, numărul posturilor vacante şi al posturilor temporar vacante la instanţele ori parchetele implicate şi dificultăţile de ocupare a acestora; vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror; vechimea la instanţa sau parchetul de la care se solicită transferul; vechimea în gradul aferent instanţei, respectiv parchetului la care se solicită transferul; specializarea judecătorului/procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secţiei/completului corespunzător specializării, precum şi disponibilitatea de a activa în alte secţii/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanţei/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerinţele acesteia; domiciliul solicitantului; locul de muncă al soţului sau soţiei; distanţa dintre domiciliul şi sediul instanţei sau parchetului la care funcţionează judecătorul ori procurorul şi posibilităţile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia; starea de sănătate şi situaţia familială".

Examinând criticile formulate Înalta Curte apreciază, contrar celor susţinute de către recurentul - pârât, că analiza cererii de transfer a reclamantului nu a fost realizată prin prisma tuturor criteriilor relevante prevăzute de Hotărârea nr. 193/2006, iar criteriile analizate nu a fost judicios aplicate.

Aşa cum în mod corect a observat prima instanţă, emitentul actului contestat a prezentat comparativ situaţia statistică referitoare la volumul de activitate, numărul posturilor vacante şi al posturilor temporar vacante pentru Curtea de Apel Alba-Iulia şi Curtea de Apel Oradea, conchizând în sensul că la "ambele instanţe implicate încărcăturile se situau sub mediile naţionale".

Prin urmare, acest criteriu nu putea fi de natură a înclina balanţa pentru respingerea cererii de transfer a reclamantului.

Criteriul pe care recurentul-pârât l-a avut în vedere în analiza cererii de transfer, cu rol determinant în luarea deciziei, a fost cel al emiterii avizului negativ de către Preşedintele Curţii de Apel Oradea, motivat de lipsa specializării judecătorului reclamant, argument înlăturat, în mod corect, de prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a făcut propria analiză a acestei situaţii invocate în avizul consultativ al Preşedintelui Curţii de Apel Oradea, deşi la mapa profesională a judecătorului existau toate informaţiile necesare verificării existenţei specializării şi care, astfel cum, în mod judicios a constatat şi instanţa de fond, făceau dovada specializării pe secţiile civile.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât referitoare la împrejurarea că motivele de ordin personal invocate de către reclamant au fost avute în vedere de către secţia pentru judecători, însă pentru respectarea dreptului la viaţă privată acestea nu au fost inserate în cuprinsul hotărârii, prima instanţă a apreciat-o ca fiind lipsită de suport faptic, întrucât singura referire la motivele personale invocate de către reclamantă se regăsesc în preambulul Hotărârii nr. 383/2020, fără însă ca aceste motive să fie şi efectiv analizate de către emitentul actului.

Instanţa de control judiciar constată că, într-adevăr, nu se regăsesc în cuprinsul hotărârii secţiei pentru judecători niciun fel de referiri la motivele de ordin personal şi profesional invocate de contestator, prezentate în detaliu şi dovedite cu înscrisuri, circumscrise criteriilor expres prevăzute la art. 3 din Regulament, respectiv: domiciliul solicitantului, distanţa între domiciliu şi sediul instanţei, greutăţile navetei şi timpul afectat acesteia, starea de sănătate şi situaţia familială. Din această perspectivă actul contestat nu a fost motivat, nu cuprinde considerentele pentru care s-a apreciat că motivele personale invocate sunt lipsite de relevanţă sau nu sunt apte să susţină admiterea cererii de transfer.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a efectuat o analiză corelată a criteriilor prevăzute de art. 3 din Hotărârea CSM nr. 193/2006, reţinând în mod judicios că motivele personale invocate de către reclamant în susţinerea cererii sale şi care trebuiau observate în analizarea cererii sunt întemeiate.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că secţia pentru judecători a nesocotit prevederile art. 3 din Regulament, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (deciziile 721/13.02.2013, nr. 6219/17.09.2013, nr. 2523/16.06.2015, nr. 1813/7.05.2018, nr. 4036/20.11.018).

În jurisprudenţa care s-a cristalizat la nivelul Înaltei Curţi s-a revelat că soluţionarea unei cereri de transfer doar prin prisma unor criterii referitoare la volumul de activitate al instanţelor implicate în procedura de transfer, la numărul posturilor vacante la respectivele instanţe, la vechimea efectivă în funcţia de judecător/vechimea la instanţa de la care se solicită transferul, fără a se ţine cont de faptul că, în raport de art. 3 din Regulament, respectivele criterii nu au caracter absolut şi nu justifică excluderea de plano a criteriilor de ordin personal, echivalează cu o motivare deficitară - premisa constatării excesului de putere în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, au rămas neanalizate de către autoritatea emitentă a actelor contestate tocmai acele criterii care circumscriu nevoia reală a judecătorului în declanşarea procedurii de transfer.

În ceea ce priveşte efectele produse în cauză de Decizia Curţii Constituţionale nr. 454/2020 asupra legalităţii Hotărârii nr. 1591/19.11.2019 emisă de secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte opinează că nu se impune reformarea sentinţei instanţei de fond din această perspectivă, recurentul-pârât neinvocând incidenţa acesteia prin cererea de recurs.

Efectivitatea drepturilor reclamantului presupune ca acestea să fie în mod concret respectate şi utile celui căruia îi sunt recunoscute, depăşindu-se astfel etapa teoretizării şi formalismului declarării nelegalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, dreptul la acces la justiţie, efectiv şi util titularului, implică pronunţarea unei soluţii care să se impună inclusiv prin echitate, aşadar, independent de orice criterii ori condiţii, vătămarea suferită prin emiterea unui act administrativ anulabil trebuind integral reparată.

Pe de altă parte, nu se poate afirma că declararea ca neconstituţional a art. 60 din Legea nr. 303/2004 prin Decizia CCR nr. 454/24.06.2020 a produs vreun efect în ceea ce priveşte activitatea Hotărârii nr. 1347/2019 a secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Acest act normativ infralegal a rămas în fondul normativ naţional, nefiind înregistrat vreun eveniment care să fi determinat ieşirea sa din vigoare (abrogare sau anulare), astfel că nu este susţinută afirmaţia conform căreia nu ar exista criterii legale de transfer.

De altfel, atunci când a soluţionat cauza, judecătorul fondului a avut în vedere aceste criterii, apreciind în mod just că cererea de transfer a reclamantului este fondată, întrucât refuzul autorităţii publice pârâte de a valida această operaţiune s-a efectuat cu exces de putere, depăşind limitele rezonabile a marjei de apreciere pe care i-o conferă puterea publică de care dispune.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind întemeiate criticile formulate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 201 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.