Retrocession of church property excluded by pre-1945 state acquisition via ope legis decree

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2017, reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat următoarele:

- anularea Deciziei nr. 7279/31.08.2017, emisă de pârâtă;

- obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF Sibiu 1019, nr. top. x, ulterior, după etatizare, transcris în CF Sibiu x, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 83 din 2 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, în ceea ce priveşte capătul de cerere din modificarea cererii de chemare în judecată şi în consecinţă a respins acest capăt de cerere formulat de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiate.

1.2. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 83/2018 din 02 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamata Parohia Evanghelică CA Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că imobilul din litigiu, situat în Sibiu, str. x, înscris în CF x, nr. top x proprietatea până în 1946 a Comunităţii Bisericeşti Evanghelice CA Sibiu (denumirea anterioară a Parohiei Evanghelice CA), a fost trecut în proprietatea statului la data de 09.03.1947, conform Legii nr. 485/07.10.1944 privind lichidarea A. şi a adresei Comisariatului General, trecerea în proprietatea statului fiind făcută direct din proprietatea Comunităţii Bisericeşti Evanghelice CA, întrucât imobilul nu a fost niciodată intabulat pe numele A..

În esenţă, susţine că A. a constrâns Biserica Evanghelică CA să-i predea imobile cu destinaţie de învăţământ ori social-cultural şi că, în speţă, Convenţia din 1942 a prevăzut două etape: una cu acţiune imediată (11.08.1942), care presupunea predarea materială, şi una care impunea anumite condiţii suspensive, care nu au fost îndeplinite.

Critică faptul că, deşi instanţa s-a referit la Convenţia din 1942, a interpretat greşit conţinutul acesteia, în sensul că nu a stabilit dacă aceste condiţii au fost îndeplinite. Astfel, instanţa nu a făcut niciun demers pentru a constata dacă: hotărârile comunităţilor bisericeşti s-au emis ori dacă A. a luat sau nu iniţiativa transcrierii dreptului de proprietate. Susţine că niciuna dintre aceste acţiuni nu a avut loc.

Precizează că, fără îndeplinirea condiţiilor suspensive impuse de convenţie, transmiterea dreptului de proprietate către A. nu a avut loc, fapt care se reflectă şi în situaţia de carte funciară de la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, întrucât la data de 09.03.1947, imobilul a trecut în proprietatea statului direct de la comunitatea bisericească, deşi intabularea era, şi în acea perioadă, o condiţie ad validitatem pentru transmiterea dreptului.

Critică faptul că instanţa de fond a interpretat Convenţia din 1942 ca fiind translativă de drepturi prin ea însăşi, atunci când a reţinut că este nerelevant faptul că A. nu s-a intabulat în cartea funciară, deoarece în 1942 era în vigoare în Transilvania, C. civ. austriac, care în art. 431 prevedea că "pentru a transfera proprietatea lucrurilor imobiliare, actul de achiziţiune trebuie să fie transcris în registrele publice anume destinate. Această transcriere se numeşte întabulaţiune".

Susţine că la data de 11 august 1942 a avut loc doar predarea detenţiei, eventual a posesiei, şi nu a proprietăţii şi, prin urmare, imobilul nu a fost în proprietatea A. şi nu putea fi trecut în proprietatea statului.

Mai arată că faptul că art. 7 din Convenţie a prevăzut că "transcrierea averii intră în vigoare din ziua publicării de către Stat a legii care este de aşteptat şi care va asigura scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate pe numele A." dovedeşte că: intabularea era un act indispendabil pentru transmiterea proprietăţii; în august 1942 intabularea era necesară pentru transmiterea proprietăţii; transmiterea proprietăţii nu se putea face prin efectul contractului.

O altă critică dezvoltată de recurentă constă în aceea că instanţa de fond trebuia să observe că în cauză se analizează regularitatea a două înscrisuri în cartea funciară, respectiv:

- cel prin care imobilul ar fi trebuit să treacă de la Biserică la A., întabulare care nu a avut loc;

- cel prin care imobilul a trecut din proprietatea Bisericii în proprietatea statului şi care a avut loc în anul 1946.

Susţine că nu a invocat prevederile C. civ. austriac pentru operaţiunea din urmă, care s-a făcut în temeiul legii, ci pentru cea din perioada dintre încheierea Convenţiei din august 1942 şi Decretul-Lege nr. 485/07.10.1944 prin care s-a desfiinţat A..

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală, apreciind, în esenţă, că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a normelor de drept la situaţia de fapt din speţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Sibiu a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7279/31.08.2017, emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului înscris în CF Sibiu 1019, nr. top. x, ulterior, după etatizare, transcris în CF Sibiu x, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În speţă, Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus pentru Parohia Evanghelică C.A. Sibiu cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 7279/31.08.2017, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

Cererea de retrocedare viza imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, nr. top. x, ulterior transcris în C.F.P nr. x a localităţii Sibiu.

În motivarea deciziei, emitenta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a reţinut că imobilul a fost preluat în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv în afara perioadei 06.03.1945 - 22.12.1989; a constatat că, potrivit încheierii nr. 3438 din 03.03.1947, menţionate în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, foaia B de proprietate imobilul identificat cu nr. top. x a fost expropriat de Statul român, conform adresei nr. x din 22.10.1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A., Administrarea Regională Sibiu, a Convenţiei generale încheiate la data de 21 august 1942 şi a Decretului-lege nr. 485/07.10.1944.

Prin cererea de chemare în judecată, respinsă prin sentinţa recurată, reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Sibiu a solicitat anularea Deciziei nr. 7279/31.08.2017 şi admiterea cererii de restituire.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt, rezultată din probele administrate, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform dispoziţiilor de mai sus, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, imobilul înscris în CF Sibiu 1019, identificat cu nr. top. x, transcris în CFP x, a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 3438 din 03.03.1947, menţionată în C.F. nr. x Sibiu, foaia B de proprietate, în baza adresei nr. x din 22.10.1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Comisariatul General pentru administrarea şi lichidarea bunurilor A., Administrarea Regională Sibiu, a Convenţiei generale încheiate la data de 21 august 1942, Cap. II pct. 1 şi 2 şi a Legii nr. 485/07.10.1944, menţionându-se că transcrierea se face în favoarea Statului român.

Sunt nefondate susţinerile reclamantei privind faptul că importantă pentru determinarea caracterului abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară.

La data de 11 august 1942, între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată şi a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 emis de Regele României Mihai I, publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, Statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A., iar "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, şi "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca aproprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, fiind vorba de o preluare ope legis, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Prin urmare, preluarea de către Statul român a imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, potrivit încheierii nr. 3438 din 03.03.1947, prin care s-a transcris în favoarea statului român dreptul de proprietate al imobilelor, astfel cum rezultă din C.F. nr. x Sibiu, foaia B de proprietate, poziţia 78.

Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 3438 din 03.03.1947, prin care s-a transcris dreptul de proprietate în favoarea Statului român în cartea funciară, anterior perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, şi anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, nefiind relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor, cu atât mai mult cu cât prin chiar actul de preluare s-a dispus ca instanţele de carte funciară să efectueze din oficiu înscrierile privitoare la dreptul de proprietate al Statului Român. De altfel, dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Parohia Evanghelică C.A. Sibiu împotriva sentinţei nr. 83/2018 din 02 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Parohia Evanghelică CA Sibiu împotriva sentinţei nr. 83/2018 din 2 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.