Annulment of Labor Group Classification Order Challenged for Illegally Restricting Special Work Conditions to Listed Annexes

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale anularea dispoziţiilor nr. 3 din Ordinul comun al Misterului Muncii Şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în MOf. Nr. 38/20 martie 1990 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 374 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 374 din 21 noiembrie 2017 a formulat recurs, reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 din C. proc. civ., fără a le dezvolta pe fiecare separat.

Criticile de nelegalitate subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de fond a aplicat greşit Decizia nr. 9/2016 a ICCJ pronunţată în recurs în interesul legii.

Arată recurentul că prin decizia indicată s-a soluţionat următoarea problemă de drept referitoare la dispoziţiile art. 3 din Ordinul 50/1990: "1.4. Interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau II de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant prin asimilarea situaţiei acestuia, din perspectiva activităţii desfăşurate, dar care nu este indicată în anexa 1 sau 2 la ordin, cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă similare în cadrul altor angajatori şi a căror activitate era prevăzută ca fiind încadrată în grupa I sau II de muncă potrivit anexelor 1 şi 2 la Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990."

Obiectul judecăţii RIL a fost interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, nefiind judecată legalitatea acestor reglementări din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 din Decretul Lege nr. 68/1990, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977, art. 17 si art. 18 din Constituţia RSR din 1965, astfel cum se solicită în prezenta speţă.

De altfel, prin Decizia ICCJ - RIL nr. 9/2016 se arată că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 01 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă, acţiunile fiind admisibile din perspectiva faptului că nu li se opune o procedură administrativă cu caracter obligatoriu reglementată prin Ordinul nr. 50/1990 sau printr-un alt act normativ în vigoare la acea dată, care să creeze competenţe exclusive în sarcina unor organe sau instituţii abilitate ale statului în constatarea respectivei situaţii de fapt, cu efecte constitutive de drept în planul raporturilor juridice de muncă şi de asigurări sociale.

Prin anularea prevederilor art. 3 din Ordin privind limitarea activităţilor care pot fi încadrate în grupa I sau II de muncă la activităţile enumerate în anexele 1 si 2 se va deschide dreptul oricărui angajat de a obţine pe cale judecătorească încadrarea în grupa I sau II de muncă în raport de condiţiile, complexitatea şi importanţa muncii, astfel cum art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977 prevăd expres.

În consecinţă, apreciază recurentul că nu sunt incidente prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., obiectul prezentei cauze fiind diferit de obiectul judecăţii din Decizia RIL nr. 9/2016.

- În mod greşit hotărârea atacată preia considerentele deciziei RIL si le priveşte ca un impediment în soluţionarea cauzei, respingând acţiunea pe o interpretare similară cu autoritatea de lucru judecat.

Este evident că, faţă de forma art. 3 din Ordin aplicabilă, ICCJ nu putea să constate decât faptul că acesta nu permite extinderea domeniului de aplicare al anexelor la ordin. Însă, în ce măsură o astfel de limitare corespunde cerinţelor legii în temeiul căreia ordinul a fost emis este o chestiune de legalitate care poate fi analizată numai în cadrul contenciosului administrativ.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, reclamantul, în calitate de beneficiar al dispoziţiilor legale a fost pus în situaţia de a nu putea beneficia de încadrarea în grupa 1 sau 2 de muncă, tocmai raportat la această redactare defectuoasă a actului normativ atacat şi lăsarea la latitudinea unor angajatori a îndeplinirii obligaţiei legale de nominalizare a locurilor de muncă.

A accepta teza contrară echivalează cu abandonarea angajatului într-o procedură prejudiciabilă şi negarea dreptului acestuia de a se adresa justiţiei pentru a se verifica respectarea drepturilor sale din perspectiva încadrării muncii sale în grupa I sau II de muncă.

Afirmă recurentul că acest lucru este demonstrat prin expertiza tehnică în specialitatea protecţia muncii efectuată în dosarul nr. x/2015 (care stă la baza prezentului contencios) care a stabilit faptul că reclamantul trebuie încadrat în grupa I de muncă pentru perioada 1.07.1978-1.07.1989 conform prevederilor Ordinului nr. 50/1990 anexa 1 poz. 123 prin asimilare activităţii reclamantului cu activitatea de ia această poziţie.

Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 2629/7.10.2009 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2008, definitivă si irevocabilă la data de 19.02.2010 s-a stabilit încadrarea foştilor angajaţi ai B. (peste 300 de persoane) în grupele I şi II de muncă. Reclamanţii din acel dosar au fost colegi ai reclamantului .

Nu este echitabil ca reclamantul să nu poată cere justiţiei recunoaşterea drepturilor sale pentru simplul motiv că nu a fost parte în dosarul respectiv.

- Instanţa de fond ar fi trebuit să constate că Dispoziţiile pct. 3 din Ordinul comun al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale si Ministerului Sănătăţii nr. 50 din 5 martie 1990, publicat în M. Of. nr. 38/20 martie 1990 sunt nelegale.

Potrivit art. 3 "Beneficiază de încadrarea in grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fara limitarea numărului, personalul care este in activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere si reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca şi activităţile prevăzute in anexele nr. 1 si 2.

Beneficiază, de asemenea, de aceleaşi drepturi personalul muncitor din construcţii-montaj sau din alte activităţi, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului încadrat in grupele I şi II de muncă"

Dispoziţiile art. 3 din Ordin sunt nelegale deoarece limitează acordarea grupelor I si II de muncă la activităţile enumerate în anexele 1 şi 2 la ordin, deşi acestea nu cuprind o enumerare exhaustivă a tuturor activităţilor care pot fi desfăşurate în condiţii speciale, fiind astfel încălcate prevederile art. 2 din Decretul Lege nr. 68/1990, prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977, precum şi prevederile art. 18 din Constituţia RSR din 1965 privind dreptul oricărei persoane la măsuri de protecţie socială si securitate a muncii si stabilirea numai prin lege a acestora.

Astfel, Stabilirea prin Ordinul atacat a dreptului la încadrarea în grupa I sau II de muncă pentru o serie limitată de activităţi, fără posibilitatea extinderii prin asimilare a anexelor 1 şi 2 constituie o încălcare a acestui drept constituţional precum şi a egalităţii cetăţenilor în fata legii, drept consacrat prin art. 16 din Constituţie.

Mai arată recurentul că încadrarea unei persoane în grupa I sau II de muncă trebuie să aibă la bază condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat, suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc. şi ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, raportat la condiţiile concrete descrise de alin. (1) şi (2) ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în anexe.

În acest sens, apreciază că la baza Ordinului nr. 50/1990 stă dreptul angajaţilor la măsuri de protecţie socială iar încadrarea în grupele I si II de muncă sunt o manifestare a acestor măsuri de protecţie socială raportat la condiţiile generale de muncă.

O aplicare a pct. 3 din Ordin numai raportat la anexele sale ar duce la situaţia în care persoane care au desfăşurat anterior anului 1990 activităţi care, raportat la condiţiile generale de muncă pot fi încadrate în grupa I sau II de muncă, dar nu sunt menţionate expres în Anexele la ordin şi ar duce la imposibilitatea obţinerii de către acei angajaţi a recunoaşterii pe cale judecătorească a încadrării în grupa de muncă, fiind astfel excluşi de la măsurile de protecţie socială şi discriminaţi fată de alţi angajaţi (colegi) care beneficiază de aceste drepturi.

Totodată s-ar ajunge la îngrădirea liberului acces la justiţie pentru că ar împiedica angajaţii ale căror funcţii nu se regăsesc în Anexele I si II la ordin dar care au desfăşurat activităţi în condiţii deosebite sau speciale, care ar putea fi încadrate în grupa I sau II de muncă, să apeleze la justiţie pentru a constata acest lucru şi a obţine aplicarea măsurilor de protecţie socială.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de munca, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării:

"Art 3. Beneficiază de încadrarea în grupele I şi 11 de munca, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2."

Prin sentinţa civilă nr. 374/21.11.2017 instanţa de fond a decis în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în motivarea sentinţei reţinând:

"Aşa fiind, pe de o parte, ordinul atacat a fost considerat valid de către instanţa supremă (conform considerentului 34, ultimul paragraf, din Decizia nr. 9/2016 pronunţată în RIL), aceasta precizând expres (în acest sens considerentul 30, al doilea paragraf, din Decizia nr. 9/2016, precizată) că în anexe au fost prezentate sub formă de liste locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale stabilite conform art. 2 din Decretul-Lege nr. 68/1990.

Iar, pe de altă parte, aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi angajatori şi necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat în sensul în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului. (...)

În adevăr, Curtea observă că dispoziţia din ordinul atacat nu încalcă norma juridică superioară- art. 2 din Decretul-Lege nr. 68/1990 - câtă vreme aceasta din urmă lasă la latitudinea autorităţilor executive (Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, respectiv Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia muncii) să precizeze locurile de muncă care se încadrează în grupa I şi II de muncă, desigur cu respectarea legislaţiei în domeniu.

Iar art. 1 alin. (3) din Legea nr. 3/1977, invocat de reclamant, este prea generic pentru a conduce la o altă soluţie, rezumându-se la o clasificare a grupelor de muncă în funcţie de condiţiile, complexitatea şi importanţa muncii.

În fine, Constituţia RSR din 1965 nu este aplicabilă, fiind incidentă norma tranzitorie prevăzută de art. 154 alin. (1) din actuala Constituţie a României, revizuită."

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, inaplicabilitatea în speţă a Deciziei nr. 9/2016 pronunţată în soluţionarea unui RIL de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond întemeindu-şi, în mod greşit, raţionamentul pe considerentele acesteia. În contextul acestei critici, recurentul reiterează toate susţinerile şi apărările formulate în faţa primei instanţe, sub aspectul dispoziţiilor legale pe care le consideră a fi încălcate de către art. 3 din Ordinul nr. 50/1990.

Înalta Curte constată că din lecturarea normelor de drept invocate a fi fost încălcate de art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, rezultă că au fost respectate principiile constituţionale (Constituţia Republicii Socialiste România din 1965), în sensul că Legea nr. 3/1977 a reglementat inclusiv "măsurile de protecţie şi securitate a muncii", iar legislaţia secundară, Ordinul nr. 50/1990 a stabilit "locurile de muncă ce se încadrează în grupa I, II sau III de muncă".

Astfel, din această perspectivă nu se poate reţine nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 în condiţiile în care acest act normativ a fost emis în executarea şi cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale în vigoare la data emiterii sale.

Fără a relua argumentaţia instanţei de fond, pe care Înalta Curte şi-o însuseşte ca fiind legală şi temeinică, se reţine că, în mod judicios, curtea de apel a dat eficienţă unor considerente pe care s-a întemeiat Decizia nr. 9/2016, fără însă a soluţiona cauza exclusiv din această perspectivă.

După cum rezultă din motivarea sentinţei recurate, din care s-a citat mai sus, instanţa de fond a analizat legalitatea pct. 3 din Ordinul comun al M.M.P.S. şi M.S. nr. 50/1990 în raport de dispoziţiile legale şi constituţionale invocate de recurentul-reclamant ca fiind încălcate, judecând cauza în limitele învestirii sale.

Cu toate acestea, dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9/2016, dar şi, anterior, prin Decizia nr. 258/2004, constituie un argument în plus pentru validarea raţionamentului juridic expus de instanţa de fond în sensul legalităţii normei de drept material conţinută de Ordinul nr. 50/1990.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra valabilităţii şi forţei juridice obligatorii a formei consolidate a Ordinului nr. 50/1990, pronunţând, într-un recurs în anulare Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 în Dosarul nr. x/2002 - Completul de 9 judecători, prin care a reţinut că Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări făcând corp comun cu acest act normativ, potrivit cărora a devenit aplicabil şi altor categorii de activităţi şi funcţii. S-a apreciat că acestei reglementări unice, cu efect global, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări şi precizări, nu i se poate restrânge aplicarea numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Rezultă din considerentele acestei decizii că, pe lângă forma iniţială a ordinului, publicată în Monitorul Oficial al României, a apărut şi o variantă consolidată, adăugându-se noi poziţii celor existente, la solicitarea expresă a sindicatelor şi angajatorilor a căror activitate, deşi îndeplinea condiţiile pentru încadrarea într-o grupă superioară de muncă, nu s-a regăsit în anexele iniţiale. Astfel, deşi celelalte adăugiri la ordin nu au mai fost publicate în Monitorul Oficial al României, ele fac corp comun cu varianta iniţială a ordinului, fiind parte integrantă a acestuia. Aceasta înseamnă că varianta consolidată a actului se aplică, cu referire la activităţile, funcţiile şi locurile de muncă pentru care s-a prevăzut extinderea, chiar dacă nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

Sesizarea prin recursul în interesul legii a vizat interpretarea şi aplicarea pct. 3 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990 referitor la posibilitatea încadrării în grupa I sau a II-a de muncă a activităţii desfăşurate de un reclamant, prin asimilarea situaţiei acestuia cu cea a salariaţilor care au desfăşurat activităţi în condiţii de muncă identice, în cadrul altor angajatori, pentru care s-a recunoscut încadrarea în grupa de muncă indicată prin anexa 1 sau 2 la ordin. Această situaţie se referă la împrejurarea în care membrii unei categorii profesionale, neîncadrată în grupele superioare de muncă, solicită, prin asimilarea condiţiilor lor de muncă cu cele ale unor persoane pentru care s-a recunoscut această încadrare în cadrul altui angajator, să fie, la rândul lor, încadraţi pe cale judiciară în grupa de muncă, temeiul juridic al acestei operaţiuni fiind pct. 3 din Ordinul nr. 50/1990.

Aspectul extinderii aplicării Ordinului nr. 50/1990 pentru activităţi similare desfăşurate de alţi angajatori şi necuprinse în Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale din varianta consolidată a ordinului a fost dezlegat prin argumentele aduse în rezolvarea problemei de la punctul 1 în care s-a statuat că premisa derulării acestei proceduri în faţa instanţei este ca tipul de activitate să se regăsească în anexele I şi II ale variantei consolidate a ordinului. Per a contrario, nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare. Puteau fi nominalizate, prin asimilare, în temeiul dispoziţiilor art. 3, alte categorii de personal în activitate ale aceluiaşi angajator decât cele enumerate expres, după criteriul: muncitori, ingineri, subingineri etc, cu condiţia generală de a lucra efectiv (acele categorii de personal care au lucrat efectiv) în locuri de muncă sau în activităţile nominalizate în anexă şi aplicate acelui angajator (alin. (1) al pct. 3) sau personalul muncitor care a realizat anumite tipuri de lucrări expres nominalizate în ordin (respectiv extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie) în respectivele unităţi ce au făcut obiectul încadrării, acesta fiind motivul pentru care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (alin. (2) al pct. 3). Sintagma "aceleaşi condiţii", contrar opiniei celor care au împărtăşit soluţia extinderii domeniului de aplicare a Ordinului nr. 50/1990, nu se referă la condiţiile generale de muncă nefavorabile privind nivelul de noxe, microclimat suprasolicitare fizică sau psihică, riscuri de explozii, iradiere etc., ale altor salariaţi aflaţi în raport de muncă cu alţi angajatori în domenii ce nu au fost indicate în anexe, ci la condiţiile concrete descrise de alin. (1) şi (2) ale pct. 3 dintr-un anumit domeniu de activitate nominalizat expres în

În concluzie, astfel cum chiar recurentul susţine, singura în măsură a se pronunţa cu privire la recunoaşterea şi acordarea grupei I de muncă este instanţa judecătorească, care, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 87/1999 ar urma să constate că nu există nicio raţiune care să menţină un regim discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii, în ceea ce priveşte beneficiul grupelor superioare de muncă, iar conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 258/2004 că Ordinului nr. 50/1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la calităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului în lipsa unei dispoziţii exprese a însăşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Pornind de la acest raţionament juridic, instanţele s-au pronunţat deja în speţe similare, inclusiv în cazul recurentului-reclamant prin sentinţa civilă nr. 1260/2016 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia civilă, nedefinitivă.

Prin urmare, recurentul-reclamant trebuie să îşi găsească rezolvarea pretenţiilor sale prin intermediul demersului judiciar iniţiat în faţa instanţei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care deja a învestit-o (Dosar nr. x/2015 al Tribunalului Maramureş, secţia civilă), cu atât mai mult cu cât art. 3 din Ordinul comun al Misterului Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Sănătăţii nr. 50/1990 reprezintă unul dintre temeiurile de drept ale litigiului de asigurări sociale în care recurentul din prezenta cauză are calitatea de reclamant.

În concluzie, sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 374/2017 din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.