Scope of statutory guarantee cap for subrogated CASCO insurance claims against insolvent insurers

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, din 24.02.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 4149/13.02.2017 emisă de FGA şi admiterea cererii de plată nr. x/22.12.2015, în cuantum de 10.451, 63, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1183 din 14 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., fiind criticată sentinţa atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit prevederile Legii nr. 213/2015, întrucât recurentei nu i se poate aplica regimul juridic al unui singur creditor de asigurare.

Recurenta a arătat că plafonul de 450.000 RON este aplicabil pentru fiecare creanţă în parte şi nu pentru totalitatea creanţelor avute de societatea reclamantă.

În plus, s-a argumentat faptul că dispoziţiile legale prevăd faptul că atât creanţele de asigurare cât şi creditorul de asigurare au fost determinaţi legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvor primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare de răspundere civilă auto.

De asemenea, s-a subliniat faptul că interpretarea dată de FGA şi menţinută de instanţa de fond este una nejustificat de restrictivă

1.4. Apărările intimatului

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va admite în parte acţiunea, în sensul că va anula Decizia nr. 4149/13.02.2017 emisă de pârâtul FGA şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/22.12.2015 formulată de reclamantă, având în vedere considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 4149/13.02.2017 emisă de intimat, prin care a refuzat plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 10451,63 RON, cu consecinţa obligării FGA la plata sumei solicitate conform cererii de plată.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea formulată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia atacată, FGA a refuzat plata integrală a sumei pretinse de reclamantă, motivat de faptul că potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligaţia de plată doar până la un plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar FGA a plătit deja reclamantei, în baza altor dosare de daună, diverse sume; iar, la acest moment, adunând aceste sume anterior plătite, rezultă că s-a atins plafonul de 450.000 RON.

Instanţa de fond analizând actul atacat a apreciat că pârâtul a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., putând recupera suma maximă de 450.000 de RON din disponibilităţile Fondului. Instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului, acesta fiind recunoscut prin plăţile efectuate până la momentul atingerii plafonului legal maxim.

Instanţa de fond a reţinut că legiuitorul a impus plafonul maxim pe "un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", iar disputa dintre părţile litigante privind înţelesul acestei noţiuni a fost dezlegată de instanţa de fond. Astfel, instanţa a reţinut că este necontestat de către pârât faptul că reclamanta, în urma subrogării în drepturile asiguraţilor săi Casco, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deţinând mai multe creanţe de asigurări. A apreciat instanţa de fond că reclamanta nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi Casco, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile Fondului.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obţine de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii, prin acoperirea în mod egal a creanţelor de asigurări deţinute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurenţa sumei de 450.000 RON, iar nu prin garantarea plăţii integrale a tuturor creanţelor de asigurări.

Analizând criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este fondat, având în vedere că ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Având în vedere decizia pronunţată de instanţa supremă, Înalta Curte constată că este dezlegată atât interpretarea cu privire la creditorul de asigurare, cât şi interpretarea cu privire la plafonul maxim admis pe creditor de asigurare, considerent pentru care văzând decizia emisă de intimatul-pârât, instanţa de recurs constată că a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, precum şi a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care va fi anulată.

Înalta Curte va obliga intimatul-pârât să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, cu privire la suma ce se solicită a fi plătită, fiind respinsă cererea de obligare a intimatului-pârât la plata sumei solicitate.

Înalta Curte va respinge cererea de plată a sumei solicitate de recurenta-reclamantă având în vedere faptul că intimatul-pârât a respins cererea reclamantei, reţinând că s-a atins plafonul maxim de 450.000 RON, fără a analiza îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumei de plată solicitate.

Or, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a autorităţii publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va admite acţiunea, în sensul că va anula Decizia atacată şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1183 din 14 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând pe fond:

Admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Anulează Decizia nr. 4149/13.02.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 100 de RON către recurenta-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.