Insolvency guarantee fund liability for litigation costs and late penalties: exclusion of non-insurance claims under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.05.2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

I. Anularea Deciziei nr. 5604/24.04.2017, emisa de FGA, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 1.669,42 RON, formulată în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi a prevederilor Normei ASF nr. 16/2015;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plata a sumei de 1669,42 RON;

III. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5190 din 28 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A anulat Decizia nr. 5604/24.04.2017.

A obligat pârâtul la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată a sumei de 1377,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins acţiunea cu privire la suma de 291,76 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250 RON, cheltuieli de judecată, admise în parte.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea în tot a acţiunii, cu menţinerea Deciziei nr. 5604/24.04.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a invocat dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, arătând că Fondul este constituit cu scop şi destinaţie precise şi nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă. Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanţe de asigurări. Doar debitul principal datorat de societatea insolventă reprezintă creanţă de asigurare, însă acesta a fost plătit de S.C. B. în timpul procesului în care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 5604/24.04.2017 emise de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 1.669,42 RON, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plata a sumei menţionate, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia emisă de pârât. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1377,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi s-a respins acţiunea pentru suma de 291,76 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, arătând că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie precise şi nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă. A menţionat că instituţia recurentă nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanţe de asigurări.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului şi că soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii în parte este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, ca şi în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, nici în în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care a generat declanşarea litigiului şi efectuarea unor cheltuieli procesuale din partea creditorului, ca parte semnatară ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

Totodată, se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc faptul că nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103, cu menţiunea că în cauză, nu ne aflăm în situaţia de excepţie reglementată de art. 103 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanţe de asigurare în sensul definiţiei dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancţiune procesuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În speţă, FGA nu a fost parte procesuală în dosarele soluţionate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în acţiunile în pretenţii în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A., la care face referire cererea de plată, astfel încât trebuie reţinut că soluţia dată în aceste dosare nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului în faliment care a căzut în pretenţii, aceste cheltuieli putând fi recuperate de intimata-reclamantă exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a B. S.A.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că sumele reprezentând cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

În concluzie, sentinţa instanţei de fond este afectată de viciul nelegalităţii consacrat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8, în consecinţă urmând a fi casată.

În raport de soluţia prefigurată, Înalta Curte ia act de solicitarea recurentului-pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs şi, constatând îndeplinite cerinţele art. 453 din C. proc. civ. o va admite, obligând intimata la plata sumei de 100 de RON către recurent, reprezentând taxa judiciară de timbru.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Va obliga intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 5190 din 28 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând pe fond:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.