Scope of Insurance Guarantee Fund liability: exclusion of late-payment penalties and contractual damages from statutory insurable claims

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data 06.01.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea în parte a deciziei nr. 3167 din data 19.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor F.G.A. ca nelegală şi netemeinică, admiterea cererii de plată a despăgubirilor solicitate prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/23.12.2015 la F.G.A, în sensul acordării despăgubirilor morale şi materiale în cuantum de 134.423 euro (echivalentul în RON la cursul valutar al B.N.R. de la data plăţii), a penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile datorate, în cuantum de 257.079 euro conform dispoziţiilor art. 37 din cadrul Normelor de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de C.S.A., coroborate art. 80 din Legea 85/2014, calculate de la data de 21.06.2013 (data avizării asigurătorului B.) până la 03 decembrie 2015, respectiv pentru 926 de zile de întârziere şi plata cheltuielilor de judecată

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5071 din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţiilor.

A anulat în parte decizia nr. 3167/10.12.2016 în ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de daune materiale.

A menţinut Decizia nr. 3167/19.12.2016 în ceea ce priveşte soluţia privind sumele solicitate cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/23.12.2015, în ceea ce priveşte daunele materiale solicitate cu respectarea considerentelor prezentei hotărâri.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 5071 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs principal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurs incident reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

1. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicită casarea sentinţei atacate şi rejudecarea pe fond a cauzei, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului şi menţinerii Deciziei emise de FGA ca fiind legală şi temeinică.

Recurentul-pârât critică, în esenţă, sentinţa instanţei de fond prin prisma faptului că, în mod greşit, s-a apreciat că soluţia dispusă de FGA cu privire la acordarea daunelor materiale în cuantum de 134 RON este nemotivată.

Susţine recurentul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, având în vedere că potrivit acestora, creditorul de asigurare trebuia să facă dovada prejudiciului material rezultat din accidentul auto în care a fost implicat, în calitate de victimă. Or, arată autoritatea recurentă, intimatul nu a depus la dosarul de daună decât un document justificativ, constând în chitanţa în valoare de 134 RON emisă de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici".

Mai arată recurentul-pârât că art. 1350 din C. civ. jalonează principalele trăsături ale răspunderii contractuale, iar în speţă, debitorul contractual este asiguratorul B. S.A. şi nu Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2. Recursul incident declarat de reclamantul A.

Recurentul-reclamant solicită casarea în parte a sentinţei instanţei de fond cu privire la capătul de cerere ce vizează daunele morale şi penalităţile de întârziere solicitate şi, în urma rejudecării, anularea în parte a Deciziei nr. 3167 din data de 19.12.2016 emisă de F.G.A., în sensul admiterii cererii de plată a despăgubirilor morale şi materiale în cuantum de 134.423 euro şi a penalităţilor de întârziere de 0.2% pe zi din despăgubirile datorate, în cuantum de 257.079 euro, conform dispoziţiilor art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 emis de C.S.A., coroborate cu cele ale art. 80 din Legea nr. 85/2014, calculate de la data de 21.06.2013 (data avizării asigurătorului B.) până la 03 decembrie 2015, respectiv pentru 926 zile de întârziere.

În esenţă, recurentul-reclamant critică sentinţa instanţei de fond sub următoarele aspecte:

- Sentinţa instanţei de fond este nelegală prin raportare la decizia civilă nr. 2155A/23.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/1015 privind falimentul debitoarei B. S.A. prin care s-a dispus înscrierea creditorului A., în tabelul creanţelor debitoarei, şi cu suma de 20.380 RON reprezentând despăgubiri morale, precum şi cu suma reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2% calculate la suma de 40.134 RON pentru perioada 21.09.2013- 03.12.2015 în categoria creanţelor de asigurări, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Susţine recurentul că trebuie respectată autoritatea de lucru judecat a deciziei menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 430-435 C. proc. civ. şi a se despăgubi în mod unitar victima accidentului rutier, iar nu în mod diferit şi contradictoriu, cum a procedat instanţa de fond.

- În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că nu reprezintă creanţe de asigurare deoarece nu rezultă din contractul de asigurare. Susţine recurentul că aceste penalităţi sunt prevăzute de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, constituind clauze cuprinse în contractul de asigurare, în plus fiind stabilite definitiv prin decizia civilă nr. 2155A/23.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

De asemenea, recurentul consideră aplicabile şi dispoziţiile art. 74 din Ordinul nr. 14/2011, care prevăd că în cazul în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti.

- În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a refuzat să cenzureze nelegalitatea deciziei FGA, decizie care a încălcat evident dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 1349, 1350, 1385, 1391 C. civ., în baza cărora victima a formulat cererea. Afirmă că autoritatea pârâtă s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale exclusiv la prevederile propriei Decizii nr. 142/2016 privind procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, înscris sub semnătură privată, validat de instanţa de fond în defavoarea aplicării legilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând recursurile formulate, prin prisma criticilor dezvoltate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

1. Recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Prin recursul principal formulat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, critică sentinţa instanţei de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., cu referire exclusivă la dezlegarea dată de prima instanţă asupra modalităţii în care FGA a înţeles să analizeze pretenţiile materiale ale reclamantului.

Susţine recurentul-pârât că stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale s-a efectuat cu respectarea dispoziţiilor art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, nefiind necesară o motivare suplimentară în raport de faptul că singurul document justificativ în sensul legii este reprezentat de o chitanţă emisă de IML Mina Minovici în cuantum de 134 RON.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că pentru stabilirea sumei de 134 de RON cu titlu de daune materiale şi, în consecinţă, înlăturarea solicitării reclamantului de a i se acorda suma de 134.423 euro, recurentul-pârât a menţionat o singură frază, fără nicio trimitere la norma de drept aplicabilă sau la criteriile prevăzute de art. 49 din Ordin C.S.A. nr. 14/2011 la care, de altfel, face referire în recurs. De asemenea, în soluţionarea acestei pretenţii, recurentul-pârât nu s-a raportat la niciun document depus de reclamant în susţinerea cererii sale, documente care vizau atât despăgubirile materiale constând în reparaţii pentru autovehiculul avariat în accident, cât şi pentru recuperarea de ordin medical şi psihic necesare în urma vătămării fizică suferite în accidentul auto. Înlăturarea acestor documente în mod tacit, fără a se indica de ce nu prezintă relevanţă sau nu pot constitui documente justificative (apărare formulată de autoritatea pârâtă în faţa instanţei de fond, precum şi prin cererea de recurs), lipsesc actul administrativ atacat de substanţă juridică sub acest aspect.

Pe de altă parte, încercarea autorităţii pârâte de a suplini lipsa motivării soluţiei dispuse, prin apărările formulate la cererea de chemare în judecată nu poate acoperi viciul de formă invocat de reclamant şi constatat de instanţa de fond.

Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că neîndeplinirea obligaţiei de a motiva actul administrativ emis, echivalează cu încălcarea de către autoritatea pârâtă a garanţiei împotriva arbitrariului administraţiei publice, fiind necesară reevaluarea cererii privind despăgubirile materiale, într-o modalitate care să respecte exigenţele unei motivări corespunzătoare normelor legale naţionale, dar şi unionale, prin prisma jurisprudenţei naţionale şi a celei europene.

În concluzie, recursul formulat de recurentul -pârât este nefondat, soluţia pronunţată de prima instanţă din această perspectivă, fiind legală şi temeinică. 2. Recursul incident formulat de reclamantul A..

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că în majoritatea ei, construcţia juridică referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pronunţate de instanţa de fond este întemeiată pe considerentele deciziei civile nr. 2155A/23.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în procedura falimentului dispus împotriva B. S.A., cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate de creditorul A. împotriva tabelului de creanţe întocmit de lichidatorul judiciar şi acceptat de judecătorul sindic.

Fără a invoca expres excepţia autorităţii de lucru judecat, recurentul-reclamant susţine existenţa unei hotărâri definitive pronunţată de o altă instanţă, pretinzând că prin aceasta au fost dezlegate chestiuni de drept identice cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză, dezvoltându-le în principal, ca nişte argumente de fond.

În acest context, constată Înalta Curte că, în faţa instanţei de fond, recurentul-reclamant nu a făcut nicio referire la procedura judiciară pe care a urmat-o în paralel, în cadrul dosarului de faliment, pentru ca instanţa de fond să poată avea în vedere în analiza prezentei acţiuni şi dezlegările date în acel litigiu, astfel cum îşi doreşte recurentul-reclamant cu ocazia soluţionării recursului.

Se reţine şi faptul că decizia pronunţată în procedura falimentului a devenit definitivă mai înainte de pronunţarea sentinţei în prezentul dosar, reclamantul neînţelegând să o aducă la cunoştinţa primei instanţe.

Prin urmare, judecătorul fondului a judecat cauza în limitele învestirii sale, limite în care trebuie să se exercite şi controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs, consecinţa fiind aceea că nu se poate reţine nelegalitate sau netemeinicia unei hotărâri judecătoreşti prin raportare la anumite apărări de fond, neinvocate în primă instanţă, ci direct în calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, dacă recurentul-reclamant a înţeles să invoce excepţia autorităţii de lucru judecat, direct în recurs, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt îndeplinite elementele acestei excepţii, astfel cum acestea sunt consacrate de art. 430-431 din C. proc. civ.

Astfel, în prezentul litigiu, ne aflăm în materia contenciosului administrativ, obiectul dedus judecăţii constând în anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică în temeiul unei legi speciale - Legea nr. 213/2015, apreciat vătămător de către reclamant, în timp ce decizia invocată ca având autoritate de lucru judecată a fost pronunţată în dosarul privind falimentul unei societăţi de asigurare B. S.A. faţă de care reclamantul are calitate de creditor de asigurare, în temeiul unor raporturi juridice contractuale, de drept civil, care nu pot fi cenzurate, în mod direct, pe calea contenciosului administrativ.

Aşadar, nu se poate reţine niciun element comun dintre cele care constituie tripla identitate cerute de art. 431 din C. proc. civ., părţile fiind diferite (FGA nefiind parte în dosarul de faliment), obiectul, de asemenea (anulare act administrativ - contestaţie tabel creanţe), iar cauza, în sensul de scopul urmărit de parte în cele două dosare, nu se suprapune în cele două litigii.

Totodată, nu se poate reţine nici puterea de lucru judecat, ca efect pozitiv al unor dezlegări date de instanţa judecătorească în procedura falimentului, având în vedere că, dacă, în aparenţă, este vorba de stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale şi morale solicitate de reclamant, perspectiva juridică a tranşării acestui aspect este total diferit în cele două speţe.

Astfel în timp ce în dosarul de faliment, pretenţiile reclamantului sunt analizate din punct de vedere al raporturilor contractuale pe care asiguratul le avea cu societatea de asigurare, pretenţiile fiind solicitate de creditorul de asigurare direct de la societatea aflată în faliment, în prezentul litigiu, solicitările reclamantului sunt analizate din perspectiva unor raporturi juridice de drept administrativ născute între reclamant şi pârât, prin emiterea unui act administrativ în regim de putere publică, în limitele stabilite de Legea nr. 213/2015, care a atribuit unei autorităţi publice (FGA) anumite competenţe în raport de un contract de asigurare faţă de care este un terţ.

Nu în ultimul râmnd, Înalta Curte constată că recurentul înţelege să invoce, în mod selectiv autoritatea de lucru judecat, respectiv doar în ceea ce privesc daunele morale şi penalităţile solicitate, deşi prin aceeaşi decizie civilă nr. 2155A din 23.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti a tranşat şi chestiunea despăgubirilor materiale din perspectiva înscrierii în tabloul creanţelor.

În concluzie nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat şi nici efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, astfel cum acestea au fost invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte urmând a analiza recursul în raport de criticile formulate asupra soluţiei pronunţate pe fondul cauzei.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 2214 C. civ., penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

În ceea ce priveşte critica referitoare la daunele morale, Înalta Curte constată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor le-a stabilit în raport de anumite elemente obiective şi subiective, în mod corect reţinute de instanţa de fond şi asupra cărora, în lipsa altor probe concludente, instanţa de recurs nu poate să procedeze la o reevaluare în sensul majorării acestora în cuantumul solicitat de recurent.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că şi în dosarul de faliment, suma stabilită iniţial de lichidator şi acceptată de judecătorul sindic pentru a putea fi înscrisă în tabelul de creanţe cu titlu de daune morale a fost tot 19.620 RON, argument care justifică şi validează raţionamentul autorităţii pârâte la momentul emiterii Deciziei nr- 3167/19.12.2016.

Situaţia, potrivit căreia, ulterior, în calea contestaţiei creditorului A. la tabelul de creanţe, în procedura falimentului, instanţa judecătorească a majorat cuantumul daunelor morale, are ca efect recunoaşterea dreptului creditorului la înscrierea sumei majorate în tabelul creanţelor, neputând duce la constatarea nelegalităţii unui act administrativ emis anterior şi într-o procedură specială.

De altfel, chiar şi în procedura falimentului, recurentul-reclamant nu a obţinut suma de 134.423 Euro solicitată autorităţii pârâte şi, ulterior instanţei de contencios administrativ.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, deşi prejudiciul moral trebuie şi poate fi acoperit pecuniar, însă valoarea despăgubirilor trebuie să asigure o acoperire echitabilă şi rezonabilă şi nu poate constitui o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză sau de sancţionare a debitorului acestei obligaţii de dezdăunare.

În speţă, atâta vreme cât nici societatea de asigurare, în calitate de debitor contractual, nu a fost obligată la suma pretinsă de recurent, cu atât mai puţin autoritatea pârâtă, care are doar calitatea de garant pentru asigurătorul în faliment, nu poate fi obligat la mai mult.

Prin urmare, sub acest aspect, sentinţa este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la penalităţile de întârziere, recurentul-reclamant face referire din nou la dispoziţiile deciziei definitibve pronunţată în procedura falimentului, prin care acestea au fost recunoscute şi calculate la suma de 40.134 RON (suma înscrisă în tabelul creanţelor din care 19.692 a fost achitată de FGA).

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de nu reprezintă creanţe de asigurări care să poată fi opuse FGA, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamantul având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul de faţă.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către părţile litigante, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulat împotriva sentinţei civile nr. 5071 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursul incident formulat de recurentul - reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.