Insurers’ Guarantee Fund payment obligation: appeal allowed, decision annulled and payment ordered based on per-claim statutory cap

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 2054 din 11.10.2016 solicitând următoarele: (i) anularea deciziei contestată ca fiind netemeinică şi nelegală, (ii) obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2655 RON, (iii) obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1869 pronunţată în data de 22 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2489 din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în tot a contestaţiei.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, cauzei pendinte fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

A susţinut recurenta-reclamantă că, deşi cererea de plată şi prezentul litigiu sunt soluţionate în temeiul Legii nr. 213/2015, acest act normativ reprezintă legea care guvernează raportul de drept procesual, pe când raportul de drept substanţial se supune Legii nr. 136/1995, în raport de data încheierii poliţei de asigurare RCA. Raportul de garantare nu s-a născut la data intrării în faliment a B., ci la data semnării contractului de asigurare, aspect confirmat şi de împrejurarea că FGA este chemat să garanteze pentru un prejudiciu produs la nivelul anului 2012.

Prin urmare, arată reclamanta, falimentul B. nu reprezintă decât momentul la care obligaţia Fondului a devenit eficace, fiind îndeplinite cele două condiţii, respectiv producerea evenimentului asigurat şi intervenirea falimentului asigurătorului. Nici momentul formulării cererii de plată adresate FGA nu poate constitui, în opinia recurentei, momentul naşterii raportului de garantare.

În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) alin. (2) şi alin. (5) C. civ., raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, raportul juridic de garantare s-a născut la acelaşi moment cu raportul generat de contractul de asigurare şi este guvernat de Legea nr. 136/1995. Cum această lege nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015 încalcă principiul neretroactivităţii legii.

Recurenta-reclamantă a apreciat că referirile primei instanţe la considerentele Deciziei nr. 578/2016, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, sunt irelevante pentru stabilirea legii aplicabile litigiului de faţă.

Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 3 lit. l) şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În esenţă, reclamanta a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON se aplică pe întreg portofoliul de creanţe al asigurătorului CASCO, iar nu pe fiecare creanţă de asigurare în parte. A apreciat reclamanta că prima instanţă a interpretat în mod eronat efectele pe care instituţia subrogaţiei, prevăzute de art. 2210 C. civ., le produc asupra procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015, întrucât, în relaţia cu Fondul, A. acţionează din poziţia fiecărui asigurat în drepturile căruia s-a subrogat, beneficiind de o protecţie legală distinctă în raport cu fiecare creanţă.

În opinia recurentei, plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A.; limitarea impusă de legiuitor este în sensul unui creditor de asigurare, deţinător al unui contract de asigurare, iar nu în sensul limitării sumei globale la care este îndreptăţit asigurătorul CASCO subrogat în drepturile mai multor persoane asigurate. O altă interpretare ar încălca dreptul de proprietate al A. cu privire la sumele ce i se cuvin şi ar conduce la aplicarea unui tratament discriminatoriu între persoanele care se pot îndrepta singure împotriva Fondului, în limita a 450.000 RON fiecare şi situaţia persoanei care s-a subrogat în drepturile mai multor asiguraţi, dar care nu beneficiază decât de despăgubiri în sumă globală de 450.000 RON.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, prima instanţă reţinând în mod greşit că reclamanta nu are o speranţă legitimă de a fi despăgubită de FGA, manieră de interpretare care nesocoteşte dreptul A. la un "bun".

Recurenta-reclamantă a prezentat şi argumente în favoarea obligării directe a intimatului-pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii. Din prevederile art. 13, art. 14 şi art. 16 din Legea nr. 213/2015 rezultă, în opinia reclamantei, că intimatul-pârât are obligaţia de a pronunţa o singură decizie, astfel încât, o dată ce a soluţionat cererea de plată, acesta s-a pronunţat pe fondul pretenţiilor reclamantei.

Cum legea prevede modalitatea de soluţionare a cererii de plată într-o singură etapă, având în vedere şi dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, recurenta a concluzionat în sensul posibilităţii obligării directe a FGA la plata sumei sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecăţii, intimatul-pârât a susţinut că dreptul recurentei la despăgubire este izvorât din contractul Casco încheiat cu asiguratul său şi nu din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA. Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naşte la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere şi la considerentele Deciziilor nr. 578/2016 şi nr. 80/2017, pronunţate de Curtea Constituţională şi a concluzionat că cererea de plată a fost soluţionată în mod corect, cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în vigoare la data constatării stării de insolvenţă a asigurătorului B., la data deschiderii procedurii falimentului acestuia, precum şi la data depunerii cererii de plată.

A susţinut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond şi recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil şi s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliţei de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societăţile B. şi A., fără participarea Fondului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul-pârât a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond, valorificate în cuprinsul sentinţei recurate.

A considerat intimatul-pârât a fi corecte şi argumentele instanţei de fond cu privire la pretinsa privare de proprietate a A.. Creanţa pe care reclamanta susţine că o deţine împotriva FGA este una condiţională, naşterea ei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. Cum cererea de plată a fost respinsă, nu se poate susţine că aceasta are dreptul la un "bun".

Totodată, având în vedere reperele jurisprudenţiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege şi are un scop legitim, o natură obiectivă şi un caracter proporţional, în raport de mecanismul de garantare a creanţelor de asigurări. Statul nu are obligaţia de a garanta integral un drept de creanţă în cazul insolvabilităţii unui particular.

În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter raţional faţă de resursele limitate ale Fondului şi de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerinţele de interes general referitoare la protecţia pieţei asigurărilor şi protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment.

Neîntemeiate sunt, în opinia intimatului-pârât, argumentele reclamantei privitoare la obligarea directă a FGA la plata sumei pretinse, întrucât soluţionarea cererii de plată reprezintă atributul exclusiv al Comisiei speciale constituite în cadrul acestei autorităţi.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a argumentelor privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile şi la greşita aplicare a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 578/2016.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016).

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 2655 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative.

În speţă, deşi autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, Înalta Curte constată că suma solicitată de reclamantă a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 13364/08.10.2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin neapelare.

Prin urmare, sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite societăţii reclamante, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu mai poate face propria reanalizare, cu atât mai mult cu cât prin Decizia emisă nu a contestat suma solicitată, ci doar a invocat depăşirea plafonului.

În consecinţă, Înalta Curte constată că obligarea directă a autorităţii pârâte la plata sumei solicitate prin acţiune se încadrează în soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ în exercitarea controlul de plină jurisdicţie reglementat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În acest context, Înalta Curte reţine şi opinia greşită a judecătorului fondului în legătură cu penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărâre definitivă de instanţa civilă, pe care le-a apreciat ca nefiind creanţe de asigurare.

Fără a respinge de plano această afirmaţie, instanţa de control judiciar reţine că în situaţia concretă dedusă judecăţii în prezenta speţă, conform căreia, există o hotărâre judecătorească definitivă care a apreciat că şi penalităţile şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurare, se impune acordarea acestora de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţior.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea, va anula Decizia nr. 2054/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul la plata sumei de 2.655 RON aferentă cererii de plată nr. x/15.03.2016.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamanta A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2345,44 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial, achitate în fond şi în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A împotriva sentinţei civile nr. 1869 din 22 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând pe fond:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A.

Anulează Decizia nr. 2054/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligă pârâtul la plata sumei de 2.655 RON aferentă cererii de plată nr. x/15.03.2016.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 2345,44 RON către recurenta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fond şi recurs, constând în taxă judiciară de timbru, în cuantum de 615,48 RON şi onorariul de avocat în cuantum de 1730,96 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.