Illegality of suspending tax dispute over mere referral for criminal prosecution without proving decisive impact on administrative resolution

Şedinţa publică din data de 2 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13.09.2016, sub numărul de mai-sus, reclamanta, A. S.R.L. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - DGRFP Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (denumită în continuare AJFP Argeş), a solicitat anularea următoarelor acte administrative: Decizia nr. 85/28.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L. din Bucureşti, înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sub nr. A - SLP 310/11.02.2016, emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor - în parte, doar cu privire la primul punct din dispozitivul deciziei (Anexa I); Decizia nr. 104357/19.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L. Bucureşti (Anexa II) emisă de ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Activitatea de inspecţie fiscală; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/27.11.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş; Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015; Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1768 din data de 16 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele: "Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF în privinţa capătului de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 104357/19.03.2016 a AJFP Argeş şi respinge în consecinţă acest capăt de cerere în contradictoriu cu pârâta ANAF.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator special, respectiv prin administrator judiciar B., Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucuresti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii-DGRFP Bucuresti.

Anulează Decizia nr. 104357/19.03.2016 a AJFP Argeş.

Respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 85/28.03.2016 a ANAF - DGSC, ca neîntemeiată.

Ia act că reclamanta, prin avocat, a arătat că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.".

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1768 din data de 16 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Prin recursul declarat, reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea şi a capătului de cerere vizând anularea Deciziei nr. 85/28.03.2016.

Se arată că instanţa de fond a adoptat o soluţie total contrară, respingând cererea de anulare a deciziei nr. 85/2016, pe baza unor motive care, pe de o parte, vin în contradicţie flagrantă cu cele deja reţinute, în mod corect, în privinţa deciziei nr. 104357/19.03.2016, iar, pe de altă parte, contravin prezumţiei de nevinovăţie, respectiv calificând conduita subscrisei drept,artificiu care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal.".

Totodată, instanţa de fond a încălcat normele de drept material, în speţă art. 277 alin. (1) lit. a) şi b) Codul de procedură fiscală, doar existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni legată de mijloacele de probă utilizate de contribuabil poate conduce la suspendarea soluţionării procedurii administrative, nu constatările organelor de urmărire penală. În contra dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, judecătorul fondului a făcut vorbire despre pretinsele infracţiuni privind legalitate operaţiunilor şi nu despre infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă şi, fără a verifica dacă infracţiunea sesizată este sau nu în legătură cu mijloacele de probă, a considerat, în mod nelegal, că suspendarea poate fi dispusă în cazul oricărei infracţiuni.

Mai mult, prevederile art. 277 au fost încălcate şi în ceea ce priveşte a doua condiţie, nefiind dovedită înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei în procedura administrativă.

Mai arată reclamanta că suspendarea reprezintă o facultate a organului administrativ şi nu o obligaţie, împrejurare care impunea pe lângă indicarea dovezilor ce demonstrau îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală şi dovezile pe care se sprijină necesitatea suspendării procedurii administrative.

Prin recursul declarat, pârâta Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată privind anularea Deciziei nr. 10437/2016.

În motivarea recursului pârâta a susţinut în esenţă că instanţa de fond în motivare nu face nicio precizare cum a înlăturat apărările pârâtei şi implicit cum au fost efectuate verificările de instanţa de judecată, referitoare la achiziţiile considerate nereale de către organul fiscal. Omisiunea instanţei de a analiza, în mod efectiv, argumentele recurentei intimate au dus inclusiv la încălcarea art. 6 paragraf 1 din CEDO.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a încălcat normele de drept material, în speţă art. 277 alin. (1) lit. a) şi b) Codul de procedură fiscală şi art. 156, art. 1582 Codul fiscal.

Astfel, soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei este una legală, deoarece prescripţia legii impune ca acţiunea civilă din materia penală să fie opozabilă organelor fiscale în ceea ce priveşte modul de soluţionare. Mai mult, pentru avansurile privind livrările intracomunitare înregistrate şi declarate, societatea trebuia să solicite înregistrarea în Registrul Operatorilor intracomunitari. Totodată, pentru asigurarea concordanţei între starea de fapt fiscală şi evidenţa informativă cuprinsă în baza de date la dispoziţia ANAF, societatea trebuia să depună Declaraţia D390 pentru avansul înregistrat în evidenţa contabilă în luna aprilie.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantă.

5. Chestiuni incidente cauzei

Cu titlu prealabil, reprezentantul convenţional al recurentei-reclamante solicită restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 de RON, achitată personal de parte către Primăria Snagov, conform dovezii pe care o depune în şedinţa de judecată.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş

Analizând, mai întâi, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat prin recursul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Înalta Curte constată că este nefondat.

În speţa de faţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Pe de altă parte, referitor la motivarea hotărârii, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi, în acelaşi timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte fiecare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acestuia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Trecând la analiza motivelor de recurs formulate de pârâtă din perspectiva criticilor încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării de către instanţa de fond a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Dispoziţiei de măsuri nr. 313369/27.11.2015, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală organul de soluţionare a contestaţiei administrative poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când "organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă", iar, soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.".

Dispoziţia legală relevată constituie o transpunere în cadrul procedurii administrativ fiscale a principiului de drept "penalul ţine în loc civilul", fiind firesc, aşa cum se susţine şi în jurisprudenţa constituţională referitoare la art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2015, care sunt aplicabile pentru identitate de raţiune, (Deciziile nr. 1.237/2008, nr. 56/2013 ale Curţii Constituţionale), că soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din cele ce preced, rezultă, contrar susţinerilor recurentei, că pentru intervenţia acestei măsuri procesuale, spre deosebire de reglementarea anterioară, se impun a fi îndeplinite cumulativ trei condiţii:

- organele penale să fie sesizate, în condiţiile art. 132 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, de către organul care a efectuat activitatea de control, în situaţia în care în cursul inspecţiei fiscale s-au descoperit indicii privind săvârşirea unei infracţiuni;

- infracţiunea să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare;

- constatarea infracţiunii cu privire la care există indicii să aibă o înrâurire hotărâ­toare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Or, se contată că, urmare a verificării efectuate, organele de inspecţie fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/27.11.2015, cu adresa nr. x/19.01.2016, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În privinţa Deciziei nr. 104357/19.03.2016 a AJFP Argeş, prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei fiscale formulate împotriva Dispoziţiei de măsuri nr. 313369/27.11.2015 şi care cuprinde luarea următoarelor două măsuri: 1. Pentru actualizarea vectorului fiscal, societatea se va înregistra în Registrul operatorilor intracomunitari; 2. Societatea va proceda la depunerea Declaraţiilor informative privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul României (D 394) pentru perioada 01.01.2010-31.05.2015, cu date rectificate în conformitate cu realitatea tranzacţiilor effectuate, în mod corect a apreciat instanţa de fond că soluţionarea contestaţiei în privinţa ei nu poate fi influenţată hotărâtor de faptele pentru care s-a formulat sesizarea penală, fiind vorba, în principal de o chestiune de drept asupra căreia organele fiscale se pot pronunţa, precum şi de aspecte de fapt care nu ridică probleme deosebite. Practic, prin această dispoziţie se urmăreşte ca reclamanta să asigure concordanţa între starea de fapt fiscală şi evidenţa declarativă cuprinsă în baza de date la dispoziţia organului fiscal.

Faţă de dispoziţiile legale anterior citate privind suspendarea, se arătă că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză.

Or, se observă că recurenta-pârâta, prin decizia de suspendare, s-a raportat la existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală, fiind făcute numai referiri generice la o posibilă faptă penală de evaziune fiscală.

Astfel, s-a reţinut că,,…organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale având în vedere faptul că organele de inspecţie fiscal au considerat că operaţiunile effectuate au implicaţii fiscale pentru care se ridică problema realităţii operaţiunilor declarate, cu consecinţa diminuării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.".

De altfel, în cuprinsul deciziei nr. 104357/19.03.2016, dosar fond volumul I, s-a mai menţionat că "Având în vedere cele constatate, prin adresa nr. x/19.01.2016... organele de inspecţie fiscală au înaintat Prchetului de pe lângă Tribunalul bucureşti, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. x/27.11.2015, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.", respectiv "Totodată, în subsidiar se reţine că, prin adresa nr. x/19.01.2016, echipa de inspecţie fiscală a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Raportul de inspecţie fiscală cuprinzând detalii privind stabilirea debitelor suplimentare care au fost concretizate în decizia de impunere, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.", dosar fond volumul I.

Aşadar, nefiind identificată în concret infracţiunea cercetată de organele de urmărire penală, nu se poate demonstrată obiectiv legătura acestei infracţiuni cu soluţia ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Simpla existenţă a unor suspiciuni ale organului fiscal cu privire la săvârşirea unor infracţiuni nu este de natură a justifica suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

Prin urmare, nu este îndeplinită o condiţie a măsurii suspendării contestaţiei administrative, scutind în consecinţă instanţa de control judiciar de la analiza celorlalte cerinţe legale, care chiar dacă ar fi îndeplinite nu sunt în măsură să fundamenteze în mod singular măsurile dispuse prin deciziile contestate.

Este adevărat că art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În acest context, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative, instanţa de fond a efectuat şi analiza raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că, instanţa de fond a făcut o analiză a acestei cerinţe, reţinând în mod corect că existenţa unei eventuale infracţiuni nu împietează în mod direct şi decisiv asupra modalităţii de soluţionare a contestaţiei reclamantei, având în vedere că argumentul principal al autorităţii pârâte s-a raportat la o anumită conduită inadecvată a societăţii.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte invocarea motivului de nelegalitate a sentinţei pronunţate de instanţa de fond din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 156, art. 1582 Codul fiscal, Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste dispoziţii nu au fost invocate în mod expres în cadrul întâmpinării formulate la fond.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în faţa instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului cu respectarea condiţiilor şi termenelor prevăzute de C. proc. civ.. Atât timp cât pârâtul nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu o pretenţie distinctă de verificat în calea acţiunii judiciare, referitoare la legalitatea actelor administrative din perspectiva art. 156, art. 1582 Codul fiscal, întrucât acestea nu au făcut obiectul analizei la fond, aceste critici de nelegalitate nu pot face nici obiectul cercetării în recurs.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.".

Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări şi a administra probe faţă de pretenţiile reclamantului.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. SRL

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de reclamanta A. S.R.L., instanţa de recurs constată că, într-adevăr, potrivit prevederilor acestuia o hotărâre poate fi recurată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În cauză, cum, în mod corect, a afirmat şi reclamanta, în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a Deciziei nr. 104357/19.03.2016 emisă de AJFP Argeş, instanţa de fond a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscal, reţinând că "nu s-a motivat legal de ce apreciază că soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiei de măsuri nr. 313369/27.11.2015 poate fi influenţată de faptele penale pentru care s-a formulat sesizarea penală, iar, pe de altă parte, decizia atacată nu cuprinde elemente relevante care să contureze îndeplinirea cerinţei legale în discuţie". În ceea ce priveşte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 85/28.03.2016 a ANAF-DGSC, instanţa de fond a adoptat o soluţie contrară reţinând că a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, respectiv a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Reţinând că, în speţă, ambele decizii contestate au fost emise în baza aceluiaşi raport de inspecţiei fiscal, respectiv Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015, fiind verificată conduita fiscală a reclamantei în perioada 01.01.2010 - 31.03.2015, Înalta Curte urmează a expune, raportat şi la criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cele ce urmează, argumentele pentru care soluţia instanţei de fond este cel puţin contradictorie.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării de către instanţa de fond a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Decizia nr. 85/28.03.2016, doar cu privire la primul punct din dispozitivul deciziei (Anexa I), privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/27.11.2015 emisă de în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015.

Or, Înalta Curte reţine că urmare a inspecţiei fiscale efectuate la sediul societăţii reclamante, organul fiscal competent a emis Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015, reţinând că S.C. A. S.R.L. ar fi ajustat prin diminuare TVA colectată în temeiul unor operaţiuni de stornare a facturilor fiscale emise şineîncasate, ca urmare a faptului că serviciile nu au fost prestate, ar fi declarat achiziţii de la un operator economic care fusese scos din registrul plătitor de taxă pe valoare adăugată în perioada derulării tranzacţiilor şi astfel nu ar fi ajustat baza de impozitare şi taxa pe valoare adăugată în condiţiile art. 138 din Codul fiscal; nu ar fi detreminat corect cuentumul impozitului pe profit; ar fi distribuit divedente, fără a reţine impozitul eferent.

Ulterior, s-a emis Decizie de impunere nr. x/27.11.2015 prin care s-au de către organele fiscale stabilit obligaţiile fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 5.667.567 RON.

Totodată, a fost emisă şi Decizia nr. 313369/27.11.2015 privind care cuprinde luarea următoarelor două măsuri: 1. Pentru actualizarea vectorului fiscal, societatea se va înregistra în Registrul operatorilor intracomunitari; 2. Societatea va proceda la depunerea Declaraţiilor informative privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul României (D 394) pentru perioada 01.01.2010-31.05.2015, cu date rectificate în conformitate cu realitatea tranzacţiilor efectuate.

Împotriva ambelor decizii societatea reclamantă a formulat contestaţii a căror soluţionare a fost suspendată potrivit Deciziei nr. 85/28.03.2016 şi Deciziei nr. 104357/19.03.2016.

Instanţa de fond analizând dispoziţiile legale care dispun în materia suspendării soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, a admis în parte acţiunea formultă de societatea reclamantă, a anulat decizia nr. 104357/19.03.2016 a AJHP Argeş şi a respins capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 85/28.03.2016 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, apreciind că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, respectiv a art. 277 alin. (1) lit. a) din legea nr. 207/2015.

Soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 85/28.03.2016 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor este nelegală, urmând a fi reformată de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum şi la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că părţile nu au contestat îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 19.01.2016.

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o analiză eronată a acestei cerinţe stabilind că "Astfel, între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/27.11.2015 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.".

Înalta Curte constată că nu este suficientă sesizarea organelor de urmărire penală în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni ale căror indicii au fost constatate în cursul controlului fiscal, ci trebuie să rezulte din cuprinsul sesizării şi, implicit, a deciziei de suspendare, elementele concrete care au creat suspiciunea rezonabilă a săvârşirii faptei penale, care sunt operaţiunile, elementele, actele sau faptele juridice avute în vedere şi care nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal, dat fiind măsura excepţională şi pe durată nedeterminată a acestei suspendări.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura "constatări cu influenţe fiscale asupra rezultatelor" în ceea ce privesc operaţiunile economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste garanţii la susţinerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenţei unei soluţii pronunţate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reţine că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative are drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie al reclamantei.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond trebuie reformată în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de anulare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 85/28.03.2016 a ANAF-DGSC.

Dincolo de aceste consideraţii, într-o succesiune logică a emiterii actelor administrative fiscal contestate, rezultă cu puterea evidenţei că acestea sunt indisolubil legate între ele şi se determină reciproc. Astfel ambele decizii, respectiv, atât Decizia nr. 85/28.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L. din Bucureşti, emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de societate împotriva deciziei de impunere x/27.11.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, cât şi Decizia nr. 104357/19.03.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L. Bucureşti (Anexa II) emisă de ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, au fost emise în baza aceluiaşi Raport de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015. Activitatea de inspecţie fiscală prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de societate pentru capătul de cerere privind Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015, este emisă în baza aceluiaşi Raport de inspecţie fiscală nr. x/27.11.2015.

Aşadar, nu se justifică măsura menţinerii suspendării soluţionării contestaţiei administrative dispunse prin Decizia nr. 85/28.03.2016 emisă de ANAF şi anularea doar a deciziei nr 104357/19.03.2016 emisă de AJHP Argeş, câtă vreme ambele decizii au emise ca urmare a activităţii de inspecţie fiscală desfăşurată în perioada 01.01.2010-31.05.2015 la societatea A. S.R.L. şi a vizat practic controlul aceloraşi activităţi derulate de societate şi care pot genera influenţe de natură fiscală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, ca nefondat şi va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B., va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va anula Deciziei nr. 85/28.03.2016 emisă de ANAF - DGSC doar cu privire la primul punct din dispozitivul deciziei, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulată de recurenta reclamantă, urmând a o încuviinţa, sens în care va obliga intimaţii pârâţi la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către recurenta reclamantă.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbre, Înalta Curte va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON achitată cu chitanţa seria x/2021 nr. x din 18.02.2021 în contul Trezoreriei Ilfov, către reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finaţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 1768 din data de 16 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 1768 din data de 16 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite şi cererea privind anularea Deciziei nr. 85/28.03.2016 emisă de ANAF - DGSC.

Anulează în parte Deciziei nr. 85/28.03.2016 emisă de ANAF - DGSC doar cu privire la primul punct din dispozitivul deciziei.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă intimaţii pârâţi la plata către recurenta reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON.

Dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON achitată cu chitanţa seria x/2021 nr. x din 18.02.2021 în contul Trezoreriei Ilfov către reclamanta A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2021.