Wind turbine support towers as taxable buildings under Fiscal Code Art. 249(5); challenge to building tax assessment and central fiscal commission interpretation

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.07.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina prin Primar, să se dispună anularea Dispoziţiei Primarului Comunei Grădina nr. 38 din data de 04.05.2015 privind soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale formulate de A. S.R.L., anularea Deciziei de impunere nr. x din 05.03.2015 emisă de către Primăria Comunei Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcţiile aferente turbinelor eoliene în suma de 1.314.155 RON pentru perioada 25 martie 2013 - 31 decembrie 2015 (în continuare "Decizia de impunere 751"), anularea Deciziei de impunere nr. x din 13.03.2015 emisă de către Primăria Comunei Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcţiile aferente turbinelor eoliene in suma de 1.314.155 RON pentru perioada 25 martie 2013 - 31 decembrie 2015 (în continuare "Decizia de impunere 1") precum şi obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Anterior, la data de 10.06.2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanta, secţia contencios administrativ cererea similară de chemare în judecată a UAT Comuna Grădina prin Primar, prin care se solicită anularea Dispoziţiei Primarului com. Grădina nr. 38/04.05.2015 precum şi a Deciziilor de impunere nr. x/05.03.2015 şi nr. y/13.03.2015.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015 şi s-a finalizat cu pronunţarea sent.civ. nr. 1195/18.09.2015, prin care s-a dispus declinarea judecăţii în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal dosarul a fost înregistrat la data de 02.10.2015 primind ca prim termen de judecată data de 16.11.2015.

Cum acţiunea înregistrată la instanţa competentă s-a realizat prima dată la data de 07.07.2015, instanţa de fond a considerat îndeplinite condiţiile conexităţii prevăzute de art. 138 alin. (3) C. proc. civ. astfel încât s-a dispus conexarea dosarului civil nr. x/2015 la dosarul civil nr. x/2015

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 232/CA din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- Admite cererea principală în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina - Prin Primar.

-Admite cererea conexă.

-Anulează Dispoziţia Primarului com. Grădina nr. 38/04.05.2015 de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, Decizia de impunere nr. x/05.03.2015 emisă de Primăria com. Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcţiile aferente clădirilor eoliene în sumă de 1.314.155 RON pentru perioada 25.03.2013 - 31.12.2015 şi Decizia de impunere nr. x/13.03.20154 emisă de Primăria com. Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcţiile aferente clădirilor eoliene în sumă de 1.314.155 RON pentru perioada 25.03.2013 - 31.12.2015.

- În baza art. 453 C. proc. civ., obligă pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 232/CA din 17 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina - prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5,6 şi 8 din C. proc. civ.

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt, în esenţă, următoarele:

- Din punct de vedere procedural, sentinţa instanţei de fond este nelegală din perspectiva soluţionării excepţiei de litispendenţă. Afirmă recurenta că în cauză a fost invocată excepţia de litispendenţă, instanţa de fond fiind de acord cu faptul că sunt îndeplinite condiţiile acesteia, însă, în mod nelegal, a dispus măsura conexării celor două dosare şi a admis atât cererea principală, cât şi cererea conexă.

- Instanţa de fond nu a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, deşi a fost invocată în mod clar prin întâmpinare, nesocotind dispoziţiile imperative ale art. 246 Cod procedură civilă referitoare la soluţionarea excepţiilor. Susţine recurenta că cele două decizii contestate sunt emise de compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei Comunei Grădina, fiind semnate de persoana abilitată, iar la conducătorul unităţii apare reprezentantul legal, Primarul.

Prin urmare, niciuna dintre decizii nu este emisă de Comuna Grădina.

- Hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti. În acest sens, afirmă recurenta că instanţa de fond nu a respectat limitele învestirii sale de către reclamantă, având în vedere că aceasta trebuia să analizeze doar legalitatea dispoziţiei date cu privire la contestaţia administrativă, în raport de conţinutul acesteia, şi nu să analizeze alte motive de nelegalitate neinvocate de reclamantă în cadrul contestaţiei administrativ-fiscale formulate. Consideră recurenta că instanţa de judecată s-a substituit în atribuţiile organului fiscal, în condiţiile în care, singura critică formulată de reclamanta în cadrul procedurii administrative a constat în faptul că turbinele eoliene nu sunt construcţii în accepţiunea Codul fiscal.

2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea primei instanţe cuprinde motive străine de susţinerile părţilor în proces. În acest sens, arată recurenta că instanţa de fond nu a răspuns niciunei critici formulate de reclamantă în contestaţie şi nici apărărilor invocate de pârâtă în întâmpinare, fiind ridicate şi analizate propriile motive de nelegalitate.

Susţine recurenta că aspectul referitor la aplicarea cotei de 1,5% pe care l-a analizat instanţa de fond nu a fost invocat de reclamantă şi nu a fost pus în discuţia părţilor, reţinându-se însă nelegalitatea actelor de impunere din această perspectivă.

De asemenea, se arată că instanţa de fond şi-a motivat greşit soluţia, prin raportare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat H.C.L. Grădina nr. 19/21.02.2013, deşi anterior constatase că actele fiscale a căror anulare se solicită în cauză nu au fost întemeiate pe această hotărâre a Consiliul Local al Comunei Grădina.

Se mai arată că şi reîncadrarea elementelor turbinelor eoliene de către instanţa de fond constituie o încălcare a dreptului la apărare şi al contradictorialităţii dezbaterilor, în condiţiile în care aceste aspecte nu au fost invocate şi analizate în cadrul contestaţiei administrativ-fiscale, iar instanţa de fond trebuia să se limiteze la examinarea legalităţii deciziei de soluţionare a contestaţiei şi nu să extindă verificarea şi la deciziile de impunere emise în sarcina reclamantei.

Conchide recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu se putea substitui organului de soluţionare a contestaţiei şi nu putea analiza alte motive decât cele care au format obiectul căii administrative de atac.

3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5), ale art. 250 alin. (1) pct. 6 şi a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014.

Instanţa a ajuns la concluzia greşită că reclamanta nu datorează impozit pentru turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene situate pe raza UAT Comuna Grădina, apreciind cu interpretarea greşită a art. 249 Codul fiscal şi fără să administreze vreo probă de specialitate, nici măcar cercetare la faţa locului, că acestea nu sunt construcţii în accepţiunea art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, întrucât le lipseşte elementele esenţiale pentru a fi considerate astfel.

Potrivit art. 249 Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire în România datorează impozit, iar excepţiile privind scutirea de la impozit sunt de strictă şi limitată aplicare la cazurile expres prevăzute de legiuitor.

Se mai arată că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat nelegală aplicarea unei cote de impozitare de 1,5%, deşi aceasta este prevăzută de Codul fiscal şi are la bază HCL nr. 31/21.05.2015, necontestată, astfel încât nu se poate reţine arbitrariul acesteia.

În fine, în mod greşit, instanţa de fond nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale, pe care a considerat-o o imixtiune în puterile statului. Or, decizia nu a fost dată în completarea sau modificarea Codul fiscal, ci, în aplicarea lui, clarificând o situaţie juridică disputată, respectiv dacă turnurile sunt sau nu clădiri şi tocmai pentru a înlătura eventualele speculaţii şi eventualele sustrageri de la plata impozitelor de către producătorii de energie eoliană.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Prin cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta-pârâtă, aceasta a anexat Decizia nr. 2598 din 17 iunie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 3284 din 25 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin care s-a dispus anularea Ordinului nr. 1210/2014 şi Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt relevante

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

O primă critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de recurs se referă la modalitatea în care instanţa de fond a dezlegat chestiunea litispendenţei invocată în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că potrivit art. 138 alin. (5) din Codul de procedură civilă, "încheierea prin care a fost soluţionată excepţia litispendenţei poate fi atacată doar odată cu fondul", ceea ce înseamnă că legiuitorul a dorit sa instituie în sarcina titularului căii de atac exercitate, obligaţia de a indica în mod expres şi explicit încheierile premergătoare pe care înţelege să le critice sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Recurenta-pârâtă nu a înţeles să formuleze prezenta cale de atac şi împotriva încheierii ce cuprinde soluţia de admitere a excepţiei litispendenţei, aceasta rezumându-se la a expune această chestiune ca motiv de nelegalitate a sentinţei pronunţate asupra fondului litigiului, prin prisma faptului că în dispozitiv se menţionează că se admite şi cererea conexă.

Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. vizează nesocotirea de către instanţa de fond a regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Or, Înalta Curte reţine că execpţia litispendenţei a fost admisă prin încheierea din 16.11.2015 a Curţii de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2015, instanţa de fond fundamentându-şi soluţia pe prevederile art. 138 din C. proc. civ. care reglementează instituţia litispendenţei dând efect deplin acestor dispoziţii şi trimiţând cauza la instanţa învestită anterior cu prezentul Dosar nr. x/2015.

Prin urmare, prin încheierea din 10 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal doar s-a luat act de admiterea excepţiei litispendenţei în dosarul nr. x/2015 şi a dispus conexarea celor două cauze.

În acest context, instanţa de control judiciar constate că unicul argument pe care recurenta-pârâtă îl invocă este unul strict formal, ce vizează mai curând noţiunea de conexare utilizată de instanţa de fond, în loc de reunire şi nicidecum efectele juridice vătămătoare ce au fi putut fi aduse recurentei.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de fond a reunit cele două dosare în faţa instanţei competente pentru soluţionarea fondului, a soluţionat o singură cauză, pronunţând o singură soluţie de admitere a acţiunii, respectând, astfel, cerinţa asigurării unei bune administrări a justiţiei, nu a adus nicio vătămare concretă recurentei prin soluţia astfel pronunţată, care să conducă la nulitatea acesteia din perspectiva încălcării ueni reguli de procedură.

În concluzie, Înalta Curte constată că această critică de nelegalitate este lipsită de folos practic şi juridic, neputând conduce la reformarea soluţiei pronunţate de de Curtea de Apel Constanţa.

A doua critică de nelegalitate circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că, în cauză, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina nu are calitate procesuală pasivă, întrucât actul a cărui anulare se cere, respectiv Decizia de impunere nr. x din 05.03.2015 este emisă de Primarul Comunei Grădina, ca organ executiv, potrivit art. 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 215/2001 şi art. 21 alin. (2) din acelaşi act normativ. Solicitându-se anularea actului de soluţionare a contestaţiei administrative în contradictoriu cu Comuna Grădina, iar nu cu emitentul actului, în opinia recurentei-pârâte, acţiunea este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi, pe cale de consecinţă, urmează să fie respinsă ca fiind introdusă împotriva unei astfel de persoane.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

În cauză, actul de impunere a fost emis în sarcina reclamantei de Serviciul de impozite şi taxe ce aparţine Comunei Grădina, reprezentată prin Primar, ca serviciu descentralizat cu atibuţiuni specifice, iar Decizia nr. 38/04.05.2015, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost emisă de Primăria Comunei Grădina, prin primar.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrative-teritoriale, actele autorităţilor administraţiei publice locale fiind actele unităţii administrative-teritoriale, întrucât, atribuţiile stabilite de lege în sarcina consiliilor locale, consiliilor judeţene şi primarilor se exercită în numele unităţii administrative-teritoriale.

Astfel, unitatea administrativ-teritorială emite acte administrative doar prin intermediul autorităţilor administraţiei publice organizate în cadrul acesteia şi care, potrivit legii, exercită autonomia locală. Actele administrative astfel emise aparţin unităţii administrative-teritoriale, angajând acest subiect de drept în diverse raporturi juridice.

Deciziile contestate au fost semnate de către primar, nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Comunei Grădina, în baza atribuţiilor conferite de Legea nr. 215/2001 privind administraţia locală (în vigoare la data emiterii actului atacat) şi anume a art. 62, ce îi conferă dreptul de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială, care, potrivit art. 21 din lege este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, impozitele şi taxele datorate reprezentând venituri la bugetul public al acesteia.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentinţa de fond fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, respectiv a art. 36 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 şi depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, critică de nelegalitate ce se încadrează, de fapt, în ipoteza motivului de recurs prevăzut de punctul 4 al art. 488 din Codul de procedură civilă.

Principalul argument adus de recurentă în acest sens se referă la faptul că instanţa de fond trebuia să analizeze doar legalitatea Dispoziţiei Primarului Comunei Grădina prin care s-a soluţionat contestaţia administrativ- fiscală, nicidecum şi legalitatea Deciziilor de impunere.

Înalta Curte constată că acest argument este vădit neîntemeiat şi ignoră dispoziţiile procedural fiscale şi efectele specifice ale actelor administrativ-fiscale.

Astfel, chiar dacă dispoziţiile art. 218 din vechiul Codul de procedură fiscală aplicabil speţei prevede posibilitatea atacării la instanţa de contencios administrativ a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, în virtutea faptului că parcurgerea procedurii prealabile a contestaţiei este obligatorie, deciziile de impunere sunt actele fiscale primare producătoare de efecte juridice în persoana contribuabilului, ele reprezentând titlurile executorii, care pot fi validate sau infirmate de organul competent să soluţioneze contestaţia administrativă.

Prin urmare, chiar şi în vechea reglementare procedural fiscală decizia de soluţionare a contestaţie nu poate fi privită ca act administrativ fiscal independent de deciziile de impunere - titluri executorii, acestea din urmă făcând corp comun cu decizia de soluţionare a contestaţiei, iar instanţa de contencios administrativ, în temeiului dreptul de control de plină jurisdicţie este obligată să verifice şi legalitatea şi temeinicia actelor fiscale primare al căror conţinut a fost validat în calea de atac administrativă.

De altfel, instanţa de control judiciar constată că anularea doar a Deciziei de soluţionare a contestaţiei fiscale nu este de natură a repara paguba suferită de Societate în urma impunerii realizate în mod nelegal de autoritatea fiscală, fiind fără dubiu că, dacă s-ar admite interpretarea recurentei-pârâte, ar însemna că demersul judiciar al reclamantei, întemeiat pe art. 218 din vechiul Cod de procedură fiscală, nu ar produce niciun efect juridic, în sensul înlăturării efectului executoriu al Deciziilor de impunere, fiind astfel încălcat dreptul contribuabilului de acces efectiv la o instanţă pentru a demonstra vătămarea unei impuneri nelegale.

Prin urmare, instanţa de fond, a soluţionat cauza în limitele învestirii şi a dispoziţiilor legii contenciosului administrativ la care fac trimitere dispoziţiile Codul de procedură fiscală, neputându-se reţine vreo substituire în atribuţiile organului de soluţionare a contestaţiei.

Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia contestaţia fiscală nu ar fi cuprins toate argumentele invocate în faţa instanţei de fond nu pot fi reţinute de instanţa de recurs, legea neimpunând sub nicio forma identitatea dintre contestaţia fiscală şi acţiunea în instanţă, ci doar obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile anterior atacării actelor în faţa instanţei de contencios administrativ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că din cuprinsul contestaţiei administrative formulate de către reclamantă rezultă că aceasta a criticat atât încadrarea turbinelor eoliene în categoria contrucţiilor supuse impozitării, precum şi modalitatea în care organul de impunere a stabilit cota de impunere de 1,5%.

Faptul că prin decizia de soluţionare a contestaţiei, autoritatea pârâtă nu a analizat şi această critică, referindu-se exclusiv la legalitatea impozitării turbinelor eoliene din perspectiva încadrării lor în art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, nu poate bloca dreptul societăţii reclamante de a relua criticile formulate prin contestaţie, în faţa instanţei de contencios administrativ.

În concluzie, recurenta-pârâtă nu a adus niciun argument de natură a conduce la constatarea depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, în soluţionarea cauzei.

2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, vizează faptul că instanţa de fond nu a răspuns nici susţinerilor societăţii reclamate şi nici apărărilor formulate de autoritatea pârâtă, soluţionând cauza prin prisma propriilor motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din Codul de procedură civilă, republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate şi apărările invocate de părţi în contextul faptic dat.

Pe de altă parte, instanţa de judecată are dreptul dar şi obligaţia să îşi formeze propria convingere asupra raportului juridic litigios, în raţionamentul juridic elaborat putând să invoce propriile argumente de fapt sau juridice menite să sprijine soluţia pronunţată, bineînţeles, cu respectarea limitelor învestirii şi fără a încălca principiu disponibilităţii părţilor în procesul civil.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat la efectuarea unui examen complet şi complex a chestiunilor de drept deduse judecăţii, circumscrise actelor administrativ -fiscale supuse controlului judecătoresc.

În concluzie, instanţa de recurs constată că sentinţa atacată nu poate fi reformată nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (5), ale art. 250 alin. (1) pct. 6 şi a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014.

Mai susţine recurenta că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care a fost anulată Hotărârea Consiliului Local al Comunei Grădina nr. 19/21.02.2013, care nu a constituit temeiul deciziilor de impunere a căror anulare se solicită în prezenta cauză.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele sentinţei civile nr. 1836/CA/26.06.2014 a Tribunalului Constanţa, prin care a fost tranşată definitiv chestiunea juridică a încadrării turbinelor eoliene în noţiunea fiscală de clădiri în sensul art. 249 alin. (5) din Codul fiscal., stabilind "că acestea nu pot fi asimilate unei clădiri conform definiţiei date de Codul fiscal acestei noţiuni".

Prin urmare, ceea ce a reţinut instanţa de fond a fost faptul că autoritatea pârâtă, deşi avea cunoştinţă de această hotărâre judecătorească, fiind parte în litigiul respectiv, a ignorat dezlegările date chestiunii litigioase ce se dezbate şi în prezentul litigiu şi a emis noi decizii de impunere pe aceeaşi situaţie de fapt.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că, după cum a arătat chiar recurenta-pârâtă, aceasta a procedat la adoptarea unei noi Hotărâri de Consiliu Local în anul 2014, similară HCL nr. 19/21.02. 2013 anulată definitiv de instanţa judecătorească prin sentinţa civilă nr. 1836/CA/26.06.2014 a Tribunalului Constanţa.

Pe fondul litigiului, Înalta Curte constată că argumentaţia instanţei de fond răspunde întocmai criticilor formulate de societatea reclamantă cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate, aceasta conchizând, în mod judicios, în sensul în care "se indica un impozit datorat pe o perioadă cuprinsă între 25.03.2013-31.12.2015 respectiv pe parcursul a trei ani fiscali în suma de 1.314.155 RON, fără a se indica un calcul coerent fiecărui an fiscal şi pentru ambele construcţii (...)".

Fără a relua argumentele reţinute de prima instanţă şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte ca fiind legale şi temeinice, Înalta Curte reţine că Deciziile de impunere nu cuprind individualizarea cerută de lege pentru obligaţiile fiscale stabilite în sarcina A. sub aspectul indicării naturii obligaţiilor stabilite, izvorului juridic al acestora şi a motivelor de fapt şi de drept care ar sta la baza impunerii, ci conţin doar o indicare generică a unor acte normative (care, bineînţeles, nu poate echivala cu o motivare a actului de administrativ

Mai mult, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, Decizia de impunere nr. x/27.03.2013 (ce constituie actul administrativ ce sta la baza rămăşiţei de plată în cuantum de 594.525 RON) conţine ca temei de drept HCL nr. 19/21.02.2013, anulată definitiv de Curtea de Apel Constanţa prin decizia nr. 17/CA/15.01.2015. Astfel, este evident faptul că aprecierea instanţei de fond potrivit căreia Deciziile de impunere nesocotesc autoritatea de lucru judecat a Deciziei Curţii de Apel Constanţa anterior menţionată, prin care s-a anulat HCL Grădina nr. 19/21.02.2013, este fundamentată pe o analiză coroborată a tuturor informaţiilor relevante în cauză.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal situaţiei societăţii reclamante, Înalta Curte îmbrăţişează interpretarea primei instanţe în sensul că turbinele eoliene nu prezintă caracteristicile unei clădiri în sens fiscal -asimilarea forţată a unor elemente componente ale echipamentului tehnologic complex reprezentat de turbina eoliană cu noţiunile structurale de pereţi şi acoperiş nu este suficientă pentru a considera că turnul de susţinere reprezintă o clădire, iar pe de altă parte, funcţiunea atribuită unei clădiri (conform art. 249 alin. (5) din Codul fiscal), nu se regăseşte în modalitatea în care este conceput acest echipament, al cărui rol este cu totul altul decât acela de a fi privit autonom, ca spaţiu de adăpostire a unor instalaţii, echipamente şi alte asemenea, şi anume de producere a energiei.

Includerea acestor construcţii în definiţia clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei 5/2014 aprobată prin Ordinul MFP nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalităţii actelor, nefiind întrunite condiţiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susţinere ale turbinelor eoliene cu noţiunea de clădire.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobată prin Ordinul nr. 1.210/2014, acte administrative pe care s-a întemeiat decizia de soluţionare a contestaţiei, reţinând că aceste acte încalcă principiul general al subordonării faţă de actele normative cu forţă juridică superioară.

Această interpretare este validată prin faptul că la momentul pronunţării asupra recursului de faţă, Ordinul nr. 1.210/2014 şi Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 2598/17.06.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - SCAF.

Pentru toate aceste motive, constatând că prima instanţă, cu aplicarea corectă a legii fiscale a admis cererea reclamantei, dispunând anularea actelor atacate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va respinge recursul declarat de pârâta U.A.T. Comuna Grădina, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina- prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 232/CA din 17 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 15.000 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, redus potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2021.