Retroactive application of judicial salary interpretations to public sector auxiliary staff and validity of sectoral reference values

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, iniţial, pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017 şi declinată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună revocarea Deciziei nr. 16/17.02.2017, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti; emiterea unor dispoziţii de salarizare pentru fiecare reclamantă, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10%; plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1601 din 03 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă ÎCCJ.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ÎCCJ şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

A admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PLOIEŞTI şi PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL PRAHOVA.

A anulat parţial Decizia nr. 16/17.02.2017 emisă de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi obligă pârâtul să emită pentru fiecare dintre reclamanţi Decizii de salarizare începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare a unei valori de 405 RON, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293/2015, până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant sau intervenirea altei cauze legale de modificare.

A obligat pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova să plătească fiecăruia dintre reclamanţi, diferenţa dintre venitul calculat potrivit referinţei sectoriale menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală aferentă calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

A obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1601 din 03 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea recursului, a arătat recurentul-pârât că, în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că nu este emitentul grilelor de salarizare a personalului auxiliar din cadrul unităţilor de parchet din subordine şi nu are calitatea de plătitor al drepturilor solicitate de reclamanţi.

Recurentul a mai arătat că instanţa de fond au pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât drepturile pretinse au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, prin acte administrative emise în executarea legii.

A mai susţinut că instanţa de fond a încălcat principiul neretroactivităţii legii prin admiterea cererii reclamanţilor de acordare a drepturilor salariale solicitate începând cu data de 9 aprilie 2015, câtă vreme la acea dată nu exista un salariu la care să se raporteze, acesta fiind statuat abia prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

Totodată, recurenţii au apreciat că este neîntemeiată şi admiterea petitului privind plata actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale la diferenţele de sume solicitate, având în vedere că fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată. De asemenea, au arătat că dobânda reprezintă o sancţiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată şi că aceasta presupune încheierea unei convenţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată, avându-se în vedere calitatea recurentului de ordonator principal de credite, potrivit art. 67 din Legea nr. 304/2004 şi luând în considerare faptul că, are obligaţia legală de a asigura fondurile necesare şi repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite.

Criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât pe fondul cauzei se referă, în esenţă, la greşita stabilire de către instanţa de fond a indemnizaţiilor de încadrare salarială cuvenite reclamanţilor în raport cu o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015. Recurentul-pârât a susţinut că această valoare de referinţă nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, întrucât ordonatorul principal de credite, respectiv Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a recunoscut această valoare de referinţă sectorială doar începând cu data de 01.10.2016, în acord cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

În ceea ce priveşte argumentul ce decurge din interpretarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Se mai reţine că deciziile Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care se recunoaşte un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, este relevantă în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizaţiei în plată.

Aşadar, criticile recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce priveşte data de la care se aplică valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, Înalta Curte reţine că, la nivelul ordonatorului de credite Consiliul Superior al Magistraturii, au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistraţi prin raportare la această valoare de referinţă sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, în urma pronunţării de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sentinţei nr. 48/13.01.2017, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia din data de 22.06.2017, ca urmare respingerii recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanţii din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport cu valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau şi alte categorii de personal din aceeaşi familie ocupaţională, fiind neîntemeiată susţinerea pârâtului în sensul că această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocoteşte considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată prin Decizia nr. 16/17.02.2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamanţilor din categoria profesională a personalului auxiliar şi conex, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Un argument în plus pe care instanţa de control judiciar îl poate reţine la momentul soluţionării prezentului recurs este acela al emiterii de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a Deciziei nr. 298/11.07.2018, prin care s-a recunoscut personalului auxiliar de specialitate şi conex dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 463,50 RON începând cu data de 01.12.2015, astfel încât pentru identitate de situaţii trebuie aplicat acelaşi raţionament juridic.

Înalta Curte reţine că această confirmă nelegalitatea actului contestat, respectiv faptul că valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost greşit luată în considerare la calcularea drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor doar începând cu data de 01.10.2016, ci nu de la data de 09.04.2015 cum corect a decis instanţa de fond.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1601 din 03 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2021.