Validity of administrative refusal to renew forest land lease for hunting due to statutory prohibition on extending state public domain leases

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, a solicitat instanţei de judecată să dispună:

- anularea, în parte, a Hotărârii nr. 07/30.07.2015 emisă de Consiliul de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva, respectiv anularea prevederilor art. 7 pct. (13) din actul administrativ şi, pe cale de consecinţă, reconfirmarea dreptului acesteia la prelungirea Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006,

- suspendarea executării Hotărârii nr. 07/30.07.2015 emisă de Consiliul de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva, respectiv a prevederilor art. 7 pct. (13) din actul administrativ, până la soluţionarea definitivă şi "irevocabilă" a cauzei, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariul de avocat.

Pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva a formulat cererea reconvenţională prin care a solicitat:

- încetarea de drept a contractului de închiriere nr. x/10.05.2016 şi

- obligarea reclamantei - pârâte reconvenţional A. la a preda terenurile ce au făcut obiectul contractului, în starea existentă anterior înfiinţării complexului, în acord cu cele stipulate la art. 10, lit. h) din contract.

La termenul de judecată din 05.12.2016 pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva a depus cerere de modificare a cererii reconvenţionale prin care a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, în calitate de autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură.

La aceeaşi dată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de introducere a sa în cauză de către pârâtă, dar şi cerere de intervenţie în interesul pârâtei în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra terenului ce face obiectul contractului de închiriere nr. x/10.05.2016.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5203 din 28 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea principală formulată de reclamanta - pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta -reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

A admis cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A..

A constatat încetarea de drept a contractului de închiriere nr. x/10.05.2016.

A obligat reclamanta -pârâtă la predarea către pârâta -reclamantă a terenurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere în starea existentă anterior înfiinţării complexului conform art. 10 lit. h) din contract.

A admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în favoarea pârâtei -reclamante.

A obligat reclamanta - pârâtă la plata către pârâta -reclamantă a sumei de 70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 5203 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 3 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în vederea:

- introducerii în cauză a Direcţiei Silvice Constanţa;

- disjungerii cererii reconvenţionale şi trimiterea acesteia în vederea soluţionării, instanţei competente, respectiv Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal;

- judecarea cererii principale cu respectarea normelor de drept material.

În subsidiar, solicită casarea hotărârii şi, rejudecând fondul, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi respingerea cererii reconvenţionale.

1.3.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, despre care se afirmă că instanţa competentă să o judece este Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Învederează recurenta-reclamantă că în cauză, pârâta Romsilva a formulat cerere reconvenţională în faza procedurii prealabile, iar la primul termen de judecată a depus o cerere modificatoare a cererii reconvenţionale, precum şi o cerere de arătare a titularului dreptului, astfel încât instanţa de fond a acordat termene succesive, fără a mai pronunţa încheierea interlocutorie privind stabilirea competenţei instanţei să judece cererea reconvenţională.

Menţionează recurenta că singura chestiune de competenţă a fost dezbătută la termenul de judecată din 12.10.2017 numai în ceea ce priveşte cererea principală, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată la aceeaşi dată de către instanţa de fond.

Susţine recurenta că, în raport de obiectul cererii reconvenţionale care vizează Convenţia nr. 1294/10.05.2006, competenţa materială revine Tribunalului Constanţa, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 1646/04.05.2017, care a reţinut că raporturile juridice izvorâte din Contractul x/10.05.2006 s-au născut între Asociaţie şi Direcţia Silvică Constanţa - autoritate locală cu sediul în Constanţa.

1.3.2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 vizează nelegala citare în cauză a Direcţiei Silvice Constanţa şi are corespondent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din Codul de procedură civilă, având în vedere că prevederile legii contenciosului administrativ invocate reprezintă doar o menţiune privind soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ în recurs, şi nu reglementează un motiv de casare propriu-zis.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi să introducă în cauză Direcţia Silvică Constanţa, în calitate de semnatară a Contractului de închiriere nr. x/2006, prin Decizia nr. 1646/2017 Înalta Curte stabilind că raporturile juridice izvorâte din contract s-au născut între Asociaţie şi Direcţia Silvică Constanţa.

Conchide recurenta că instanţa de fond era obligată să introducă în cauză Direcţia Silvică Constanţa pentru a pronunţa o hotărâre opozabilă tuturor părţilor din contract, având această prerogativă în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

1.3.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei, respectiv a prevederilor art. 3, art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 969, art. 977 şi urm., art. 1438, art. 1452 din vechiul C. civ., art. 6, art. 1784 alin. (3) şi art. 1809 din Noul C. civ., art. 11 alin. (3) şi art. 132 lit. j) din Legea nr. 46/2008, art. II alin. (20) şi alin. (21) din Legea nr. 133/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 46/2008, precum şi cu încălcarea principiilor specialia generalibus derogant şi al neretroactivităţii legii civile.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, două aspecte de nelegalitate şi anume: identificarea prevederilor legale aplicabile Contractului nr. x/10.05.2006 şi determinarea termenului contractual în raport de înţelegerea părţilor la momentul semnării convenţiei;

1. Identificarea prevederilor legale aplicabile Contractului nr. x/10.05.2006

- Instanţa de fond, deşi a reţinut corect temeiul de drept al încheierii contractului de închiriere, ca fiind dispoziţiile H.G. nr. 725/2005, le-a aplicat eronat. Astfel, prima instanţă a analizat legalitatea Hotărârii nr. 07/30.07.2015 şi a modificat raporturile juridice ce fac obiectul Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006, invocând art. 22 din convenţie şi intervenirea unor modificări legislative, ulterioare încheierii Contractului de închiriere. Arată recurenta că dispoziţiile art. 22 nu echivalează cu posibilitatea de a analiza clauzele contractului în sensul modificării acestora în raport de prevederile ce vor intra în vigoare ulterior semnării convenţiei, ci doar că se pot completa, ceea ce exclude aplicarea unor prevederi noi, contrare celor existente la momentul contractării. Exemplul relevant în speţă vizează chiar termenul de închiriere, care a fost redus la 5 ani în raport de prevederile art. 1784 alin. (3) din noul C. civ., reţinut de instanţa de fond ca motiv al netemeiniciei acţiunii reclamantei.

- În mod greşit, instanţa de fond a reţinut în motivarea sentinţei că raportului juridic dintre părţi îi este aplicabil Codul silvic, deşi art. 3 din H.G. nr. 725/2005 prevede în mod expres faptul că nu se aplică dispoziţiile O.G. nr. 96/1998, abrogată prin Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic. Prin urmare legea specială H.G. nr. 725/2005 exclude, în mod expres aplicarea legii generale reprezentată de Codul silvic. Susţine recurenta că incidenţa prevederilor art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic a fost analizată în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în- vestită cu soluţionarea recursului împotriva soluţiei referitoare la introducerea forţată în cauză a Statului Român, care, prin decizia civilă nr. 1308/30.03.2017 a stabilit că "raportat la obiectul acţiunii principale se constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 alin. (10) din Legea nr. 48/2008 privind Codul Silvic".

2. Determinarea termenului contractual în raport de înţelegerea părţilor la momentul semnării convenţiei

- instanţa de fond a reţinut eronat contextul şi motivul încheierii contractului de închiriere nr. x/10.05.2006, sens în care nu a analizat corect voinţa părţilor din momentul semnării convenţiei;

- esenţa prezentului dosar constă în interpretarea şi aplicarea (nu modificarea) prevederilor art. 5 din Contractul de închiriere nr. x/10.05.2006, în vederea determinării drepturilor Asociaţiei şi a nelegalităţii Hotărârii nr. 7/30.07.2015. Susţine recurenta că Romsilva nu a solicitat anularea art. 5 din contract, astfel încât clauza se bucură de legalitate, iar prin apărările şi cererile din prezentul dosar Romsilva nu poate suplini lipsurile motivării în fapt şi în drept a Hotărârii nr. 7/2015 şi nici nu poate adăuga şi, implicit, modifica obiectul, termenul contractual şi clauzele Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006;

- instanţa de fond a analizat valabilitatea actului administrativ individual atacat prin raportare la alte prevederi legale (art. 11 alin. (3) raportat la art. 139 lit. j) din Legea nr. 46/2008, art. 1784 alin. (3) din Noul C. civ.) şi s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut (nefiind învestită cu verificarea legalităţii contractului de închiriere), cu depăşirea cadrului procesual şi încălcarea dreptului la apărare;

- în mod greşit, instanţa de fond a reţinut doar calitatea de proprietar a Statului Român şi obiectul material al contractului, respectiv terenuri forestiere ce fac parte din domeniul public al statului, fără însă a analiza interesul Asociaţiei de vânătoare la încheierea contractului de închiriere, în raport de obiectul de activitate al acesteia. Se arată că închirierea unui teren forestier pentru o perioadă de 10 ani (respectiv 5 ani cum a reţinut prima instanţă) nu prezintă interes pentru nicio Asociaţie de vânătoare care este nevoită să efectueze investiţii considerabile, pe care nu le poate amortiza în 10 ani sau 5 ani;

- instanţa de fond nu a observat că, astfel cum rezultă din art. 5 din Contractul de închiriere, preluat şi în Nota nr. x/29.07.2015 a Serviciului juridic Romsilva, doar locatarul are prerogativa de a înceta relaţiile contractuale după trecerea termenului de 10 ani şi nu locatorul care şi-a manifestat acordul expres privind prelungirea contractului până la 49 de ani, încă de la încheierea acestuia, astfel încât ulterior semnării acestuia, locatorul nu poate modifica unilateral termenul contractual prin adoptarea unor Hotărâri de către Consiliul de Administraţie.

Arată recurenta că nu numai că nu a solicitat încetarea contractului, potrivit prevederilor art. 5 din acesta, ci, din contră a solicitat pârâtei să ia act de intenţia de a continua convenţia şi a duce la îndeplinire obiectivele stabilite.

- Sunt străine de natura pricinii argumentele instanţei de fond privind necesitatea emiterii unei Hotărâri de Guvern privind modalitatea de exploatare a terenurilor forestiere, având în vedere că legiuitorul a prevăzut, în mod expres, chiar şi după intrarea în vigoare a Codului Silvic, prin art. II alin. (20) şi 21 din Legea nr. 133/2015 că "Aprobările privind scoaterea definitivă sau ocuparea temporară din fondul forestier naţional emise în condiţiile legale existente la data emiterii acestora, anterior intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile".

- Este nelegală motivarea instanţei de fond privind tacita relocaţiune, având în vedere că nu a ajuns la termen Contractul nr. x/10.05.2006, astfel cum a arătat în argumentaţia expusă anterior.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva şi intimatul -intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a formulat recurs doar în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, nefiind dezvoltate critici referitoare la dezlegarea dată de instanţa de fond cererii de suspendare a executării actului administrativ a cărui anulare s-a solicitat.

1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ.:

"Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii."

Pentru a fi îndeplinită ipoteza acestui motiv de casare, partea care îl formulează trebuie să dovedească faptul că a invocat în faţa primei instanţe, excepţia necompetenţei, în condiţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar instanţa, fie a respins-o, fie nu s-a pronunţat asupra acesteia.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond nu era competentă material să soluţioneze cererea reconvenţională formulată de pârâta Romsilva, aceasta trebuind disjunsă şi trimisă la Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Verificând actele procedurale întocmite în cauză pe parcursul judecăţii în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională depusă de pârâta Romsilva, fără a invoca excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.

Din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 21.11.2016 reiese că cea care a invocat excepţia necompetenţei materiale în cauză, cu privire la capătul de cerere privind prelungirea contractului de închiriere, a fost pârâta-reclamantă Romsilva, iar concluziile reclamantei prin apărător au fost în sensul competenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 12.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei materiale invocată de pârâta-reclamantă Romsilva cu privire la capătul de cerere formulat de reclamantă prin care a solicitat reconfirmarea dreptului la prelungirea contractului de închiriere nr. x/10.05.2006, în sensul respingerii acesteia concomitent cu respingerea cererii de disjungere a acestui capăt de cerere solicitat de Romsilva.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a invocat niciun moment excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond în soluţionarea cererii reconvenţionale şi nici pârâta-reclamantă sau intervenientul, astfel încât nu se poate reţine că această excepţie a fost invocată "în condiţiile legii" astfel cum impune motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 3 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, din considerentele încheierii interlocutorii pronunţată la data de 12.10.2017, nerecurată de către Asociaţie, rezultă că reclamanta-pârâtă prin apărătorii săi a pus concluzii de respingere a excepţiei necompetenţei materiale, făcând referiri inclusiv la cererea reconvenţională, despre care a arătat că "instanţa să aibă în vedere faptul că prin cererea reconventională ce face obiectul prezentei cauze, pârâta-reclamantă pune în discuţie aceleaşi aspecte ca şi cele ce vizează cererea principală, respectiv articole şi prevederile contractuale ale contractului de închiriere, care contract de închiriere nu mai poate fi pus în discuţie în acest moment, cu alte cuvinte, între cererea reconvenţională şi cererea ce face obiectul prezentei cauze, respectiv anularea hotărârii prin care se solicită modificarea unilaterală a contractului de închiriere exista o strânsă legătură".

Tot în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă, conform consemnărilor concluziilor orale cuprinse în încheierea din 12.10.2017, recurenta-reclamantă a afirmat legătura indisolubilă între cererile formulate în dosar şi necesitatea analizării lor împreună în prezentul dosar de către Curtea de Apel Bucureşti, susţinând totodată şi faptul că regulatorul de competenţă pronunţat de Înalta Curte în Dosarul nr. x/2016 nu are relevanţă în speţă sub aspectul competenţei, deoarece are un alt obiect.

Or, Înalta Curte constată că, în susţinerea motivului de casare menţionat, recurenta-reclamantă aduce argumente total opuse celor susţinute în faţa instanţei de fond şi care, de fapt, reprezintă preluarea motivelor invocate de Romsilva în susţinerea excepţiei necompetenţei materiale.

Nici argumentul privind lipsa verificării din oficiu a competenţei de către instanţa de fond nu poate fi reţinut de Înalta Curte, având în vedere că prima instanţă a tranşat această chestiune prin dezlegarea dată excepţiei necompetenţei materiale invocată de pârâta Romsilva, respingerea acesteia echivalând cu verificarea şi constatarea propriei competenţe materiale în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că acest motiv de casare este nefondat, soluţionarea cauzei fiind făcută cu respectarea regulilor de competenţă şi de judecată prevăzute de C. proc. civ. pentru cererea reconvenţională.

2. Motivul de casare invocat în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

Recurenta-reclamantă invocă nelegala citare în cauză a Direcţiei Silvice Constanţa, critică ce are corespondent în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., având în vedere că prevederile legii contenciosului administrativ invocate reprezintă doar o menţiune privind soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ în recurs, şi nu reglementează un motiv de casare propriu-zis.

Art. 488 alin. (1) punctul 5 Cod procedură civilă, reglementează casarea hotărârii atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Una dintre aceste reguli de procedură este stabilită de art. 153 din C. proc. civ. şi reglementează obligaţia instanţei de a cita părţile, aceasta fiind obligată să amâne judecata şi să dispună "citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii".

Art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 prevede că: "în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.

Din coroborarea celor două texte legale, rezultă că legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care o parte litigantă nu a fost legal citată în faţa primei instanţe.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, Direcţia Silvică Constanţa nu a fost parte în litigiu şi nici nu a existat vreo cerere de introducere în cauză a acesteia, astfel încât citarea acesteia în cauză nu putea fi dispusă de instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte invocarea art. 161 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ Înalta Curte constată că forma în vigoare la momentul judecăţii şi a pronunţării sentinţei recurate (anterior modificării survenite prin Legea nr. 212/2018) era următoarea: "[...Instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introduceri în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept".

De asemenea, art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. invocat de către recurentă în susţinerea acestui motiv de recurs, reglementează prerogativa instanţei de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului.

Înalta Curte remarcă în primul rând faptul că, ceea ce invocă, de fapt, recurenta, este lipsa de rol activ al instanţei de fond, care, în opinia ei ar fi trebuit să introducă din oficiu, în cauză, Direcţia Silvică Constanţa, în calitate de semnatară a Contractului de închiriere nr. x/10.05.2006.

Interpretarea propusă de recurentă este greşită.

Textele procedurale invocate nu impun o obligaţie în sarcina judecătorului, ci doar conferă posibilitatea acestuia de a lărgi cadrul procesual atunci când apreciază că raportul juridic dedus judecăţii o impune.

Cercetând împrejurările concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că instanţa a soluţionat corect cauza, în cadrul procesual stabilit atât de reclamanta -pârâtă cât şi de pârâta-reclamantă, dând eficienţă principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

În mod eronat, recurenta afirmă că instanţa de fond a modificat raporturile juridice din contractul de închiriere şi că prin Decizia 1646/2017, ICCJ a stabilit că raporturile juridice izvorâte din contractul de închiriere nr. x/10.05.2006 "s-au născut între A. şi Direcţia Silvică Constanţa". Această decizie a statuat că dosarul respectiv este de competenţa Tribunalului Constanţa, deoarece obiect al litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2016, era reprezentat de anularea unei Notificări emise de Direcţia Silvică Constanţa.

În dosarul nr. x/2016 autoritatea emitentă a actului administrativ contestat, şi anume Hotărârea Consiliul de Administraţie nr. 07/30.07.2015 este Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi nu Direcţia Silvică Constanţa.

Pe de altă parte, la încheierea contractului de închiriere, Direcţia Silvică Constanţa a acţionat ca mandatar al Romsilva, având în vedere că potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare, Direcţia Silvică Constanţa este o subunitate a Regie Naţionale a Pădurilor - Romsilva, fără personalitate juridică.

Prin urmare, introducerea acesteia în cauză nu era impusă de raportul juridic dedus judecăţii, RNP Romsilva putând face toate apărările şi susţinerile legate de prezentul litigiu, care poate fi soluţionat şi fără participarea terţului.

Pentru motivele expuse, instanţa de control judiciar reţine că şi acest motiv de casare este nefondat, neputând conduce la reformarea sentinţei atacate.

3. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.:

"hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Susţine recurenta că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 3, art. 4 din H.G. nr. 725/2005, art. 969, art. 977, art. 1438, art. 1452 din vechiul C. civ., art. 6, art. 1784, alin. (3), art. 1809 din noul C. civ., art. 11, alin. (3), (13)2, lit. j) din Legea 46/2008, art. II, alin. (2) şi alin. (21) din Legea 133/20155 pentru modificarea Legii 46/2008.

Înalta Curte constată că, în esenţă, sub forma criticilor de nelegalitate, recurenta-reclamantă reiterează susţinerile formulate în faţa primei instanţe, atât prin cererea de chemare în judecată, precum şi prin răspunsul la întâmpinare.

Ca situaţie premisă analizării acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă contestă hotărârea nr. 07/30.07.2015 a Consiliului de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva prin care, la art. 7, se aprobă propunerea Serviciului juridic din nota nr. x/29.07.2015 de a nu se prelungi contractele de închiriere a fondului forestier proprietate publică a statului în scopul înfiinţării şi funcţionării crescătoriilor de vânat şi a complexurilor de vânătoare.

Conform notei nr. x/29.07.2015, au fost apreciate ca relevante prevederile art. 11 alin. (3) rap. la art. 139 lit. j) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv prevederile art. 1784 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., învederându-se că nu există premisele prelungirii contractelor de închiriere încheiate în temeiul H.G. nr. 725/2005 şi care expiră în cursul anilor 2015 - 2016.

Pornind de la contextul factual şi juridic în care s-a emis actul administrativ atacat, precum şi în raport de clauzele contractului de închiriere, Înalta Curte constată că analiza instanţei de fond s-a circumscris temeiurilor de fapt şi drept care au conturat raportul juridic litigious, neapelând la argumente străine de natura pricinii, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Astfel, în mod corect, instanţa de fond a procedat mai întâi la analiza legalităţii şi temeiniciei Hotărârii nr. 07/30.07.2015 emisă de Consiliul de Administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor-Romsilva, respectiv anularea prevederilor art. 7 pct. (13) din actul administrativ, raportându-se şi aplicând dispoziţiile legale care au stat la baza emiterii acestui act şi care nu se suprapun cu cele în temeiul cărora a fost încheiat contractul de închiriere nr. x/2006.

De remarcat este faptul că actul administrativ menţionat nu vizează, în mod particular, situaţia Asociaţiei recurente, punctul 7 alin. (13) fiind întemeiat pe Nota Serviciului juridic din cadrul RNP Romsilva nr. 9661/29.07.2015, la care s-a raportat şi analiza instanţei de fond.

Prin urmare, instanţa de fond nu a fost învestită să analizeze prevederile legale aplicabile Contractului de închiriere, ci doar să constate dacă încetarea acestuia în temeiul Hotărârii nr. 07/2015 a Consiliului de administraţie RNP Romsilva este legală sau nu.

Înalta Curte constată că, dincolo de argumentele judicios prezentate de instanţa de fond şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în totalitate, ca fiind legale şi temeinice, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de fond ar fi trebuit să dea eficienţă unei clauze contractuale privind termenul contractului şi să o interpreteze în favoarea locatarului, fără a ţine cont de noul cadru legal ce reglementează regimul juridic al terenurilor forestiere aflate în domeniul public al statului.

O asemenea solicitare încalcă însă principiile care guvernează dreptul de proprietate publică, interesul particularului, în cazul încheierii unor contracte administrative, cum este şi cel încheiat de Asociaţia recurentă, fiind subordonat puterii publice în virtutea căreia a acţionat locatorul la momentul încheierii contractului.

În acest context, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, în speţă, nu se pune problema interpretării unor clauze din contractul de închiriere, prin prisma dispoziţiilor C. civ. aplicabile convenţiilor încheiate între persoane de drept privat. Acestea pot deveni incidente doar dacă legea specială permite acest lucru şi doar dacă nu sunt contrare regulilor specifice contractelor administrative.

Înalta Curte reţine că prin Hotărârea nr. 7/30.07.2015, drepturile recurentei-reclamante, în calitate de locatar în contractul de închiriere nr. x/2006 nu au fost încălcate, având în vedere că prin aceasta nu s-a dispus încetarea contractului înainte de ajungerea la termen, care potrivit art. 5 din contract era de 10 ani.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a obligativităţii prelungirii contractului de închiriere pentru 49 de ani nu are corespondent în art. 5 din contract, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Articolul 5 nu reglementează dreptul exclusiv al locatarului de a decide încetarea contractului, astfel cum afirmă eronat recurenta-reclamantă, o astfel de interpretare încălcând şi regulile aplicabile convenţiilor civile, de drept privat, şi cu atât mai mult regimul juridic al unui contract administrativ, în care părţile contractante nu se află pe picior de egalitate. Posibilitatea pe care o avea locatarul, potrivit acestei clauze, era aceea de i se prelungi contractul, la voinţa acestuia, însă, în mod evident şi cu acordul locatorului, acesta din urmă având dreptul, izvorât din calitatea sa de autoritate publică şi din atribuţiile sale legale, să accepte sau nu prelungirea solicitată.

Or, răspunzând argumentelor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, în mod legal, şi chiar în absenţa articolului 22 din Contractul de închiriere, pe care prima instanţă la interpretat corect, autoritatea publică contractantă, în calitate de administrator al bunului imobil - proprietate publică a statului, trebuia să ţină cont de noul cadru legal instituit de modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 133/2015 cu privire la interzicerea închirierii fondului forestier proprietate publică a statului.

Punerea în aplicare a noilor dispoziţii legale era obligatorie pentru autoritatea pârâtă şi ea s-a efectuat cu respectarea dreptului A. stabilit în contract, referitor la termenul de 10 ani, nefiind dispusă încetarea contractului de închiriere înainte de termen.

Înalta Curte constată că nefondată este şi critica recurentei-reclamante în legătură cu aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor Legii 46/2008 privind Codul silvic în prezenta cauză.

Astfel, contractul de închiriere a fost încheiat şi în temeiul Legii 26/1996 - Codul silvic, abrogată prin Legea 46/2008 - noul Cod silvic. Atâta vreme cât este vorba de teren forestier nu se poate susţine că nu trebuie avute în vedere prevederile Codului silvic, iar punctul 7 alin. (13) din Hotărârea nr. 7/2017 a cărei anulare se solicită a avut la bază Nota serviciului juridic al cărei fundament legal l-au constituit prevederile art. 11 alin. (3) raportate la prevederile art. 139 lit. j) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, modificată prin Legea nr. 133/2015.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond făcând şi aplicarea dispoziţiilor art. 1810 din C. civ., a constatat că nu mai există cadrul legal pentru prelungirea Contractului de închiriere x/2006, având în vedere că tacita relocaţiune presupune, de fapt, încheierea unui nou contract care trebuie însă să respecte normele legale în vigoare în acel moment şi nu pe cele abrogate ulterior încheierii acestuia.

Argumentul recurentei-reclamante referitor la atitudinea oscilantă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor nu are relevanţă în exercitarea controlului judiciar, nefiind un element care să justifice ipoteza art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Având în vedere constatarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de fond dată asupra acţiunii reclamantei, pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte constată că şi dezlegarea dată cererii reconvenţionale este corectă, fiind o consecinţă firească a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată sub aspectul prelungirii contractului de închiriere.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă, soluţia pronunţat din legală şi temeinică.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 5203 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2021.