ANI evaluation report validity: incompatibility of county councilor with deputy director role and pre-inquiry data collection procedures

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea formulată de reclamanta A. şi înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a, secţia contencios administrativ şi fiscal a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/26.03.2019, întocmit de pârâta A.N.I. şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4426/13.06.2019 a Tribunalului Bucureşti s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată la data de 14.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Galaţi.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 8/2020 pronunţată la data de 21 ianuarie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă, a respins cererea de trimitere preliminară CJUE ca inadmisibilă. A respins cererea promovată de reclamanta A. ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Galaţi a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar admiterea contestaţiei şi anularea Raportului de evaluare nr. x/26.03.2019 emis de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat primului motiv de recurs susţine recurenta că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată.

Arată în acest sens că hotărârea atacată este nemotivată fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată şi implicit cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Arată recurenta că instanţa de fond nu a efectuat o analiză asupra fondului cauzei, sens în care afirmă că în cuprinsul raportului de evaluare contestat a fost reţinută o posibilă stare de incompatibilitate între funcţia de consilier judeţean şi cea de director general în cadrul unei regii autonome aflată în subordinea consiliului local, iar instanţa de fond s-a raportat la o stare de incompatibilitate între funcţia de consilier judeţean şi cea de director general în cadrul unei regii autonome aflată în subordinea consiliului judeţean.

Conchide recurenta că instanţa de fond a avut în vedere o incompatibilitate ce nu este reţinută în raportul de evaluare contestat, ceea ce înseamnă că nu s-a raportat la situaţia dedusă judecăţii.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine de către recurentă interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de fond a normelor de drept material ce reglementează starea de incompatibilitate având în vedere că fapta imputată nu există, întrucât aceasta nu a îndeplinit funcţia de director general în cadrul unei regii autonome.

Sub acest aspect arată recurenta că funcţia deţinută de aceasta în cadrul regiei autonome a fost aceea de director general adjunct şi nu de director general, iar funcţia de director general adjunct nu este sancţionată de dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 C. civ. şi a Deciziei nr. 14/2019 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de fond a extins aplicarea dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 161/2003 şi la alte situaţii ce nu sunt prevăzute de norma juridică.

Cel de-al treilea motiv de recurs vizează împrejurarea că instanţa de judecată a interpretat şi aplicat în mod eronat normele de drept material referitoare la presupusa stare de incompatibilitate reţinută în raportul de evaluare contestat.

În acest sens afirmă recurenta că starea de incompatibilitate reţinută în ceea ce o priveşte pe recurentă a fost introdusă prin Legea nr. 128/2017, însă dispoziţiile acestui act normativ nu se puteau aplica unor raporturi juridice existente şi unor funcţii deţinute deja la data intrării în vigoare a acesteia, aşa cum sunt funcţiile deţinute de recurenta-reclamantă.

Arată recurenta că Legea nr. 128/2017 a intrat în vigoare la data de 10.06.2017 şi a modificat dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 în sensul că instituie incompatibilitatea consilierilor judeţeni. Pentru a nu se aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, contractele aflate în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 128/2017 se derulează în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile la data încheierii lor.

Recurenta reclamantă exercită funcţia de director general adjunct la Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Brăila din data de 05.04.2017, aşadar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 128/2017, motiv pentru care apreciază că acestui contract i se aplică dispoziţiile legale aplicabile la data încheierii lui, iar nu incompatibilităţile stabilite ulterior, cum este cea instituită prin Legea nr. 128/2017.

Prin motivul patru de recurs se susţine că instanţa de fond în mod eronat a reţinut legalitatea raportului de evaluare contestat şi nu a reţinut că acestea este lovit de nulitate absolută în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Arată în acest sens că până la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere inspectorul de integritate desfăşoară doar proceduri administrative prin raportare exclusivă la informaţii publice, iar numai după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii ce nu sunt publice.

În cauză, afirmă recurenta că prin adresa din data de 07.11.2018 prin care a fost invitată a depune un punct de vedere, însă anterior acestui moment intimata pârâtă a solicitat date şi informaţii de la Consiliul Judeţean Brăila, Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Brăila, ONRC, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Brăila.

În raport de acest aspect afirmă recurenta că intervine sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13, respectiv toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

Prin ultimul motiv de recurs se critică hotărârea atacată pe considerentul că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţiile de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare dintre intimata-pârâtă ANI, pe de o parte, şi ANAF respectiv ONRC, pe de altă parte.

Susţine recurenta că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că cele două protocoale nu sunt acte administrative întrucât aceste protocoale nu au aplicabilitate generală, ci se adresează unui număr determinat de subiecţi anume persoanele care fac obiectul evaluărilor efectuate de intimată şi care pot fi identificate în mod concret, nu cuprind reguli de conduită generale, ci prevederi specifice referitoare la transferul datelor între co-emitenţii acestora, se circumscriu definiţiei actului administrativ individual şi din punct de vedere al scopului pentru care au fost încheiate, respectiv în vederea executării în concret a legii. De asemenea, prin protocolul care realizează transferul datelor cu caracter personal ale recurentei-reclamante ia naştere un nou raport judicir între ANI şi recurentă.

4. Cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La termenul din data de 11 februarie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar o cerere privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese de către Agenţia Naţională de Integritate în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11, şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrar?

3. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 3 este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea compementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

5. Dreptul la muncă, garantat de art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

În motivarea cererii, susţine recurenta-reclamantă, în esenţă, că punctul 2 din Decizia nr. 2006/928/CE a fost transpus în legislaţia română prin Legea nr. 144/2007privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, lege ce a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 415/2020.

În scopul punerii în aplicare a legii cu Constituţia, a fost adoptată ulterior Legea nr. 176/2010. Aşadar, această lege constituie legislaţia internă de implementare pentru Decizia MCV.

Legislaţia română privind ANI trebuie să respecte articolul 2 TUE, privind statul de drept, şi articolul 19 alinetul 1 TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE privind dreptul la protecţia jurisdicţională efectivă, care toate presupun principiul imparţialităţii şi independenţei judecătorului.

Susţine recurenta că Decizia 2006/928 fiind un act de dreptul Uniunii Europene, legislaţia română privind Agenţia Naţională de Integritate, deoarece pune în aplicare unul dintre obiectivele de referinţă din Anexa la Decizie, este un act de punere în aplicare al dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alin. (1) CDFUE.

Mai mult, CJUE a decis ca legislaţia română care este acoperită de un asemenea obiectiv de referinţă intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 şi deci trebuie să respecte cerinţele ce decurg din dreptul Uniunii şi în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE (pct. 183-5 din Hotărârea CJUE Forumul Judecătorilor C-83/19 ş.a).

Afirmă recurenta-reclamantă că în materia evaluării averilor, incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, Agenţia Naţională de Integritate prin intermediul inspectorilor de integritate, exercită activitatea de evaluare, activitate finalizată cu emiterea unui raport de evaluare. Conform art. 1 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 între categoriile de persoane ce pot face obiectul procedurilor de evaluare efectuate de către inspectorii de integritate se regăsesc "judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, asimilaţii acestora, precum şi asistenţii judiciari".

În aceste condiţii, susţine recurenta că se pune problema dacă completurile de judecată formate din judecătorii secţiilor de contencios administrativ de la Curţile de Apel şi ÎCCJ, care sunt competente din punct de vedere material să soluţioneze contestaţiile formulate împotriva rapoartelor de evaluare, mai pot reprezenta o instanţă imparţială şi independentă, având în vedere că aceştia pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de ANI, care este parte în dosarele pe care le judecă.

Cu privire la efectele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-201/14 Bara şi alţii asupra evaluărilor efectuate de Agenţia Naţională de Integritate - ANI, arată că prin Hotărârea pronunţată la 1 octombrie 2015, răspunsul Curţii la întrebarea adresată a fost acela că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Problema transmiterii datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune şi în cazul evaluărilor privind conflictele de interese efectuate de ANI.

Scopul Agenţiei Naţionale de Integritate - ANI este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice (art. 8 din Legea 176/2010).

În temeiul art. 15 din Legea 176/2010, pe parcursul desfăşurării evaluării averii, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum şi persoanelor fizice, documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii. Astfel, la solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice, conducătorii autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea conduce la soluţionarea lucrării.

Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător si în cazul evaluării conflictului de interese sau incompatibilităţii (art. 20. alin. (5) din Legea 176/2010).

În opinia recurentei-reclamante, argumentul reţinut de instanţa europeană în Cauza Bara cu privire la art. 315 din Legea 95/2006, este valabil, în privinţa art. 15 din Legea 176/2010, în sensul că acesta din urmă nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deţinute de autorităţi, de instituţii publice şi de alte instituţii, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale administrative, care nu fac obiectul unei publicări oficiale.

Transmiterea acestor informaţii către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI.

Acest tip de protocol, aşa cum s-a reţinut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător şi opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (punctul 85).

Solicită să se observe că, în prezenta cauză, pârâta ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce o vizează pe recurenta-reclamantă de la Consiliul Judeţean Brăila, de la Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Brăila, de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi de la Administraţia Judeţeanăp a Finanţelor Publice Brăila.

În ceea ce priveşte conformitatea sancţiunii complementare a interdicţiei exercitării de funcţii alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, cu drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, susţine recurenta-reclamantă că, în raport de prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr-. 176/2010, se pune problema dacă sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii alese timp de 3 ani - sancţiune ce nu este supusă individualizării aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, şi deci care nu poate fi aplicată proporţional cu abaterea reţinută - respectă o serie de drepturi şi principii garantate de Cartă.

Potrivit principiului proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.

5. Apărările intimatei-pârâte Agenţia Naţională de Integritate

Intimata-pârâtă ANI, cu referire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă.

În ce priveşte recursul formulat, intimata-pârâtă a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că instanţa de judecată a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de suspendare a prezentei cauze până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa în cauza preliminară C-40/21, cauză ce are ca obiect trimiterea preliminară efectuiată de Curtea de Apel Timişoara într-o cauză similară în dosarul nr. x/2019 prin încheierea din 12.11.2019.

Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentă pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că textul art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. prevede că suspendarea se poate dispune când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce implică suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea sesizării adresate instanţei europene.

În al doilea rând, pentru ca decizia pronunţată ca urmare a sesizării adresate CJUE să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în cauză, este necesar ca acţiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare celor care fac obiectul întrebărilor adresate instanţei europene.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/26.03.2019, prin care s-a reţinut starea de incompatibilitate în care s-a aflat, prin deţinerea şi exercitarea concomitentă a funcţiei de director general adjunct la Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Brăila cu cea de consilier judeţean pentru mandatul 2016-2020.

Observă Înalta Curte că întrebările preliminare ce fac obiectul cauzei C-40/21 vizează aplicarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (primele două întrebări), în contextul art. 15 şi art. 47 din Cartă (cea de-a treia întrebare), în referire la sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, în cazul constatării conflictului de interese.

Aşadar, întrebările preliminare vizează proporţionalitatea sancţiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constat un incident de integritate, iar nu legalitatea raportului de evaluare. Incidenţa măsurii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 intervine ulterior stabilirii legalităţii raportului de evaluare, fiind condiţionată de rămânerea definitivă a acestui act administrativ, după parcurgerea procedurii judiciare de contestare a concluziilor sale.

În cauză, instanţa de fond nu a fost învestită cu analiza de legalitate a măsurii aplicate reclamantei, ci cu verificarea concluziilor raportului de evaluare, din perspectiva cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 88 din Legea nr. 176/2010, astfel încât răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporţional al sancţiunilor prevăzute de lege nu are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii a existenţei sau nu a stării de incompatibilitate reţinută în sarcina reclamantei. De altfel, reclamanta are la dispoziţie mijloace procedurale de valorificare ulterioară a deciziei ce va fi pronunţată de CJUE, în măsura în care hotărârea judecătorească ce va fi pronunţată în prezenta cauză va confirma existenţa stării de incompatibilitate.

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte constată că nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cererii de decizie preliminară ce face obiectul dosarului C-40/21 al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

2. Considerentele instanţei de recurs asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Aminteşte instanţa de control judiciar că în conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei europene fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului european nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului european se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată în speţă, Înalta Curte constată că prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde în realitate să obţină o veritabilă decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce excede competenţei sale.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme europne.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului unional pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme europene.

Întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului unional, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept european, recurenta-reclamantă urmărind dezlegarea de către instanţa europeană a fondului litigiului.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat anterior, întrebările preliminare vizează proporţionalitatea sancţiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constat un incident de integritate, iar nu legalitatea raportului de evaluare. Incidenţa măsurii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 intervine ulterior stabilirii legalităţii raportului de evaluare, fiind condiţionată de rămânerea definitivă a acestui act administrativ, după parcurgerea procedurii judiciare de contestare a concluziilor sale, iar în prezenta cauză, instanţa de fond nu a fost învestită cu analiza de legalitate a măsurii aplicate reclamantei, ci cu verificarea concluziilor raportului de evaluare, din perspectiva cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 88 din Legea nr. 176/2010, astfel încât răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporţional al sancţiunilor prevăzute de lege nu are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii a existenţei sau nu a stării de incompatibilitate reţinută în sarcina reclamantei.

În fine, aminteşte instanţa de control judiciar că Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd:

"12. Cu toate acestea, o instanţă ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speţă această jurisprudenţă) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.

13. Astfel, o instanţă naţională poate, în special în situaţia în care se consideră suficient de lămurită de jurisprudenţa Curţii, să decidă ea însăşi cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii şi cu privire la aplicarea acestuia la situaţia de fapt pe care o constată. Cu toate acestea, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când se ridică o nouă problemă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudenţa existentă nu pare a fi aplicabilă unei situaţii de fapt inedite."

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se impune sesizarea CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012.

3. Considerentele instanţei de recurs asupra recursului.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios cu o cerere vizând anularea Raportului de evaluare nr. x/26.03.2019 emis de intimata-pârâtă.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că raportul de evaluare atacat este legal.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin raportul de evaluare contestat s-a reţinut nerespectarea prevederilor art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, reclamanta încălcând regimul juridic al incompatibilităţilor prin deţinerea şi exercitarea concomitentă a funcţiei de director general adjunct la Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Brăila cu cea de consilier judeţean pentru mandatul 2016-2020.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat ca şi temei de drept atât dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 cât şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă analizând argumentele formulate în cuprinsul recursului, Înalta Curte nu poate identifica susţineri care să se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatând astfel că nu sunt incidente prevederile acestui motiv de recurs. Simpla menţionare formală a unui motiv de recurs prevăzut de lege, fără argumentarea acestuia, nu este suficientă pentru a se putea declanşa controlul judiciar.

Observă Înalta Curte că prin primul motiv de recurs se invocă de către recurentă faptul că sentinţa recurată este nemotivată susţinându-se că instanţa de fond nu a făcut o analiză asupra fondului cauzei sens în care arată că în cuprinsul raportului de evaluare contestat a fost reţinută o posibilă stare de incompatibilitate între funcţia de consilier judeţean şi cea de director general în cadrul unei regii autonome aflată în subordinea consiliului local, iar instanţa de fond s-a raportat la o stare de incompatibilitate între funcţia de consilier judeţean şi cea de director general în cadrul unei regii autonome aflată în subordinea consiliului judeţean.

Aceste critici se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici pe care Înalta Curte le va respinge ca fiind nefondate.

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Reţine Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "(1) Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărei conţinut este rodul raţionamentului prin care acesta supune o speţă determinată regulii generale de drept. Evoluţia acestui raţionament reprezintă "motivarea hotărârii". Motivarea hotărârii este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţile litigante, dar şi pentru a permite, când este cazul, instanţelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicţii în raţionamentul judecătoriilor.

Referindu-se la "obligaţia instanţelor de judecată de a-şi motiva deciziile", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenţie obligă, într-adevăr, instanţele să-şi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura acestora (Ruiz Torija contra Spaniei).

Constată Înalta Curte, că judecătorul fondului a analizat judicios legalitatea actului atacat prin prisma situaţiei de fapt reţinute, cât şi a criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că elementele dosarului au fost trecute prin filtrul propriei sale aprecieri.

Împrejurarea că instanţa de fond, la stabilirea stării de incompatibilitate reţinută prin Raportul de evaluare contestat, a reţinut că regia autonomă se află sub autoritatea consiliului judeţean şi nu sub autoritatea conciliului local este doar o eroare materială care nu produce niciun prejudiciu şi nicio vătămare recurentei reclamante.

Este fără relevanţă în subordinea cui se află regia autonomă, relevant fiind ca starea de incompatibilitate să fi fost în mod corect stabilită de instanţa de fond. Verificând sentinţa recurată constată Înalta Curte că în mod corect a stabilit instanţa de fond existenţa stării de incompatibilitate între funcţia de consilier judeţean şi funcţia de director în cadrul unei regii autonome, astfel că motivul de recurs este nefondat.

Analizând recursul declarat prin prisma celorlalte motive de nelegalitate invocate, Curtea îl apreciază, pentru următoarele considerente, ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sentinţa atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, în mod corect prima instanţă, pe situaţia de fapt corect constatată, a menţinut raportul de evaluare prin care s-a stabilit că recurenta - reclamantă a încălcat dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Verificând legalitatea şi temeinicia raportului de evaluare contestat, instanţa de fond a concluzionat că Agenţia Naţională de Integritate a identificat în mod judicios elementele de incompatibilitate existente în speţă, raportat la întreaga stare de fapt, făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materia incompatibilităţilor, respectiv a art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare, statuând că au fost întrunite condiţiile prevăzute de această normă juridică, recurenta reclamantă exercitând simultan funcţia de consilier judeţean în cadrul Consiliului Judeţean Brăila (mandatul 2016-2020) şi funcţia de director general adjunct în cadrul Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Brăila, regie autonomă aflată sub autoritatea Consiliului Local al Mun. Brăila.

În virtutea rolului său activ instanţa de fond a analizat, în mod complet, toate chestiunile deduse judecăţii de către ambele părţi din proces, arătând care sunt considerentele care au format convingerea instanţei că textul art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare a fost corect aplicat de inspectorul de integritate raportat la situaţia de incompatibilitate a reclamantei.

Prin motivul doi de recurs recurenta critică hotărârea recurată pe considerentul că fapta imputată nu există, susţinând că nu a deţinut funcţia de director general în cadrul regiei autonome, iar funcţia deţinută de aceasta de director general adjunct nu este sancţionată de dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Critica formulată este nefondată, iar instanţa de fond în mod corect a statuat că funcţia de director general adjunct reprezintă o funcţie de conducere, directorul general adjunct fiind locţiitorul de drept al directorului general preluând sarcinile acestuia.

Este adevărat că funcţia de director general adjunct nu este reţinută de norma art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, însă, este reţinută funcţia de director. Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia ca efectele art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 să privească doar cazurile de director general ar fi prevăzut în mod expres acest aspect, însă intenţia legiuitorului a fost aceea de a stabili incompatibilitatea în raport de funcţii de conducere

Intenţia legiuitorului nu numai că este clară, dar este şi fundamentată, întrucât ceea s-a urmărit a fost prevenirea şi sancţionarea corupţiei, aşa cum rezultă chiar din titlul Legii nr. 161/2003, anume, printre altele, împiedicarea celor ce exercită o funcţie sau demnitate publică de a nu putea profita de poziţie în scopul satisfacerii intereselor personale de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin.

Prin urmare legiuitorul a avut în vedere o funcţie de conducere pentru existenţa stării de incompatibilitate, funcţie de conducere - director general adjunct - ce nu a fost negată de către recurenta-reclamantă.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă de către recurentă o încălcare a principiului neretroactivităţii legii în sensul că analiza regimului incompatibilităţilor trebuie să se facă în raport de criteriile existente la data numirii în funcţie, orice modificări ulterioare ale legii neputând afecta mandatele în curs de executare.

Critica este nefondată. Încă de la apariţia sa în anul 2003 (Legea nr. 161/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003), legea a prevăzut în art. 88 incompatibilitatea funcţiei de consilier local sau consilier judeţean cu funcţiile enumerate la lit. d) din cuprinsul art. 88 din Legea nr. 161/2003, incompatibilitate ce a existat şi la data numirii recurentei în funcţia de director general adjunct al Regiei Autonome Administraţia Zonei Libere Brăila (05.04.2017).

Prin Legea nr. 128/2017 menţionată de recurentă în cuprinsul cererii de recurs, dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. d) au fost modificate în sensul adăugării de noi funcţii în raport de care funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă, funcţia deţinută de recurentă, respectiv director, exista încă de la apariţia Legii nr. 161/2003.

În acest sens, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 279/21.04.2003, art. 88 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 avea următorul conţinut:

"(1)Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu:

d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă"

După modificarea adusă în anul 2017, prin Legea nr. 128, art. 88 alin. (1) lit. d) are următorul conţinut:

"(1)Funcţia de consilier local sau consilier judeţean este incompatibilă cu:

d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes judeţean ori înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului judeţean sau la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepţia reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială respectivă deţine participaţie, în cazul consilierului local, respectiv la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local, precum şi la regiile autonome şi societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă, cu excepţia reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a membrilor în consiliile de administraţie ale unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat sau confesionale şi ale spitalelor publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale sau a altor reprezentanţi ai instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau la care unitatea administrativ-teritorială respectivă deţine participaţie, în cazul consilierului judeţean;"

Prin urmare, susţinerea recurentei că nu exista la momentul desemnării sale în calitate de director general adjunct incompatibilitatea funcţiei de consilier judeţean cu funcţia de director este nefondată, aşa cum s-a arătat, această incompatibilitate exista încă din anul 2003.

În ce priveşte nulitatea Raportului de evaluare prin prisma art. 13 din Legea nr. 176/2010, constată Înalta Curte că potrivit art. 13 lit. b) din Legea nr. 176/2010, inspectorul de integritate poate solicita persoanelor fizice sau juridice date ori informaţii care nu sunt publice, doar după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acestuia pentru a prezenta un punct de vedere.

Sub acest aspect, în mod corect a reţinut prima instanţă că prin adresa transmisă la data de 17.08.2017 intimata-pârâtă a informat recurenta-reclamantă prin intermediul unei scrisori (adresa nr. x) despre declanşarea activităţii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor. De asemenea, în mod corect s-a reţinut că informaţiile au fost obţinute ulterior informării recurentei, aşa cum rezultă din adresa nr. x/12.09.2017 emisă de Consiliul Judeţean Brăila, adresa nr. x/31.10.2018 emisă de Regia Autonomă Administraţia Zonei Libere Brăila, adresa nr. x/15.10.2018 emisă Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

În raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere, iar prevederile art. 13 şi 15 din acelaşi act normativ, se aplică în mod corespunzător.

Dispoziţiile art. 13 alin. (1) menţionează în mod expres că după repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

Pe de altă parte, datele furnizate de ONRC nu sunt informaţii nedestinate publicului, în contextul în care acestea ar putea fi solicitate de orice persoană care justifică un interes.

Totodată, persoanele care se încadrează în categoriile reglementate de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 (printre care se regăseşte şi recurenta) au obligaţia imperativă de a preciza funcţiile/calităţile deţinute în cadrul entităţilor publice/private precum şi veniturile obţinute în cuprinsul declaraţiilor de avere şi de interese, declaraţii care sunt publice.

Pin urmare, se constată că informaţiile solicitate de la instituţiile publice au fost obţinute ulterior informării recurentei, situaţie faţă de care motivul de recurs este nefondat.

Şi ultimul motiv de recurs este nefondat.

Excepţia de nelegalitate a actelor administrative este reglementată în art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia:

"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Mai întâi, se impune a se stabili dacă actele a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată în cauză sunt sau nu acte administrative individuale deoarece numai acestea pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate astfel cum este reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din analiza celor două protocoale a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată se constată că acestea sunt acte bilaterale pentru că sunt stabilite obligaţii pentru ambele părţi semnatare ale protocoalelor şi se consfinţeşte colaborarea dintre instituţii, efectele acestora producându-se numai faţă de părţile semnatare, scopul acestora fiind atingerea obiectivelor prevăzute de lege pentru Agenţia Naţională de Integritate.

Nefiind acte administrative cu caracter individual ele nu pot face obiectul excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţiile de nelegalitate invocate fiind astfel în mod corect respinse de către instanţa de fond ca fiind inadmisibile.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea cererii de decizie preliminară ce face obiectul dosarului C-40/21 al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 8/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2022.