Cocaine-Impaired Driver's Cassation Appeal Rejected, Upholding DUI and Culpable Homicide Convictions

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1243 din 21 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 336 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive (faptă săvârşită la data de 17 februarie 2019).

În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. (constând în dreptul de a conduce vehicule din categoria B) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. Exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă (faptă săvârşită la data de 17 februarie 2019).

S-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii au fost săvârşite în termenul de supraveghere a pedepsei rezultante de 3 luni şi 6000 RON amendă penală stabilit prin Sentinţa penală nr. 316 din 30 ianuarie 2019 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin necontestare la data de 12 februarie 2019, sentinţă prin care au fost contopite pedeapsa închisorii de 3 luni din Sentinţa penală nr. 2579 din 16 mai 2018 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1264 din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, şi cea de 6.000 RON amendă penală din Sentinţa penală nr. 3759 din 19 iulie 2018 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1303 din 03 decembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, ambele în condiţiile art. 83 şi urm. C. pen.

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen., a fost revocată amânarea aplicării pedepsei de 3 luni închisoare şi 6.000 RON amendă penală închisoare, stabilită prin sentinţele penale menţionate anterior pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare şi de tulburare a ordinii şi liniştii publice, şi s-a dispus aplicarea şi executarea acesteia.

Totodată, a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 luni închisoare şi 6.000 RON amendă penală în pedepsele componente de 3 luni închisoare şi 6.000 RON amendă penală.

În temeiul art. 88 alin. (3) C. pen. raportat la art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 1 lună, rezultând pedeapsa de 4 ani şi 1 lună închisoare la care s-a adăugat în întregime pedeapsa de 6.000 de RON amendă penală, cu executare în regim de detenţie.

În temeiul art. 45 alin. (1), alin. (2), alin. (3) lit. a) C. pen. raportat la art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. (dreptul de a conduce vehicule din categoria B) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen. Exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligată partea responsabilă civilmente SC C. SA la plata către aceasta a sumei de 25.000 euro (echivalent în RON la data plăţii), cu titlu de daune morale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 6.500 RON (din care suma de 5.457,17 RON este aferentă urmăririi penale) cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A., care, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, a condus autoturismul pe trotuarul de pe strada x din localitatea Giroc, în dreptul imobilului cu numărul x, în timp ce se afla sub influenţa unor substanţe psihoactive (cocaină), întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

Totodată, s-a reţinut că fapta aceluiaşi inculpat, care, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, în timp ce conducea autoturismul pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, şi care în dreptul imobilului cu numărul x, cu intenţia de a pătrunde pe partea carosabilă, a efectuat manevra de mers înapoi cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1), art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 135 lit. f) din H.G. nr. 1391/2006, surprinzând-o şi accidentând-o pe persoana vătămată D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton, în urma accidentului rezultând decesul persoanei vătămate, în data de 20 februarie 2019, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.

Prima instanţă a constatat că faptele deduse judecăţii există, constituie infracţiuni şi că au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Astfel, judecătorul fondului a înlăturat ca neîntemeiate apărările inculpatului în sensul că nu s-a aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive dat fiind că examenul clinic nr. x din 17 februarie 2019 a relevat păstrarea capacităţilor de percepţie spaţio-temporale, arătând că pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen. este suficientă simpla prezenţă a substanţei în corpul conducătorului de vehicul, indiferent de forma de consum şi de cantitatea introdusă în organism ori depistată ulterior în probele biologice recoltate de la făptuitor. Aceasta deoarece incriminarea faptei îşi are raţiunea în protejarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influenţa unor substanţe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanţelor psihoactive.

În plus, s-a subliniat că, prin el însuşi, consumul substanţelor stupefiante este susceptibil a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, rezultând, pe cale de consecinţă, că simpla introducere în organism a unor droguri de mare risc generează modificări ale sistemului nervos central şi are înrâurire asupra funcţiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive.

S-a mai menţionat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii constă în acţiunea de conducere a unui autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea permisului de conducere pe trotuarul de pe strada x din localitatea Giroc, inculpatul aflându-se sub influenţa unor substanţe psihoactive, respectiv cocaină (methyl ester de benzoylecgonine), drog de mare risc, înscris în tabelul II anexă la Legea nr. 143/2000, şi metaboliţi ai cocainei, drog de mare risc, înscris în tabelul II anexă la Legea nr. 143/2000. S-a precizat că, potrivit art. 1 lit. c) din actul normativ, cocaina este un drog de mare risc, precum şi că la lit. g) a aceluiaşi articol se stabileşte că prin consum ilicit de droguri se înţelege consumul de droguri aflate sub control naţional, fără prescripţie medicală.

Deopotrivă, au fost considerate neîntemeiate apărările inculpatului referitoare la necorelarea noţiunilor de "psihotrop" şi "psihoactiv", fapt ce, în opinia acestuia, situează în afara ilicitului penal conducerea vehiculelor de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, arătându-se că dispoziţiile art. 336 alin. (2) C. pen. au făcut obiectul mai multor decizii pronunţate de Curtea Constituţională, care a analizat inclusiv cerinţa clarităţii incriminării, contestată de apărare (sens în care s-a făcut trimitere la aspectele reţinute de instanţa de contencios constituţional în considerentele deciziilor nr. 101/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019, şi nr. 138/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017).

În acest sens, s-a menţionat că, în conţinutul Deciziei nr. 138/2017, s-a reţinut că "referitor la aceste aspecte terminologice, dar cu implicaţii în materia dreptului procesual penal, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea Constituţională a constatat că sintagma «trafic de stupefiante» din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C. proc. pen. este neconstituţională. Ca urmare, prin art. II pct. 49 din O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dispoziţiile art. 223 alin. (2) C. proc. pen. au fost modificate, iar sintagma «o infracţiune de trafic de stupefiante» a fost înlocuită cu «o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive»".

Curtea Constituţională a subliniat că "diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei «substanţe psihoactive», se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen., în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare (...), acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I - III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. 1 şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III."

În baza prevederilor legale incidente şi a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, instanţele naţionale au adoptat o practică judiciară constantă, stabilind că prin "substanţe psihoactive" se înţelege totalitatea substanţelor care pot produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori crearea unei stări de dependenţă fizică sau psihică.

Cu alte cuvinte, s-a reţinut că termenul "substanţe psihoactive" desemnează o sferă largă de substanţe susceptibile să producă astfel de consecinţe, în această categorie fiind incluse atât substanţele stupefiante şi psihotrope, astfel cum sunt expres definite de art. 2 lit. c) şi d) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cât şi celelalte substanţe cu efecte psihoactive, indiferent dacă ele fac parte din categoria celor aflate sub control naţional, în sensul art. 2 lit. d1) din Legea nr. 339/2005, sau a celor supuse cadrului legal prevăzut de Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare.

În ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) C. pen., s-a arătat că existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului A. rezultă fără dubiu din ansamblul materialului probator administrat pe parcursul întregului proces, sens în care s-a făcut trimitere la procesul-verbal de cercetare la faţa locului, care a fost semnat de acuzat fără a formula obiecţiuni, la planşele fotografice, la declaraţia martorului E., precum şi la concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 92 din 05 august 2019, din care rezultă culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului.

La stabilirea sancţiunilor penale aplicate inculpatului, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., în special gravitatea infracţiunilor săvârşite, periculozitatea infractorului, împrejurarea că una dintre fapte a avut ca urmare decesul victimei D., precum şi aspectele care circumstanţiază persoana acuzatului (are antecedente penale şi nu a recunoscut săvârşirea faptelor), context în care a apreciat că aplicarea unor pedepse orientate spre mediul limitelor prevăzute de normele de incriminare, cu executare în regim de detenţie, este necesară şi suficientă pentru îndreptarea acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, inculpatul A., partea civilă B. şi partea responsabilă civilmente C. SA.

Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul nelegalităţii, generată de omisiunea deducerii perioadei reţinerii din data de 20 februarie 2015, şi al netemeiniciei, considerând că pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită pentru infracţiunea de ucidere din culpă este nejustificat de blândă prin raportare la circumstanţele de comitere a faptei şi la natura acesteia.

La rândul său, inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că probele legal administrate în cauză nu relevă faptul că s-ar fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive care să îi fi alterat sau modificat abilităţile necesare conducerii autoturismului, aşa cum impun dispoziţiile art. 336 alin. (2) C. pen., motiv pentru care a solicitat achitarea sa sub aspectul acestei infracţiuni, în principal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (deoarece nu s-a aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive), iar, în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., având în vedere că nu sunt probe certe cu privire la vinovăţia sa.

Inculpatul a formulat critici şi cu privire la netemeinicia soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., învederând că, din planşele fotografice ataşate la dosar, nu rezultă existenţa unor urme de impact sau de frecare pe bara din spate a autovehiculului, astfel că nu s-a dovedit impactul dintre acesta şi victimă, fiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Partea responsabilă civilmente a solicitat, raportat la probatoriul administrat în cauză, achitarea inculpatului A. şi, în consecinţă, respingerea pretenţiilor părţii civile.

În motivarea apelului, partea civilă B. a criticat sentinţa penală atacată sub aspectul greşitei soluţionări a acţiunii civile, solicitând acordarea daunelor morale în cuantumul cerut prin cererea formulată (100.000 euro), dată fiind relaţia strânsă dintre aceasta (unicul copil) şi victimă (mama sa).

Prin Decizia penală nr. 1057/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de partea civilă B. şi partea responsabilă civilmente C. SA împotriva Sentinţei penale nr. 1243 din 21 aprilie 2021 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost desfiinţată, iar, în rejudecare, în baza art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din data de 20 februarie 2015, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligate partea civilă B. şi partea responsabilă civilmente C. SA la plata sumei de 200 RON fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, celelalte cheltuieli judiciare rămânând în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Pentru a decide astfel, efectuând propria analiză a actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea şi-a însuşit starea de fapt reţinută de prima instanţă, precum şi raţionamentele de interpretare a probatoriului administrat folosite în ambele faze ale procesului penal, respectiv urmărire penală şi judecată, şi din care rezultă vinovăţia inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., şi de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

Astfel, Curtea a constatat că, din probatoriul administrat în cauză pe parcursul procedurii judiciare, a rezultat că, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, inculpatul A., în timp ce conducea, fiind sub influenţa unor substanţe psihoactive (cocaină), autoturismul pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, judeţul Timiş, în dreptul imobilului cu numărul x, efectuând manevra de mers înapoi fără să se asigure, încălcând, aşadar, dispoziţiile art. 54 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a surprins-o şi accidentat-o pe persoana vătămată D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton. În urma accidentului a rezultat vătămarea corporală a numitei D., care în data de 20 februarie 2019 a decedat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

Instanţa de control judiciar a apreciat neîntemeiate apărările inculpatului şi părţii responsabile civilmente prin care se tinde la achitarea celui dintâi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen., arătând că probele administrate în cauză nu au confirmat susţinerile acestora cu privire la încălcarea, de către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara sau de organele de cercetare penală, a dispoziţiilor art. 5, art. 8 alin. (4) lit. b) şi art. 20 - art. 21 din Normele metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aprobate prin Ordinul M.S. nr. 1512/2013, cu prilejul recoltării probei biologice, după recoltare şi până la transportul probei către Institutul de Medicină Legală Timişoara.

Având în vedere faptul că proba de sânge a fost recoltată, transportată şi procesată în mod corespunzător, fără a exista dubii cu privire la contaminarea sau alterarea acesteia, s-a constatat că nu s-a produs nicio vătămare inculpatului prin recoltarea doar a probei de sânge, nu şi a celei de urmă.

Totodată, raportat la prevederile art. 14 din Norme, s-a subliniat că, în măsura în care ar fi avut dubii cu privire la probitatea organelor de cercetare sau a cadrelor care i-au recoltat probe ori la procedurile ulterioare, inculpatul avea posibilitatea să solicite recoltarea unor contraprobe.

S-a subliniat că vinovăţia inculpatului A. cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen. rezultă din probele administrate în cursul procesului penal, respectiv buletinul de analiză toxicologică nr. x, care a relevat existenţa în sângele acestuia atât a cocainei, cât şi a doi metaboliţi ai acestei substanţe, respectiv Benzoilecgonima şi Ecgoninmetilester, precum şi raportul de expertiză medico-legală toxicologică nr. x, probe care au fost avizate de Comisia de Avizare şi Control al actelor Medico-legale constituită în cadrul I.M.L. Timişoara şi de Comisia Superioară Medico Legală.

S-a mai arătat că nu poate fi reţinută în beneficiul inculpatului şi nu poate determina exonerarea sa de răspundere penală concluzia examenului clinic nr. x din 17 februarie 2019, care a relevat păstrarea capacităţilor de percepţie spaţio-temporală, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., simpla prezenţă a substanţei psihoactive în corpul conducătorului de vehicul este suficientă pentru ca fapta să fie tipică, indiferent de forma de consum şi de cantitatea introdusă în organism.

Referitor la acest aspect, s-a menţionat că legiuitorul a prezumat că, odată consumată, orice substanţă cu efect psihoactiv afectează sistemul nervos central într-o măsură incompatibilă cu desfăşurarea în siguranţă a unor activităţi care prezintă un grad ridicat de risc pentru sănătatea persoanelor, cum este, printre altele, şi cazul conducerii unui vehicul pe drumurile publice. Consumul de substanţe stupefiante, psihotrope sau al altor substanţe psihoactive produce întotdeauna modificări fizice, psihice şi comportamentale de diverse grade, dar semnificative, în considerarea cărora operaţiunile având ca obiect astfel de substanţe sunt total sau preponderent restricţionate.

S-a mai subliniat că o persoană se află sub influenţa substanţelor psihoactive, în sensul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse - prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod - substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanţă consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii analizate.

Deopotrivă, s-a arătat că persoana care a consumat astfel de substanţe se află sub influenţa lor chiar şi atunci când modificările aduse funcţiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau uşor identificabile. Aceasta deoarece raţiunea incriminării este aceea a protejării siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, activitate a cărei normală derulare este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor de către persoane aflate sub influenţa unor substanţe interzise de lege, cum sunt cele din categoria substanţelor psihoactive.

Prin urmare, starea de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ia naştere ca urmare a simplei acţiuni de conducere a vehiculului de către o persoană care a consumat substanţe cu efect psihoactiv, deoarece funcţiile cognitive, inclusiv atenţia şi capacitatea de reacţie ale conducătorului auto, sunt inevitabil afectate de consumul de substanţe psihoactive, chiar şi atunci când înrâurirea respectivelor substanţe nu se obiectivează în modificări comportamentale neechivoce, uşor perceptibile. Aceasta înseamnă că, indiferent de concentraţia de substanţă identificată în probele biologice sau de eventualele modificări psiho-fizice efectiv prezentate de autorul faptei, acţiunea de a conduce un vehicul de către persoana în organismul căreia sunt prezente substanţe psihoactive creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de art. 336 alin. (2) C. pen. şi justifică, astfel, sancţionarea faptei prin mijloace penale, sens în care a fost invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, şi nr. 101 din 28 februarie 2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019), precum şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, privind sintagma "sub influenţa unor substanţe psihoactive" utilizată în dispoziţiile art. 336 alin. (2) C. pen. (deciziile nr. 73/RC din 22 februarie 2019 şi nr. 365/RC din 16 octombrie 2020).

Curtea a înlăturat şi criticile inculpatului privind greşita sa condamnare pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., reţinând că săvârşirea acesteia a fost confirmată de probatoriul administrat în cauză (procesul-verbal de cercetare la faţa locului, declaraţia martorului E., raportul de expertiză criminalistică nr. 92 din 05 august 2019, raportul medico-legal de necropsie nr. 124 din 22 februarie 2019, întocmit de medicii specialişti din cadrul I.M.L. Timişoara, planşele foto nr. x/2018 din 17 februarie 2019 şi nr. 189/2019 din 22 februarie 2019, întocmite de I.P.J. Timiş, Serviciul Criminalistic, Biroul de investigare tehnico ştiinţifică a locului faptei). Mai mult, faptul că autoturismul condus de inculpat a lovit-o pe victimă în timpul manevrei de mers înapoi a fost recunoscut de acesta prin semnarea procesului-verbal de cercetare la faţa locului fără obiecţiuni, precum şi în cadrul discuţiilor telefonice purtate cu membrii familiei sau cunoscuţi, ce au fost consemnate în procese-verbale de redare întocmite într-un alt dosar instrumentat de D.I.I.C.O.T. în baza mandatelor de supraveghere tehnică.

Astfel, nu au fost valorificate în sensul solicitat apărările inculpatului cu privire la inexistenţa unor urme pe autoturism care să dovedească impactul cu victima, arătându-se că probele administrate în cauză au relevat o urmă de destratificare poziţionată în partea din spate şi stânga spate a autoturismului (planşa fotografică nr. x/2018 din 17 februarie 2019, întocmită de I.P.J. Timiş, Serviciul Criminalistic, Biroul de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei), precum şi o leziune pe membrul inferior stâng al cadavrului persoanei vătămate, respectiv în regiunea femurală laterală stânga, superior (detaliul metric fiind evidenţiat în fotografiile cu nr. 3, 4, 5 şi în planşa fotografică nr. x/2019 din 22 februarie 2019, întocmită de I.P.J. Timiş, Serviciul Criminalistic, Biroul de investigare tehnico ştiinţifică a locului faptei, ce cuprinde cadre de la necropsia cadavrului persoanei vătămate D., efectuată la 22 februarie 2019, la sediul I.M.L. Timişoara). În atare situaţie, nu au fost reţinute concluziile raportului de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de expertul F., în sensul că între victimă şi autoturism nu a avut loc un contact fizic, având în vedere că sunt contrazise de celelalte probe administrate în cauză.

În plus, s-a subliniat că locul impactului a fost stabilit de către organele de cercetare penală atât în funcţie de poziţia victimei, cât şi de relatările exprese ale inculpatului, aşa cum a rezultat şi din depoziţia martorului E.

Totodată, Curtea a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă individualizare a sancţiunilor penale aplicate, stabilind, prin raportare la criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., pedepse orientate către mediul reglementat de normele de incriminare, condiţii în care a considerat că nu se impune majorarea acestora, aşa cum a solicitat parchetul, şi nici reducerea lor, conform solicitării apărării. A mai reţinut că pedepsele complementare şi accesorii, constând în interzicerea dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. (dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere din categoria B) pe o durată de 3 ani, au fost corect aplicate şi nu se impune înlăturarea lor.

Apelul parchetului a fost considerat, însă, întemeiat în ceea ce priveşte omisiunea deducerii, din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A., a perioadei reţinerii din data de 20 februarie 2015, avându-se în vedere, în acest sens, prevederile art. 72 alin. (1) C. pen.

Astfel, s-a arătat că, întrucât pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 1 lună închisoare şi 6000 RON amendă penală a fost rezultatul contopirii pedepselor stabilite prin sentinţele penale nr. 3759 din 19 iulie 2018 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1303 din 03 decembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, şi nr. 2579 din 16 mai 2018 a Judecătoriei Timişoara, definitivă prin Decizia penală nr. 1264 din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, se impunea deducerea perioadei reţinerii din Dosarul nr. x/2017, mai exact reţinerea din data de 20 februarie 2015, cu atât mai mult cu cât această măsură preventivă a fost avută în vedere şi la pronunţarea Sentinţei nr. 316 din 30 ianuarie 2018 a Judecătoriei Timişoara, dată în Dosarul nr. x/2018, definitivă prin necontestare la data de 12 februarie 2019, prin care au fost contopite cele două pedepse mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei rezultante, s-a arătat că, raportat la cuantumul ei, executarea în regim de detenţie este singura variantă legală, nefiind îndeplinite cumulativ prevederile art. 91 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Referitor la soluţionarea acţiunii civile, Curtea a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, astfel încât se impune obligarea părţii responsabile civilmente la plata daunelor morale către partea civilă.

Totodată, s-a apreciat că suma de 25.000 euro acordată cu titlu de daune morale pentru partea civilă este justificată, aceasta asigurând sprijinul necesar fiului victimei, partea civilă B., pentru depăşirea momentelor de suferinţă şi atenuând sentimentele datorate urmărilor negative ale evenimentului rutier care a provocat moartea victimei. La stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a avut în vedere vârsta victimei (72 de ani la data decesului), culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului de circulaţie, jurisprudenţa instanţei în astfel de cauze şi faptul că pronunţarea unei hotărâri de condamnare constituie, prin ea însăşi, o reparaţie parţială a prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită săvârşită de acuzat, practica C.E.D.O. fiind constantă în acest sens, motiv pentru care a considerat că nu se impune modificarea cuantumului acestora, aşa cum au susţinut partea responsabilă civilmente şi partea civilă.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat G., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive.

În acest sens, s-a învederat că prevederile art. 336 alin. (2) C. pen. sunt incidente doar în cazul persoanelor aflate sub influenţa substanţelor psihoactive stabilite ca atare prin lege (Legea nr. 194/2011), astfel cum impun dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 187/2012, nu şi în situaţia persoanelor în ale căror probe biologice sunt depistate alte categorii de substanţe, precum cele psihotrope sau stupefiante, aşa cum este cazul în speţă.

Astfel, s-a arătat că în probele de sânge recoltate de la inculpatul A. a fost identificată cocaină, care este o substanţă stupefiantă menţionată în Tabelul I anexă la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante şi care nu face parte din categoriile de substanţe psihoactive prevăzute de Legea nr. 194/2011.

Mai mult, s-a subliniat că în norma de incriminare legiuitorul a stabilit că făptuitorul trebuie să se afle "sub influenţa" unor substanţe psihoactive, expresie ce vizează doar cazurile în care abilităţile persoanei, care a consumat astfel de substanţe, de a conduce un autovehicul sunt afectate, modificate sau schimbate, în baza unei simptomatologii clinice. Or, probele administrate în cauză (rezultatul testării efectuate cu aparatul Drug Wipe, fişa de examen clinic nr. x/17.02.2019 eliberată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara şi nota de consultanţă medico-legală întocmită, pe cale extrajudiciară, de expert dr. H.) au relevat faptul că, din punct de vedere clinic, inculpatul nu s-a aflat sub influenţa unor substanţe capabile să îi afecteze capacitatea de a conduce autovehicule în condiţii de siguranţă, neavând alterate sau modificate abilităţile necesare în acest sens. De altfel, concentraţia de cocaină determinată pe ml de sânge, care a fost de zece ori mai mică decât limita inferioară a dozei terapeutice, poate fi rezultatul atât al consumului de cocaină, cât şi al unei absorbţii accidentale a substanţei în cazul folosirii de colir - picături pentru ochi sau anestezice de contact (utilizate în stomatologie). Totodată, ţinând cont că între producerea accidentului şi recoltarea probei de sânge a trecut un interval de 1 oră şi jumătate, se poate concluziona că, la momentul evenimentului rutier, inculpatul ar fi putut avea în sânge o concentraţie de cocaină de maxim 0,0000213 mg/ml, aşadar de 5 ori mai mică decât doza terapeutică, care nu poate determina afectarea capacităţii de a conduce autovehicule.

Ca urmare, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel şi, în rejudecare, achitarea inculpatului sub aspectul infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, întrucât fapta comisă de acesta nu este prevăzută de legea penală.

Ulterior, dar tot în termenul legal, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie şi prin avocat I., invocând acelaşi motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă, lipseşte legătura de cauzalitate dintre manevra de deplasare în marşarier a autoturismului şi decesul victimei, condiţii în care fapta efectiv săvârşită nu este prevăzută de legea penală, impunându-se achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Sub acest aspect, a arătat că, din planşele fotografice aflate la dosar, efectuate cu prilejul cercetării la faţa locului de către organele de poliţie, reiese inexistenţa oricăror urme de impact sau de frecare pe bara din spate a autoturismului, care este elementul exterior cel mai înaintat al caroseriei spate, putând fi observate doar urme de frecare (praf şters) în zona stânga spate a capotei portbagaj. Or, este improbabil ca acea zonă să fi atins victima, întrucât este mai retrasă decât bara de protecţie.

Totodată, a menţionat că Raportul de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit, la solicitarea sa, de expert inginer F. a concluzionat, în urma reconstrucţiei computerizate a dinamicii accidentului, că leziunile consemnate în Raportul medico-legal nu au avut drept cauză un contact direct între corpul victimei şi autoturismul condus de inculpat şi că între victimă şi autovehicul nu a avut loc un contact fizic.

Prin urmare, atâta timp cât probele administrate în cauză nu au dovedit, dincolo de orice îndoială, că între acţiunea sa (manevra de deplasare în marşarier) şi decesul victimei există legătură de cauzalitate, inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie şi nu este posibilă angajarea răspunderii sale penale, nefiind incidente dispoziţiile art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1057/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac. În acest sens, s-a reţinut că, faţă de criticile formulate de recurent prin prisma motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cererea sa de recurs în casaţie îndeplineşte formal condiţiile de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., analiza argumentelor invocate de acesta urmând, însă, a se realiza strict în raport cu starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Prin urmare, motivul de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţelor de fond şi apel care au dispus condamnarea, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC şi nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, se constată că recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen. întrucât lipseşte situaţia premisă, constând în preexistenţa stării în care trebuie să se afle subiectul activ, şi anume sub influenţa unor substanţe psihoactive în accepţiunea Legii nr. 194/2011 care să îi afecteze capacitatea de a conduce autovehicule. În acest sens, a învederat că în probele biologice ce i-au fost recoltate a fost identificată o cantitate infimă de cocaină, substanţă care nu face parte din categoria celor la care se referă Legea nr. 194/2011, aşa cum impun dispoziţiile art. 241 din Legea nr. 187/2012, ci este reglementată distinct (prin Legea nr. 339/2005) şi care, potrivit probatoriului administrat, nu i-a afectat capacitatea de a conduce autovehiculul în condiţii de siguranţă, astfel încât nu se poate susţine că, la momentul săvârşirii faptei, s-ar fi aflat "sub influenţa" unor substanţe psihoactive.

Totodată, în ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., recurentul a invocat lipsa legăturii de cauzalitate dintre acţiunea sa (efectuarea manevrei de deplasare în marşarier a autoturismului) şi decesul victimei, sens în care a susţinut că probatoriul administrat (planşele fotografice şi Raportul de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de expertul inginer F. la solicitarea apărării) nu confirmă existenţa unui contact direct între corpul victimei şi autovehiculul pe care l-a condus.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, în data de 17 februarie 2019, în jurul orei 15:50, în timp ce conducea, fiind sub influenţa unor substanţe psihoactive (cocaină), autoturismul pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, judeţul Timiş, în dreptul imobilului cu numărul x, efectuând manevra de mers înapoi fără să se asigure, încălcând, aşadar, dispoziţiile art. 54 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a surprins-o şi accidentat-o pe persoana vătămată D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton, iar, în urma accidentului, a rezultat vătămarea corporală a victimei care, ulterior (la 20 februarie 2019), a decedat la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara. Instanţele de fond şi apel au apreciat că faptele descrise anterior există şi se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunilor de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive şi ucidere din culpă, prevăzute de art. 336 alin. (2) C. pen. şi, respectiv, de art. 192 alin. (2) C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a celor două infracţiuni, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că faptele ce îi sunt imputate, aşa cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţele de condamnare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc toate elementele de conţinut prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, se constată că, potrivit art. 336 alin. (2) C. pen., constituie infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive.

Prin urmare, pentru reţinerea infracţiunii reglementată de art. 336 alin. (2) C. pen. este necesară îndeplinirea unei cerinţe esenţiale preexistente, şi anume ca, la momentul săvârşirii faptei, subiectul activ să se fi aflat "sub influenţa unor substanţe psihoactive", condiţie a cărei existenţă a fost contestată de recurent.

În ceea ce priveşte această infracţiune, în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, s-a arătat că "diferenţa de terminologie faţă de reglementarea cuprinsă în art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată - constând în utilizarea sintagmei «substanţe psihoactive» - se justifică prin necesitatea folosirii unor termeni adecvaţi pentru delimitarea sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen., în concordanţă cu legislaţia specială în materie de droguri, precursori şi de alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 26 februarie 2014, acest act normativ stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care defineşte, la art. 2 lit. c), d) şi d^1), substanţele psihotrope ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, substanţele stupefiante ca desemnând substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, respectiv plantele şi substanţele aflate sub control naţional ca fiind plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele la Legea nr. 339/2005 prin procedura naţională prevăzută la art. 8 alin. (3) din acest act normativ. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. 1 - III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1 că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. 1 şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III" (paragrafele 15 şi 16).

Referitor la aceeaşi sintagmă, prin Decizia nr. 48 din 09 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 14 iulie 2021, s-a stabilit că "folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din C. pen. include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare".

În considerentele acestei decizii, s-a menţionat că "sintagma «substanţe psihoactive» este definită prin art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în cuprinsul căruia se arată că: «Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii.» Aceste substanţe sunt cele prevăzute în anexele la Legea nr. 339/2005, care cuprind, în primul rând, substanţele denumite în mod «tradiţional» droguri (adică substanţe stupefiante sau psihotrope) prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte (art. 3 din Legea nr. 339/2005) şi care se regăsesc şi în Legea nr. 143/2000 (art. 1) iar, în al doilea rând, plantele şi substanţele aflate sub control naţional - termen desemnând plantele şi substanţele cu proprietăţi psihoactive, introduse în anexele legii [art. 2 lit. d1) şi art. 8 din Legea nr. 339/2005]. În această a doua categorie intră şi substanţele la care se referă Legea nr. 194/2011, dar numai în măsura în care se stabileşte caracterul lor de substitut, conform procedurii stabilite (în acest caz, conform art. 9 din Legea nr. 194/2011, tot Ministerul Sănătăţii face demersurile necesare pentru ca substanţa respectivă să fie trecută atât în anexele de la Legea nr. 339/2005, cât şi în cele de la Legea nr. 143/2000).

Regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope este reglementat prin Legea nr. 339/2005, art. 2 lit. c) şi d) din lege definind aceste substanţe.

Art. 1 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, prevede că legea stabileşte cadrul legal aplicabil preparatelor, substanţelor, plantelor, ciupercilor sau combinaţiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanţele aflate sub control naţional, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Printre actele normative la care se face trimitere se regăseşte şi Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope. De asemenea, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. 1 - III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi d) ale aceluiaşi art. 1 că drogurile de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. 1 şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III.

Prin urmare, ... folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen. nu presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011."

Rezultă, aşadar, contrar celor susţinute de recurentul A., că substanţa identificată în probele de sânge ce i-au fost recoltate, respectiv cocaina, care este reglementată prin Legea nr. 339/2005 (fiind enumerată în Tabelul II ca substanţă stupefiantă), dar şi prin Legea nr. 143/2000 (fiind enumerată în Tabelul II ca drog de mare risc), întrucât are aptitudinea de a produce efecte psihoactive, adică modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi comportamentale ori crearea unei stări de dependenţă fizică sau psihică, face parte din categoria "substanţelor psihoactive" la care se referă norma ce reglementează infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte sintagma "sub influenţa" regăsită în textul de lege menţionat, se constată că, deşi aceasta nu a fost definită de legiuitor, Curtea Constituţională a apreciat că o asemenea omisiune nu încalcă principiul legalităţii incriminării.

Sub acest aspect, în considerentele Deciziei nr. 138 din 14 martie 2017, instanţa de contencios constituţional a constatat că "incriminarea faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive este determinată de efectul nociv al substanţelor respective, ţinând cont de faptul că, aşa cum se arată în doctrină, acestea produc tulburări în atitudinea şi comportamentul conducătorului auto, generând, implicit, o diminuare a capacităţii de a manevra vehiculul pe drumurile publice în condiţii de siguranţă pentru toţi participanţii la trafic. În acest sens, art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, republicată, stabileşte că prin «efecte psihoactive» se înţelege unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcţiilor şi proceselor psihice şi ale comportamentului ori crearea unei stări de dependenţă, fizică sau psihică. Or, având în vedere natura relaţiilor sociale ocrotite, obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 336 alin. (2) din C. pen. este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protecţia siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, relaţii sociale a căror existenţă normală este condiţionată de interzicerea conducerii vehiculelor sub influenţa substanţelor psihoactive" (parag. 18).

Totodată, a reţinut că "pentru constatarea consumului de substanţe psihoactive - ca şi cerinţă esenţială specifică acestei infracţiuni - este necesară analiza de laborator, care trebuie să stabilească existenţa acestor substanţe în corpul conducătorului vehiculului" (parag. 20).

Deopotrivă, a mai constatat (parag. 21) că, "având în vedere sfera largă a produselor susceptibile de a avea efecte psihoactive, aşa cum reiese aceasta din legislaţia specială mai sus menţionată, în mod obiectiv, legiuitorul nu poate prevedea un nivel minim al concentraţiei de substanţe psihoactive ca şi cerinţă esenţială cu privire la elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, infracţiune reglementată de art. 336 alin. (2) din C. pen. Aşa fiind, legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta în orice situaţie de conducere a unui vehicul ulterior consumului unor substanţe psihoactive, prin consum înţelegându-se introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalităţi: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în aşa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane [art. 2 lit. f) din Legea nr. 194/2011, republicată]. Este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive este urmarea unui abuz - ceea ce presupune consumul plantelor, substanţelor şi preparatelor ce conţin substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripţii medicale - sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripţie medicală licită a medicamentelor aflate sub controlul legislaţiei naţionale, întrucât destinatarii textului de lege criticat desfăşoară o activitate cu risc permis, scop în care sunt supuşi unor forme de şcolarizare, aşa încât este vorba de persoane avizate şi diligente, care, pe durata deţinerii permisului de conducere, au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie (Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, parag. 18)".

Curtea Constituţională şi-a menţinut acest punct de vedere şi cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 101 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019.

Aşadar, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, întrucât consumul substanţelor stupefiante este susceptibil, prin el însuşi, a avea asupra persoanei consumatoare urmări de tipul efectelor psihoactive la care se referă art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011, pe cale de consecinţă, simpla introducere în organism a unor astfel de substanţe, independent de modalitatea în care a avut loc consumul ori de concentraţia/cantitatea acestora, generează modificări ale sistemului nervos central şi are înrâurire asupra funcţiilor cognitive, legitimând considerarea respectivului consumator ca aflându-se sub influenţa substanţelor psihoactive.

În sensul celor mai sus expuse, este şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în care s-a concluzionat că persoana se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, în accepţiunea dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul acesteia au fost introduse substanţe care produc efecte psihoactive, indiferent de cantitatea de substanţă consumată sau de concentraţia de substanţă identificată în probele sale biologice şi indiferent dacă modificările fizice, psihice ori comportamentale ale persoanei sunt sau nu sunt perceptibile, întrucât legiuitorul prezumă că orice substanţă psihoactivă introdusă în organism generează modificări ale sistemul nervos central şi ale funcţiilor cognitive incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere (Decizia nr. 365/RC din 16 octombrie 2020).

Prin urmare, atâta timp cât instanţele de fond şi apel au reţinut, cu titlu definitiv, că probele administrate în cauză au relevat existenţa în sângele recurentului A., la momentul săvârşirii faptei, atât a cocainei, cât şi a doi metaboliţi ai acestei substanţe, respectiv Benzoilecgonima şi Ecgoninmetilester, iar consumul acestei substanţe produce întotdeauna modificări fizice, psihice şi comportamentale de diverse grade, care sunt incompatibile cu conducerea în siguranţă a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, se constată că, în speţă, este îndeplinită cerinţa esenţială preexistentă ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, criticile sale referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii reglementate de art. 336 alin. (2) C. pen. nefiind întemeiate.

Cu toate că prin prisma aceluiaşi motiv de casare (art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), recurentul a susţinut şi faptul că, în ceea ce priveşte infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., lipseşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi decesul victimei, întrucât nu a existat un contact direct între corpul acesteia şi autoturism, condiţii în care fapta imputată nu ar fi prevăzută de legea penală, Înalta Curte constată că, prin criticile formulate sub acest aspect, în realitate, se solicită reinterpretarea materialului probator la care s-a făcut referire (planşele fotografice şi Raportul de expertiză tehnică auto extrajudiciară întocmit de expertul inginer F. la solicitarea apărării), contestându-se, aşadar, chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de fond şi confirmată de cea de prim control judiciar.

Sub acest aspect, se observă că, pe baza probelor administrate în cauză, instanţele de condamnare au reţinut că acţiunea inculpatului, constând în efectuarea, fără a se asigura (aşadar cu nesocotirea dispoziţiilor art. 54 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002), a manevrei de deplasare în marşarier a autoturismului pe trotuarul de pe str. x din localitatea Giroc, judeţul Timiş, în dreptul imobilului cu numărul x, a avut drept consecinţă accidentarea persoanei vătămate D., care se afla pe trotuar în calitate de pieton, aceasta fiind lovită de partea posterioară stânga a autoturismului, iar, în urma acestui impact, victima a fost proiectată pe asfalt, suferind leziuni traumatice în ambele părţi laterale ale corpului şi, ulterior, a decedat la spital.

Prin urmare, faţă de împrejurările factuale reţinute în mod definitiv prin hotărârea de condamnare cu privire la condiţiile în care a fost săvârşită fapta, se constată că recurentul nu invocă, în realitate, nelegalitatea hotărârii atacate, ci solicită o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa configurării unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de instanţele inferioare şi intrată în puterea lucrului judecat, aspect care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi analizat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte subliniază că finalitatea recursului nu este aceea de a supune cauza unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă ce nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situaţia factuală deja stabilită de instanţa de apel, aceasta având un caracter definitiv.

Faţă de considerentele anterior expuse, având în vedere că nu au fost constatate nelegalităţi care să poată fi remediate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1057/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1057/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2022.

GGC - ED