Criminal Liability Prescription: Substantive Nature of Interruption and Application of the More Favorable Law Following Constitutional Invalidity of Interruption Triggers

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1654/08.06.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen. rap. la art. 131 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., în ceea ce priveşte infracţiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. (persoană vătămată B. - faptă din 16.04.2013), ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

În temeiul art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol (fapta din 24.02.2013, persoană vătămată C.).

În temeiul art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

În temeiul art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. b) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie (fapta din 16.04.2013, persoană vătămată B.).

În temeiul art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

În temeiul art. art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie (fapta din 29.04.2013, persoană vătămată D.).

În temeiul art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

În baza art. 33 rap. la art. 34 din C. pen. de la 1969, au fost contopite pedepsele aplicate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, stabilindu-se în final pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 şi art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

În temeiul art. 61 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a revocat liberarea condiţionată cu privire la inculpatul A., a fost contopită pedeapsa rezultantă din hotărâre cu restul rămas de executat, respectiv 540 de zile, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani şi 540 de zile închisoare.

În temeiul art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă finală perioada reţinerii şi a arestului preventiv de la data de 20.11.2020 la zi.

În temeiul art. 399 din C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv faţă de inculpatul A.

În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la art. 3, art. 4 alin. (1) lit. b) şi pct. 17 din Anexa I din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., la rămânerea definitivă a hotărârii. În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpatul a fost informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

S-a constatat că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă.

În temeiul art. 19, art. 25 din C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 19, art. 25 din C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 3.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, în data de 24.02.2013, în jurul orelor 04:00, în zona Pieţei Aurel Vlaicu din Timişoara, prin violenţele exercitate şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra din pricina stării avansate de ebrietate, a întreţinut un raport sexual cu persoana vătămată C., în vârstă de 22 de ani la acel moment, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

Deopotrivă, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în data de 16.04.2013, în jurul orei 05:00, în zona străzii Mioriţa din Timişoara, sub ameninţarea cu un briceag pe care i l-a pus la gât victimei B., prealabil agresării sexuale a acesteia, i-a sustras persoanei vătămate două telefoane mobile x şi suma de 20 de RON, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. b) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului A. care, în data de 29.04.2013, în jurul orei 00:30, a acostat-o pe persoana vătămată D. în zona străzii Gloria din Timişoara, unde, sub ameninţarea cu acte de violenţă, a deposedat-o de un pachet de ţigări, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

La individualizarea pedepselor ce au fost stabilite, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor. Sub acest aspect, s-a reţinut gradul ridicat de pericol al faptelor comise de inculpat pentru valorile ocrotite de lege, având în vedere că acesta a comis o infracţiune de viol, precum şi două infracţiuni de tâlhărie, la intervale mici de timp, împotriva unor victime femei, pe care le-a urmărit în prealabil, demonstrând dezinteres în ceea ce priveşte valorile sociale ocrotite. De asemenea, s-a remarcat că inculpatul a săvârşit infracţiunile în stare de recidivă postcondamnatorie, după ce anterior fusese liberat condiţionat, demonstrând astfel o nesocotire a legii penale în continuare, fiind evident că efectul detenţiei anterioare nu a fost unul pozitiv, acesta continuând să săvârşească fapte penale de o gravitate ridicată.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că, atât infracţiunea de viol, cât şi cele două infracţiuni de tâlhărie, reprezintă fapte negative în sfera ilicitului penal, săvârşite cu violenţă, prejudiciind, atât fizic persoanele vătămate, cât şi psihic, comportamentul antisocial exprimat prin aceste modalităţi fiind poate unul dintre cele mai grave din sfera dreptului penal. Mai mult, toate aceste infracţiuni au fost săvârşite de inculpat în stare de recidivă postcondamnatorie, după ce anterior fusese liberat condiţionat.

De asemenea, prima instanţă a avut în vedere şi multitudinea de infracţiuni săvârşite pe teritoriul altor state de către inculpat, potrivit fişei de cazier judiciar, toate aceste aspecte conturând o încălcare constantă a valorilor sociale ocrotite de legea penală de către inculpat, dar şi faptul că scopul pedepselor stabilite anterior nu a fost atins.

Potrivit fişei de cazier judiciar a inculpatului, acesta a mai fost condamnat în trecut la pedeapsa închisorii, inclusiv pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi tâlhărie, aspect deosebit de grav, având în vedere perseverenţa cu privire la comiterea aceluiaşi gen de infracţiuni, împotriva integrităţii sexuale a persoanei, precum şi a integrităţii fizice şi împotriva patrimoniului.

Instanţa a reţinut, totodată, că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor.

Cu privire la individualizarea pedepsei închisorii, instanţa a stabilit executarea pedepsei rezultante, pentru toate cele trei infracţiuni, în regim de detenţie, apreciind că privarea de libertate reprezintă singurul mod de a proteja comunitatea, dar şi de a încerca corijarea inculpatului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de viol din data de 16.04.2013 - persoana vătămată B., instanţa a constatat că există un impediment la exercitarea acţiunii penale, persoana vătămată înţelegând să îşi retragă plângerea prealabilă.

Prin urmare, având în vedere că, atât prevederile C. pen. din 1969, cât şi cele ale actualului C. pen. permit retragerea plângerii prealabile pentru infracţiunea de viol, fiind respectat termenul prevăzut de lege, instanţa a constatat că în ceea ce priveşte infracţiunea de viol din data de 16.04.2013 - persoana vătămată B. este incident impedimentul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., fiind pronunţată încetarea procesului penal cu privire la această infracţiune, având în vedere dispoziţiile art. 131 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 735/A din data de 22 iulie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1654/08.06.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată, şi, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a retragerii plângerii prealabile formulată de persoana vătămată B.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi a deciziilor nr. 297/26.04.2018 şi 358/26.05.2022 ale Curţii Constituţionale s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive dispusă împotriva inculpatului A.

În baza art. 241 alin. (2) din C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61 din data de 21.11.2020 emis de Judecătoria Timişoara, dacă nu era reţinut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 72 din C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv în prezenta cauză în perioada 20.11.2020 - 22.07.2022.

Au fost înlăturate dispoziţiile privind aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 referitoare la prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate privind soluţionarea laturii civile, obligarea persoanei vătămate B. la plata parţială a cheltuielilor judiciare către stat şi acordarea onorariului apărătorului din oficiu.

Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că apelul declarat în cauză este fondat, sentinţa Judecătoriei Timişoara fiind nelegală sub aspectul condamnării inculpatului, în condiţiile în care a intervenit una dintre cauzele care conduc la stingerea acţiunii penale.

La termenul de judecată din data de 20.07.2022, instanţa de apel, prin raportare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, a pus în discuţia părţilor stabilirea legii penale mai favorabile inculpatului, în contextul în care, pe parcursul procesului au intervenit mai multe legi penale.

Luând în considerare efectele celor două decizii ale Curţii Constituţionale indicate mai sus, instanţa de apel a apreciat că este mai favorabilă inculpatului legea penală intrată în vigoare la data de 01.02.2014, motiv pentru care, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 din C. pen. şi raportându-se la prevederile art. 386 din C. proc. pen., la termenul de judecată din data de 20.07.2022, a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, după cum urmează: din infracţiunile de viol, prevăzute de art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969, în infracţiunile de viol prevăzute de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare anterior modificării dispoziţiilor art. 218 alin. (1) din C. pen. prin Legea nr. 217/2020; din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c), alin. (2)1 lit. b) din C. pen. din 1969 raportat la art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, în infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) din C. pen. din 1969 raportat la art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, în infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. - victimă B., instanţa de apel a reţinut că, prin înscrisul depus la prima instanţă la data de 12.02.2021 persoana vătămată a precizat că-şi retrage plângerea prealabilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (5) din C. pen., în cazul infracţiunilor de viol prevăzute de art. 218 alin. (1) din C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. (2) din C. pen., retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

În prezenta cauză, în timpul procesului, persoana vătămată B. şi-a retras plângerea prealabilă. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. - persoana vătămată B., ca urmare a retragerii plângerilor prealabile.

Referitor la celelalte trei infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, la termenul de judecată din data de 20.07.2022, având în vedere publicarea Deciziei nr. 358/26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a pus în discuţie intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

În acest sens, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat, cu caracter general obligatoriu, că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, s-a constatat, cu caracter general obligatoriu, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 71/2022 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. a fost modificat, având următorul cuprins:

"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, instanţa de apel a reţinut că, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022, care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, s-a apreciat că se impune a se analiza natura juridică a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă face parte din dreptul substanţial sau din cel procedural.

La analiza naturii juridice a prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din C. proc. pen. din 1968:

"Cât priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că aşezarea acestor norme în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 3201 alin. (7) din C. proc. pen. este o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în C. proc. pen. nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă."

Mai mult, prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din C. pen., Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"Astfel, Curtea constată că prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că "înlătură acţiunea penală". Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are, aşadar, caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.

Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din C. pen., legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi."

Raportat la susţinerile reprezentantului Ministerului Public privind luarea în considerarea a întreruperii răspunderii penale intervenită anterior publicării Deciziei nr. 297/26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că instituţia prescripţiei reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv efecte, termene, condiţii. Prin urmare, instanţa trebuie să se raporteze la instituţia prescripţiei în ansamblul său şi după stabilirea legii penale mai favorabile, nu poate face aplicarea unor dispoziţii legale existente în altă lege sau variantă a acesteia. Astfel, nu trebuie făcută confuzie între natura actului care are ca efect întreruperea prescripţiei, acesta fiind unul de procedură, şi natura normelor care reglementează întreruperea prescripţiei, norme de drept material. Cu alte cuvinte, dacă legea mai favorabilă este cea care nu mai reglementează întreruperea cursului prescripţiei şi prescripţia specială, aceasta retroactivează până la data săvârşirii infracţiunii, nemaiputând fi avută în vedere forma anterioară şi eventualele întreruperi.

În concluzie, instanţa de apel a constatat că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 şi 02.11.2020, data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2020, reprezintă în cauza de faţă "legea penală mai favorabilă", astfel că s-a raportat la termenul general al prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că prescripţia răspunderii penale presupune, în mod esenţial, stingerea raportului juridic penal după trecerea unui anumit interval de la data săvârşirii faptei sancţionate penal, drept consecinţă a nesoluţionării cauzei în mod definitiv.

Înlăturarea răspunderii penale se produce în condiţiile art. 153 şi următoarele din C. pen., legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care săvârşesc infracţiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripţie prevăzute de legea penală. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt determinate în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile comise.

Ţinând seama de infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, respectiv viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. şi două infracţiuni de tâlhărie calificată, prevăzute de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., respectiv art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., instanţa de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale, în privinţa celor trei infracţiuni, este de 8 ani.

Conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenele de prescripţie încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

În cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut că infracţiunea de viol - persoană vătămată C. a fost săvârşită la data de 24.02.2013, în vreme ce infracţiunile de tâlhărie calificată au fost comise la datele de 16.04.2013, respectiv 29.04.2013.

Ca atare, s-a constatat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de viol termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la data de 24.02.2013, iar în cazul celorlalte două infracţiuni, acelaşi termen de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la datele de 16.04.2013, respectiv 29.04.2013.

După cum s-a arătat deja, ca urmare a publicării deciziilor Curţii Constituţionale indicate mai sus, în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, această lege fiindu-i aplicabilă inculpatului.

Pe cale de consecinţă, nefiind întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel a constatat că la datele de 24.02.2021, 16.04.2021, respectiv 29.04.2021, s-au împlinit termenele de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani stabilite conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În acest context, din cauza trecerii timpului, s-a stins dreptul statului de a mai solicita tragerea la răspundere penală a inculpatului, motiv pentru care, observând şi manifestarea de voinţă a inculpatului, care a precizat că nu solicită continuarea procesului penal, instanţa de apel a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa apelată, iar în urma rejudecării, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. şi a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea celor trei infracţiuni reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare şi în privinţa cărora nu a operat stingerea acţiunii penale ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 26 iulie 2022, iar termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 26 august 2022.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 17 august 2022.

În susţinerea căii de atac, s-a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

S-a arătat că, în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituţia prescripţiei ca aparţinând dreptului penal substanţial şi ca atare aplică în materia prescripţiei regula legii penale mai favorabile.

În continuare, s-a susţinut că regula legii penale mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie. Într-adevăr, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum).

De asemenea, s-a arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut că aşezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei.

De altfel, art. 155 din C. proc. pen. prevedea (în forma în vigoare începând cu 2014):

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură".

Prin urmare, s-a apreciat că actul întreruptiv este esenţialmente un act de procedură, iar valabilitatea şi efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

Actul de procedură sau actul procedural a fost definit ca fiind acela prin care se efectuează actul procesual (în dinamizarea procesului penal şi care se desfăşoară după anumite reguli prevăzute de C. proc. pen., exprimând exercitarea unui drept, a unei facultăţi sau executarea unei îndatoriri, având ca urmare amplificarea activităţii procesuale). Prin actul de procedură creşte cantitativ, de o manieră continuă, materialul constatator acumulat în desfăşurarea procesului; de exemplu, înregistrarea unei plângeri adresate organului competent, înmânarea unei citaţii, audierea unor martori, explicaţiile date unui expert, întocmirea unui proces-verbal, redactarea unei hotărâri.

Întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum şi nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, s-a arătat că se va examina pentru fiecare dintre perioadele distincte marcate de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., de cele două decizii ale Curţii Constituţionale şi de O.U.G. nr. 71/2022, în ce condiţii actele de procedură efectuate au avut efect întreruptiv de prescripţie.

S-a arătat că prin Decizia nr. 473/2018, instanţa de control constituţional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 parag. 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii.

Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie, iar opţiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispoziţiile din art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Totodată, în Decizia nr. 341/2014, Curtea Constituţională a concluzionat că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174 - 176 din C. pen. din 1969 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant. Prin urmare, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. (3) din C. pen. din 1969 nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.

Or, faţă de cele expuse, deşi curtea se fereşte să clarifice natura juridică a prescripţiei, indiferent că este vorba de cea aferentă executării pedepselor sau de cea a răspunderii penale, limitându-se în a spune că este "controversată", s-a apreciat că pleacă de la premisa că are cel puţin o natură juridică mixtă.

Plecând de la aceste coordonate de aplicare temporală a efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din cele mai sus menţionate, s-a susţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. declarate neconstituţionale au o natură juridică dublă, de norma de drept penal substanţial (cursul termenului de prescripţie, prescripţia specială a răspunderii penale) şi de normă de drept penal procesual (actul de procedură îndeplinit în cauză, clasarea/încetarea procesului penal), în speţă, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Or, actul procedural care întrerupe termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, fiind prevăzut de o normă procesual penală (de ex. începerea urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, rechizitoriul, hotărârea judecătorească de primă instanţă, etc.) nu poate intra sub incidenţa principiului specific dreptului penal substanţial, constând în efectul retroactiv al legii penale mai favorabile.

Mai mult, s-a arătat că dispoziţiile legale care suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale se regăsesc în C. proc. pen., fiind considerate dispoziţii legale care suspendă cursul prescripţiei, de pildă, cele care prevăd suspendarea urmăririi penale (art. 312 din C. proc. pen.), respectiv suspendarea judecăţii (art. 367, art. 368 din C. proc. pen.) ori cele privind necesitatea existenţei unei autorizări pentru punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (2) din C. proc. pen.].

Dispoziţiile legale care exclud prin ele însele posibilitatea continuării cursului prescripţiei răspunderii penale (cauze de suspendare) au fost considerate cele care reglementau procedura de rejudecare în caz de extrădare a persoanei judecate şi condamnate în lipsă, respectiv art. 522 din C. proc. pen. anterior. În prezent, procedura corespunzătoare se regăseşte în art. 466 - art. 469 din C. proc. pen. şi este prevăzută expres drept cauză de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

În opinia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripţie din perioada 1 februarie 2014 - 25 iunie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a arătat că actele de procedură îndeplinite înainte de 2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Ulterior îndeplinirii actului de procedură a început să curgă un nou termen general de prescripţie.

Curtea Constituţională a arătat, în Decizia nr. 358/2022, că între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022 "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".

Întrucât întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual, s-a apreciat că pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere în perioada 2018-2022 nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie din perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile.

Concluzia de mai sus este în acord cu constatările Curţii Constituţionale:

"De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigenţele constituţionale."

Jurisprudenţa instanţelor ulterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a fost în sensul că, pentru a avea efect întreruptiv de prescripţie, actele de procedură trebuie să fi fost îndeplinite în condiţiile descrise în acea decizie (acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului). Aceste efecte s-au reglat în perioada ulterioară Deciziei nr. 297/2018, când organele judiciare au verificat existenţa actelor cu aptitudine de a întrerupe prescripţia.

Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripţie, după data de 30 mai 2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a susţinut că pentru termenele de prescripţie generală neîmplinite (indiferent de data comiterii faptei), se aplică efectul întreruptiv de prescripţie.

Se impune, în special în cauzele în care s-au efectuat acte care se comunică suspectului sau inculpatului în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, să se efectueze de îndată acte cu această natură. Actele de procedură vor întrerupe cursul termenului de prescripţie în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022.

Având în vedere considerentele mai sus dezvoltate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a solicitat admiterea recursului în casaţie, iar în rejudecare să se constate nelegalitatea deciziei penale atacate şi să fie înlăturată greşita aplicare a legii, constând în aceea că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată părţilor. Au fost depuse concluzii scrise de intimatul inculpat A., cu respectarea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 13 octombrie 2022.

Prin încheierea de şedinţă de Cameră de Consiliu din 13 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că hotărârea recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către parchet, în termenul legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 din C. proc. pen.

Totodată, judecătorul raportor a constatat că recursul în casaţie a fost promovat şi motivat în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. Deopotrivă, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că prin decizia instanţei de apel a fost admisă calea ordinară de atac promovată de inculpatul A. împotriva sentinţei de condamnare şi, în rejudecare, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia.

De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie întruneşte şi cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele şi prenumele procurorului care a exercitat recursul în casaţie, organul judiciar din care acesta face parte, hotărârea atacată, precum şi semnătura procurorului care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen., tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Prin raportare la cazul de casare invocat şi motivul de recurs în casaţie, astfel cum a fost dezvoltat, Înalta Curte a apreciat că acesta se circumscrie, formal, cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Prin urmare, s-a constatat că este admisibil recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe Curtea de Apel Timişoara, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripţiei, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii; existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existenţa autorităţii de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greşit încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În cauza de faţă, se constată că, prin cererea de recurs în casaţie formulată, s-a invocat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., greşita încetare a procesului penal, dispusă de instanţa de apel faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen., respectiv infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen.

În cadrul motivelor de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a susţinut că instanţa de apel a dispus, în mod eronat, încetarea procesului penal faţă de inculpatul A.

Procedând, în acest context, la verificarea deciziei penale atacate, se constată că pentru a pronunţa soluţia de încetare a procesului penal cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului A., instanţa de apel a făcut aplicarea legii penale mai favorabile prin aplicarea în acest context a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., reţinute expres la încadrarea juridică cu referire la calculul termenului prescripţiei răspunderii penale.

Astfel, potrivit art. 155 din C. proc. pen. "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului.

Astfel, în considerentele deciziei, parag. nr. 60 Curtea Constituţională a reţinut că "trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară şi previzibilă a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018."

Totodată, la parag. 73 curtea a constatat că,"În condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale". În acest context, s-a apreciat că, "prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum şi supremaţia Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalenţa Constituţiei asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremaţiei Legii fundamentale este însăşi Curtea Constituţională, prin deciziile pe care le pronunţă, astfel că neglijarea constatărilor şi dispoziţiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituţionale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în acelaşi sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022)."(paragraf 75).

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 71/2022 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. a fost modificat, având următorul cuprins:"(1)Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Analizând aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.

În mod legal instanţa de apel a avut în vedere succesiunea în timp a dispoziţiilor legale privitoare la prescripţie şi a făcut aplicarea legii penale mai favorabile prin aplicarea în acest context a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., reţinute expres la încadrarea juridică cu referire la calculul termenului prescripţiei speciale.

În raport cu perioada în care s-a desfăşurat activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului A., Înalta Curte apreciază că pentru infracţiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen., cât şi pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) din C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) din C. pen. care începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol.

Astfel, în ceea ce priveşte infracţiunea de viol termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la data de 24.02.2013, iar în cazul celorlalte două infracţiuni de tâlhărie, termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la datele de 16.04.2013, respectiv 29.04.2013.

Cum cursul prescripţiei răspunderii penale nu a fost întrerupt, Înalta Curte constată că termenul s-a împlinit la datele de 24.02.2021, 16.04.2021, respectiv 29.04.2021.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 735/A din data de 22 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A. în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 735/A din data de 22 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A. în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2022.

GGC - ED