Driving with suspended license: Validity of administrative suspension pending unrelated criminal discontinuance and scope of Art. 335(2) Pen. Code

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 279 din 14 mai 2021 pronunţată de Judecătoria Cornetu, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 61 alin. (2) şi alin. (4) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 150 zile amendă penală, stabilindu-se cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 100 RON, respectiv 15.000 RON.

În temeiul art. 404 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 şi art. 64 C. pen. în situaţia neachitării amenzii penale în termenul de 3 luni prevăzut de art. 559 C. proc. pen.

Conform art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat (pentru faza de urmărire penală şi cea de judecată).

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că, în data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliţia Oraşului Măgurele, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe DN5 în comuna Jilava, judeţul Ilfov, au depistat în trafic autovehiculul fiind întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nr. x din 23 februarie 2020. Agenţii de poliţie au stabilit identitatea celui care conducea autoturismul în persoana inculpatului A. şi, verificând baza de date a M.A.I., au constatat că acesta deţine permis de conducere categoria B, seria x, dar că, la data săvârşirii faptei, permisul de conducere figura cu restricţii, existând menţiunea "suspendat", astfel cum rezultă din procesul-verbal de verificare a D.E.P.A.B.D. din 23 februarie 2020 şi din adresa I.P.J. Ilfov, Serviciul Rutier, nr. x din 04 martie 2020, conform căreia, la data de 03 aprilie 2016, Serviciul Rutier Prahova i-a întocmit inculpatului un dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nesoluţionat la data comunicării. În calitate de pasager în autoturismul menţionat anterior a fost identificată B.

Fiind audiat în calitate de suspect şi, ulterior, de inculpat, A. a arătat că, în data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, a condus autoturismul pe DN 5, în judeţul Ilfov, comuna Jilava şi, fiind oprit în trafic de un echipaj de poliţie, a declarat că figurează cu permisul de conducere suspendat, precizând că, deşi cunoştea acest aspect, a fost nevoit să conducă, de la Sofia, Bulgaria, la Bucureşti, întrucât fiica sa, în vârstă de 2 ani şi 6 luni, aflată în autoturism, avea febră şi era agitată, necesitând prezentarea la spital, ceea ce reprezenta, în opinia inculpatului, un caz de stare de necesitate, în sensul art. 20 C. pen.

Inculpatul a mai arătat că, deşi în maşină se afla şi viitoarea sa soţie, B., aceasta nu deţinea permis de conducere, autoturismul fiind condus de o altă persoană în drumul spre Sofia. În susţinerea declaraţiilor, inculpatul a prezentat organelor de poliţie o copie a adeverinţei medicale eliberate la 23 februarie 2020 de un medic de familie (C.), care atesta un diagnostic de pneumonie interstiţială al pacientei D.

Fiind audiată în calitate de martor, B. a declarat că, la 23 februarie 2020, ora 21:12, se afla, în calitate de pasageră, în autoturism pe DN 5, în judeţul Ilfov, comuna Jilava, condus de viitorul său soţ, inculpatul A., când au fost opriţi în trafic de un echipaj de poliţie, care a constatat că acesta din urmă figura în baza de date auto cu permisul de conducere suspendat, aspect cunoscut de inculpat. A arătat că, împreună cu inculpatul şi fiica lor, au fost nevoiţi să revină de urgenţă la Bucureşti, de la Sofia, Bulgaria, pentru a merge cu minora la medic, întrucât aceasta avea temperatură. Totodată, martora a declarat că o altă persoană i-ar fi condus până în vamă, de unde, pentru deplasarea pe teritoriul României, ar fi urmat să fie preluaţi de un alt şofer, care nu a mai fi venit şi, întrucât era târziu şi starea fetiţei era gravă, au continuat deplasarea spre Bucureşti.

Reţinând că apărarea a depus la dosar ordonanţa nr. x/2016 din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, prin care s-a dispus clasarea cauzei faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., prima instanţă a apreciat ca fiind nefondate apărările formulate de acesta, sens în care a arătat că, la data de 23 februarie 2020, când a condus autoturismul, acuzatul cunoştea că are dreptul de a conduce autovehicule suspendat, aspect ce reiese chiar din declaraţiile sale din cursul urmăririi penale, urmare a cercetărilor desfăşurate în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti. De altfel, s-a subliniat că măsura suspendării dreptului de a conduce fusese luată în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, dovada înlocuitoare a permisului de conducere eliberată fiind fără drept de circulaţie, în condiţiile art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002. Totodată, s-a arătat că permisul de conducere se restituie, în condiţiile art. 113 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitive prin care s-a dispus achitarea inculpatului ori anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Or, în cauză, s-a constatat că inculpatul avea în continuare permisul de conducere reţinut şi dreptul de a conduce suspendat, iniţial din cauza cercetărilor penale efectuate în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi, ulterior, din cauza anchetei penale derulate în dosarul penal nr. x/2020, finalizată prin rechizitoriul cu judecarea căruia a fost învestită instanţa în prezenta cauză.

Drept urmare, judecătorul fondului a reţinut că, la data de 23 februarie 2020, când a condus autoturismul inculpatul avea dreptul de a conduce autovehicule suspendat, clasarea ulterioară a cauzei nefiind de natură să determine ridicarea cu titlu retroactiv a măsurii dispuse, privind reţinerea permisului de conducere, fără drept de circulaţie, întrucât nu există un temei legal pentru o asemenea soluţie.

În ceea ce priveşte starea de necesitate invocată de inculpat, prevăzută de art. 20 C. pen., prima instanţă, după prezentarea unor aspecte teoretice, a concluzionat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia, întrucât pericolul nu a avut un caracter imediat, iar acţiunea de salvare nu a fost singura cale de evitare sau înlăturare a acestuia. Astfel, starea de sănătate a copilului îi era cunoscută inculpatului dinainte de a călători la Sofia, însă acesta a hotărât să fie însoţit de minoră în călătorie. În plus, inculpatul a călătorit cu copilul bolnav de la Sofia la Bucureşti, având posibilitatea tratării lui în orice altă unitate de îngrijire medicală de pe traseu, fapt ce relevă atât lipsa caracterului imediat al stării de pericol, cât şi faptul că inculpatul ar fi putut preveni săvârşirea faptei penale. Mai mult, s-a apreciat că afirmaţia acestuia în sensul că situaţia pandemică ar fi determinat acţiunile sale este nesusţinută, dat fiind că starea de urgenţă a fost declarată pe teritoriul României ulterior comiterii faptei, prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/16 martie 2020, iar pe teritoriul Bulgariei la 13 martie 2020. Nu în ultimul rând, s-a observat că susţinerile inculpatului că starea de necesitate ar fi fost constatată de organele de poliţie, care l-ar fi lăsat să conducă în continuare, nu sunt dovedite de niciun mijloc de probă, nereieşind acest aspect din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

În drept, Judecătoria Cornetu a reţinut că fapta inculpatului A., care, la data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, a condus autoturismul, pe D.N. 5, în judeţul Ilfov, comuna Jilava, deţinând permis de conducere, însă având exercitarea dreptului de a conduce autovehicule suspendat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, s-a arătat că elementul material al infracţiunii săvârşite de inculpat constă în acţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană care deţine permis de conducere, însă are dreptul de a conduce suspendat, iar urmarea imediată constă în starea de pericol pe care o reprezintă această faptă pentru circulaţia pe drumurile publice, inculpatul punând, astfel, în primejdie securitatea celorlalţi participanţi la trafic. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate între fapta comisă şi urmarea produsă rezultă din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie indirectă, în sensul art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., formă de vinovăţie ce rezultă din ansamblul materialului probator administrat în cauză, întrucât acesta a prevăzut consecinţele faptei sale şi, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor.

La individualizarea pedepsei, Judecătoria Cornetu a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite (fapta a fost comisă pe un segment de drum aglomerat, iar inculpatul a condus pe o distanţă lungă, de la Giurgiu până în comuna Jilava, unde a fost oprit de organele de poliţie); starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită (ce rezultă din nerespectarea regimului sancţionator privind suspendarea dreptului de a conduce autovehicule); natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii (nu s-au produs rezultate ori consecinţe materiale); motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului (nu este cunoscut cu antecedente penale); conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal (inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei pe plan subiectiv); nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială (inculpatul, în vârstă de 48 de ani, este necăsătorit, are un copil minor în întreţinere, a absolvit studii superioare şi este director al Direcţiei de Transporturi din cadrul Companiei Naţionale Poşta Română).

Ca atare, în raport cu natura infracţiunii săvârşite, cu circumstanţele reale ale faptei şi cu cele personale ale inculpatului A., instanţa a apreciat că, pentru atingerea scopului pedepsei, este suficient să fie aplicată acestuia o amendă penală orientată spre mediumul special stabilit în condiţiile art. 335 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 61 alin. (2) şi alin. (4) lit. c) C. pen., respectiv condamnarea la 150 de zile amendă.

La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile amendă au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 61 alin. (3) teza a II-a C. pen., astfel încât, ţinând seama de faptul că inculpatul este necăsătorit, are un copil în întreţinere şi obţine venituri de aproximativ 8.000 de RON lunar, fiind director al Direcţiei de Transporturi din cadrul Companiei Naţionale Poşta Română, instanţa a stabilit cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 100 de RON, rezultând, aşadar, o pedeapsă a amenzii penale în sumă de 15.000 de RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., apreciind că în mod greşit s-a dispus tragerea sa la răspundere penală şi solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. d) C. proc. pen., întrucât fapta nu există, fiind incidente şi prevederile art. 20 şi art. 30 C. pen., precum şi Decizia nr. 18/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În subsidiar, a fost criticat cuantumul sancţiunii penale stabilite, solicitându-se aplicarea unei pedepse cu amenda sub minimul special, având în vedere incidenţa dispoziţiilor art. 74 C. pen. coroborat cu art. 76 C. pen. şi, în temeiul art. 83 C. pen., amânarea aplicării acesteia întrucât sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de acest din urmă text de lege.

Prin Decizia penală nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 279 din 14 mai 2021 a Judecătoriei Cornetu, secţia penală, care a fost desfiinţată, în parte, iar, în rejudecare, s-a dispus, în temeiul art. 335 alin. (2) C. pen. raportat la art. 61 alin. (2) şi alin. (4) lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 76 C. pen., condamnarea acestuia la pedeapsa amenzii în cuantum de 2000 RON (150 de zile X 20 de zile) pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, dincolo de orice îndoială, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că, la data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, apelantul inculpat a condus autoturismul, pe D.N.5, în judeţul Ilfov, comuna Jilava, fiind depistat de lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliţia Oraşului Măgurele, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care, în urma verificărilor efectuate, au constatat că acesta are permisul de conducere suspendat (proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nr. x/23 februarie 2020).

Din declaraţiile date în calitate de suspect şi de inculpat, s-a reţinut că apelantul cunoştea că are exerciţiul dreptului de a conduce suspendat, declarând acest aspect organelor de poliţie, care l-au depistat în timp ce conducea autovehiculul, la data de 23 februarie 2020.

Totodată, s-a arătat că, potrivit adresei nr. x din 24 martie 2020 eliberată de Poliţia Oraşului Măgurele, inculpatul figurează în Evidenţa Abaterilor Conducătorilor Auto cu dosar penal întocmit la data de 03 aprilie 2016 de Serviciul Rutier Prahova pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen.

Cu toate că, la momentul depistării, inculpatul a declarat că a fost nevoit să conducă, deşi cunoştea că avea exerciţiul dreptului de a conduce autovehicule suspendat, întrucât exista o urgenţă medicală pentru fiica sa minoră, invocând cauza justificativă prevăzută de art. 20 C. pen., respectiv starea de necesitate, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa acesteia, şi anume aceea ca acţiunea de salvare să fie singura cale de evitare sau înlăturare a pericolului, întrucât, cunoscând că încalcă rigorile legii penale, acuzatul putea să apeleze la orice altă persoană apropiată pentru a conduce autovehiculul în locul său ori să asigure deplasarea cu un taxi.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că, în mod legal şi temeinic, în raport cu probele administrate, a fost reţinută vinovăţia inculpatului, fapta acestuia întrunind obiectiv şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Instanţa de apel a considerat, totodată, că este nefondată şi susţinerea inculpatului referitoare la omisiunea aplicării Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, întrucât aceasta nu este incidentă în speţa dedusă judecăţii.

S-a apreciat că nici împrejurarea că, ulterior comiterii faptei, la data de 28 decembrie 2020, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti a emis o ordonanţă de clasare în Dosarul nr. x/2016 faţă de suspectul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nu conduce la constatarea că, la momentul depistării, inculpatul nu avea exerciţiul dreptului de a conduce suspendat.

În acest sens, s-a arătat că, după ce o persoană dobândeşte permis de conducere, regula este că are dreptul de a conduce autovehicule corespunzătoare categoriei permisului de conducere. Pentru motivele limitativ prevăzute de lege, dreptul de a conduce autovehicule poate fi restricţionat în patru astfel de situaţii, prevăzute de legislaţia internă, şi anume: suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, retragerea permisului de conducere, reţinerea permisului de conducere şi anularea permisului de conducere.

În ceea ce priveşte suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, s-a menţionat că aceasta reprezintă o sancţiune complementară aplicabilă exclusiv în materie contravenţională, fiind reglementată de prevederile art. 209 şi următoarele din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1.391/2006, în timp ce reţinerea permisului de conducere intervine în condiţiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, respectiv ca urmare a constatării comiterii unei fapte prevăzute de legea penală dintre cele limitativ prevăzute de această dispoziţie legală. Măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracţiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002. De asemenea, chiar şi textul care defineşte legal noţiunea de reţinere a permisului de conducere prevede că măsura rămâne în fiinţă până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii.

Prin urmare, s-a constatat că suspendarea dreptului de a conduce autovehicule a intervenit în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, în care apelantul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., măsură ce a operat până la pronunţarea soluţiei de clasare, care s-a dispus după consumarea infracţiunii din prezenta cauză.

Cu privire la criticile vizând greşita individualizare a sancţiunii penale, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prima instanţă a aplicat o pedeapsă nelegală, situată sub minimul special prevăzut de lege, fără a se reţine circumstanţe atenuante judiciare.

Ca atare, în vederea înlăturării nelegalităţii constatate, cu respectarea principiului non reformatio in pejus, instanţa de control judiciar a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., constând în împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului, cu consecinţa aplicării pedepsei cu amenda sub minimul special prevăzut de lege, potrivit art. 76 C. pen.

Totodată, s-a apreciat că executarea efectivă a amenzii este necesară pentru asigurarea scopului pedepsei, nefiind primită solicitarea apelantului de amânare a executării amenzii, în condiţiile art. 83 C. pen.

Aşa fiind, instanţa de apel, prin reevaluarea criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., a dat în executare inculpatului pedeapsa cu amenda de 150 de zile, orientându-se la cuantumul de 20 RON, pentru o zi amendă, în total 2000 RON.

Ulterior pronunţării Deciziei nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 278 C. proc. pen., din oficiu, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei menţionate, în sensul că, în loc de "condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 2000 RON (150 de zile X 20 de RON)" se va menţiona "condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 3000 RON (150 de zile X 20 de RON)".

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocat E., cu împuternicirea avocaţială seria x, aflată la dosar Î.C.C.J.) care, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. d) C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu există şi nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea căii extraordinare de atac, făcând trimitere la acuzaţia reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, recurentul inculpat a precizat că, în dosarul penal care a determinat suspendarea dreptului de conducere, a fost emisă ordonanţa din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, prin care s-a dispus clasarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Recurentul a menţionat că, la momentul audierii în cauza de faţă, a recunoscut în totalitate situaţia de fapt reţinută în sarcina sa, arătând, însă, că se afla la volanul autoturismului întrucât a urmărit salvarea fiicei sale de la consecinţe grave, aceasta aflându-se într-o stare de sănătate precară. A învederat că, pe parcursul urmăririi penale, a avut o atitudine sinceră, a recunoscut situaţia de fapt şi a demonstrat incidenţa dispoziţiilor art. 20 C. pen., însă Ministerul Public a înlăturat aplicarea acestor prevederi, pe considerentul că ar fi existat modalităţi alternative de primire şi tratare a pacientei în regim de urgenţă.

În faţa instanţei de fond, la termenul din 22 aprilie 2021, recurentul a precizat că nu doreşte aplicarea dispoziţiilor art. 375 C. proc. pen., având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 4/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul că, în situaţia în care instanţa admite cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) C. proc. pen. Astfel, prin invocarea şi aplicarea procedurii abreviate, nu se mai poate pronunţa o soluţie de achitare potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., ceea ce ar constitui un dezavantaj.

În cursul cercetării judecătoreşti, recurentul a solicitat să i se încuviinţeze depunerea ordonanţei din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi emiterea unei adrese către Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Brigada Rutieră, pentru a se comunica istoricul sancţiunilor de la 16 aprilie 2016 până la 21 aprilie 2021 şi a se observa dacă dispoziţia privind suspendarea dreptului de a conduce a fost comunicată, anulată sau revocată, însă, în şedinţa din 22 aprilie 2021, instanţa de fond a respins ca nefiind utile probele solicitate.

Recurentul a solicitat să se dea eficienţă ordonanţei de clasare din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, care dovedeşte că suspendarea dreptului de a conduce a fost o eroare şi măsura a fost revocată. Tot în acest sens, inculpatul a arătat că măsura suspendării dreptului de a conduce trebuia să i se comunice şi să i se pună în vedere să predea permisul şi interdicţia de a conduce autovehicule pe perioada măsurii dispuse.

Deoarece despre măsura suspendării dreptului de a conduce autovehicule a fost informat doar de către organul de urmărire penală ce instrumenta dosarul penal nr. x/2016, recurentul a considerat că este incidentă Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a stabilit că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. proc. pen., nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Totodată, întrucât măsura suspendării dreptului de a conduce a fost dispusă doar de către organul de urmărire penală în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, fără a fi emis alt act administrativ care ar fi putut fi contestat, recurentul a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., fiind incidentă Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

S-a mai arătat că, în actul intitulat "Istoric sancţiuni", emis de către Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Brigada Rutieră, la 16 aprilie 2021, se reţine că nu există nicio măsură dispusă în afara celei din 23 februarie 2020, ce face obiectul cauzei penale pendinte, ceea ce dovedeşte lipsa fundamentului acuzării şi, respectiv, lipsa faptei ilicite, deoarece respectiva măsură nici nu a fost comunicată legal inculpatului, nici nu a fost dispusă în condiţii de legalitate, emitentul revenind asupra acesteia prin radierea din istoricul sancţiunilor.

Operaţiunea de evidenţiere în sistemul informatic al M.A.I. a unei măsuri fără a fi comunicată legal persoanei împotriva căreia se dispune, precum şi lipsa posibilităţii contestării măsurii, reprezintă un element exonerator al răspunderii penale, inculpatul nefiind obligat să accepte o măsură nelegală şi abuzivă care a fost comunicată doar verbal.

Invocând dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. pen., recurentul a apreciat că, în cauză, trebuie reţinută eroarea de fapt asupra tipicităţii.

Deşi se consideră că ar fi întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., excepţie făcând cerinţele de tipicitate subiectivă, recurentul a susţinut că se poate constata că, deşi avea suspendat dreptul de a conduce, deţinea fizic permisul de conducere emis de autorităţile române.

De asemenea, făcând trimitere la dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pen., recurentul a arătat că textul de incriminare impune ca elementul material al infracţiunii (conducerea) să se grefeze pe cel puţin una dintre situaţiile premisă subliniate: permis necorespunzător categoriei sau subcategoriei; permis retras; permis anulat; drept de conducere suspendat; persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. Prin urmare, obiectul probaţiunii în cauză îl constituie şi verificarea situaţiei premisă în raport de care s-a formulat acuzaţia, întrucât lipsa acesteia atrage inexistenţa infracţiunii. Totodată, instanţa are obligaţia de a verifica, în condiţiile art. 52 C. proc. pen., legalitatea procedurii care a generat situaţia premisă (este vorba, în special, de ipoteza referitoare la suspendare).

Referitor la aceste din urmă dispoziţii, s-a menţionat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17 februarie 2021, s-a stabilit că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. proc. pen. este neconstituţională, în motivarea deciziei reţinându-se că această sintagmă este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, precum şi faptul că încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi principul autorităţii de lucru judecat, fiind contrară prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aşadar, s-a susţinut că, în urma revocării măsurii suspendării ilegale şi abuzive a dreptului de a conduce chiar de către instituţia emitentă, precum şi a necomunicării actului prin care s-a dispus această măsură, instanţa are obligaţia verificării legalităţii măsurii ce a determinat presupusa faptă penală, iar în cazul dovedirii condiţiilor de nelegalitate a emiterii măsurii suspendării dreptului de a conduce, să constate neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate a infracţiunii.

Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat că, la 04 aprilie 2016, s-a format un dosar penal pentru conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, întocmindu-se un proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, de verificare a identităţii sale şi a autovehiculului în baza de date a poliţiei şi un proces-verbal ce a cuprins refuzul său de a da declaraţii în acea cauză, la acel moment, însă nu a primit sau semnat niciunul dintre acele procese-verbale, exprimându-şi refuzul în acest sens.

Conform practicii naţionale, pentru a interveni suspendarea exercitării dreptului de a conduce, fie permisul de conducere ar fi trebuit reţinut pe loc, cu eliberarea unei dovezi fără drept de circulaţie (ceea ce nu a fost cazul în speţă), fie ar fi trebuit înştiinţat cu privire la obligaţia de a preda permisul şi cu privire la suspendarea exercitării dreptului de a conduce. A menţionat că la Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti nu există o dispoziţie de reţinere a permisului de conducere şi nici dovada că la aceea dată i s-ar fi adus la cunoştinţă că are suspendat dreptul de a conduce. Este adevărat că organele de urmărire penală care au instrumentat dosarul menţionat anterior i-au adus la cunoştinţă verbal că dreptul de a conduce autovehicule i-a fost suspendat, însă nu au precizat temeiul şi modul dispunerii suspendării şi nici modalitatea de contestare.

În legătură cu acest aspect, recurentul a mai susţinut că, dacă a refuzat să prezinte permisul de conducere, organele de poliţie trebuiau să-i aducă la cunoştinţă aceste aspecte prin înştiinţare scrisă, pe care să i-o înmâneze efectiv. Dovada certă a faptului că nu i s-a adus la cunoştinţă dispoziţia privind reţinerea permisului de conducere şi suspendarea dreptului de a conduce este aceea că permisul de conducere s-a aflat în posesia lui toată această perioadă, până la 23 februarie 2020. Aşadar, dacă suspendarea exercitării dreptului de a conduce nu operase în mod legal, avea dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, astfel că, din acest punct de vedere, fapta reţinută ca fiind săvârşită la 23 februarie 2020 nu există.

A mai arătat recurentul că nu i se poate imputa culpa organelor de poliţie, acestea având obligaţia să verifice şi să stabilească dacă suspendarea exercitării dreptului de a conduce a operat legal, pentru ca această măsură să fie menţionată ulterior în baza de date specifică.

Aşa fiind, în contextul elementelor de fapt şi de drept reţinute, s-a solicitat, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., să se dispună pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere în timp ce avea dreptul de a conduce suspendat, prevăzută de art. 335 alin. (2) teza a III-a C. pen., întrucât fapta nu există.

În ceea ce priveşte reţinerea de către instanţa de apel a faptului că:

"măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, când este aplicată ca urmare a constatării comiterii unei infracţiuni, încetează la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum prevede în mod expres art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1.392/2006. De asemenea, chiar şi textul care defineşte legal noţiunea de reţinere a permisului de conducere prevede că măsura rămâne în fiinţă până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii", recurentul a susţinut că aceste argumente sunt aplicate şi interpretate greşit, întrucât reţinerea permisului de conducere nu este identică cu măsura suspendării dreptului de a conduce, nefiind permisă adăugarea la lege.

În acest sens, s-a apreciat că se poate dispune reţinerea permisului de conducere, însă se poate elibera dovada înlocuitoare cu drept de conducere sau se poate prelungi dreptul de a conduce de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

În opinia recurentului, instanţa de apel a interpretat greşit textul de lege, deoarece suspendarea dreptului de a conduce este diferită de reţinerea permisului de conducere, pe de o parte, iar, pe de altă parte, interpretarea art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 trebuie făcută doar în cazul constatării comiterii unei fapte penale şi, nicidecum, în cazul în care fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală. Având în vedere că a fost radiată administrativ orice menţiune cu privire la suspendarea dreptului de a conduce, actul fiind unul de anulare a măsurii, s-a considerat că fapta nu există şi nu este prevăzută de legea penală.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare, întrucât instanţa de apel a aplicat greşit legea.

Prin încheierea din 31 mai 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, astfel cum a fost modificată prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiaşi instanţe, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

În acest sens, s-a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. numai în ceea ce priveşte critica referitoare la neîntrunirea cerinţelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., sub aspectul situaţiei premisă. Totodată, s-a apreciat că nu este întrunită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în privinţa susţinerilor vizând incidenţa cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (1) C. pen., având în vedere că aceste aspecte nu se încadrează în niciunul din cazurile expres reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fiind, de altfel, excluse din sfera de cenzură prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 31 mai 2022, Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că, fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece lipseşte situaţia premisă a infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., respectiv ca, la data depistării sale în trafic, dreptul de a conduce vehicule să îi fi fost suspendat. În acest sens, a arătat că, la data de 23 februarie 2020, exercitarea respectivului drept nu era suspendată întrucât, prin ordonanţa din 28 decembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, s-a dispus clasarea pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., ceea ce dovedeşte faptul că respectiva măsura a fost dispusă nelegal, fiind revocată ulterior chiar de instituţia emitentă. Totodată, a invocat şi incidenţa Deciziei nr. 18 din 29 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, la data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, a condus autoturismul, pe D.N.5, în judeţul Ilfov, comuna Jilava, fiind depistat de lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliţia Oraşului Măgurele, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care, în urma verificărilor efectuate, au constatat că acesta are permisul de conducere suspendat (conform procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nr. x din 23 februarie 2020). Instanţele inferioare au apreciat că fapta descrisă anterior există şi se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că fapta ce îi este imputată, aşa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, potrivit art. 335 alin. (2) C. pen., constituie infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Se observă, astfel, că pentru existenţa infracţiunii de reglementată de art. 335 alin. (2) C. pen. este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe esenţiale, una dintre acestea fiind ca, la momentul săvârşirii faptei, dreptul persoanei de a conduce autovehicule pe drumurile publice să fie suspendat, condiţie a cărei existenţă a fost contestată de recurent.

În speţă, se constată că, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanţele de fond şi apel au reţinut, cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situaţiei de fapt, că, în data de 23 februarie 2020, în jurul orei 21:12, lucrători din cadrul I.P.J. Ilfov, Poliţia Oraşului Măgurele, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe DN5 în comuna Jilava, judeţul Ilfov, au depistat în trafic autovehiculul, fiind întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante nr. x din 23 februarie 2020.

În acest sens, s-a arătat că "în urma verificărilor efectuate, agenţii de poliţie au stabilit identitatea persoanei care conducea autovehiculul anterior menţionat în persoana numitului A.. Procedând în continuare la verificarea în baza de date a M.A.I., s-a constatat faptul că acesta deţine permis de conducere categoria B, seria x. Totodată, s-a constat că, la data săvârşirii faptei, permisul de conducere figura cu restricţii, menţiunea suspendat, astfel cum a rezultat din procesul-verbal de verificare a D.E.P.A.B.D. din 23.02.2020 şi din adresa I.P.J. Ilfov, Serviciul Rutier, nr. x/4.03.2020, care indică că, la data de 03.04.2016, numitului A. i-a fost întocmit, de către Serviciul Rutier Prahova, un dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nesoluţionat la data comunicării" .

S-a mai reţinut că, în cauza nr. x/2016 aflată în instrumentarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, "măsura suspendării dreptului de a conduce fusese luată în conformitate cu dispoziţiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, dovada înlocuitoare a permisului de conducere eliberată fiind fără drept de circulaţie, în condiţiile art. 111 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002" .

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că "împrejurarea că, ulterior comiterii faptei, la data de 28 decembrie 2020, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti a dat o ordonanţă de clasare în Dosarul nr. x/2016 faţă de suspectul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., nu conduce la constatarea că, la momentul depistării, inculpatul nu avea exerciţiul dreptului de a conduce suspendat", sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi la cele ale art. 193 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1.391/2006, din care rezultă că măsura reţinerii permisului de conducere rămâne în fiinţă până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea măsurii .

În final, a concluzionat că "suspendarea dreptului de a conduce autovehicule a intervenit în Dosarul nr. x/2016 în care apelantul era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., măsură ce a operat până la soluţia de clasare, soluţie ce s-a dispus după consumarea infracţiunii din prezenta cauză" .

Prin urmare, raportat la împrejurările factuale reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casaţie, în condiţiile în care ordonanţa de clasare, ce a avut drept consecinţă revocarea măsurii suspendării dreptului de a conduce, a fost emisă în Dosarul nr. x/2016 la 28 decembrie 2020, aşadar cu mult după depistarea inculpatului A. în trafic, Înalta Curte constată că, la data săvârşirii faptei, respectiv la 23 februarie 2020, recurentul avea suspendată exercitarea respectivului drept, fiind, astfel, îndeplinită cerinţa esenţială prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. privind existenţa situaţiei premisă.

Contrar susţinerilor recurentului, se apreciază că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 18 din 29 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, căci, la pronunţarea acesteia, s-a avut în vedere exclusiv obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. proc. pen., situaţie ce nu se regăseşte în speţă de vreme ce în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti nu s-a instituit faţă de inculpat o asemenea măsură preventivă.

În atare situaţie, se constată că fapta recurentului A., care a condus un autovehicul pe drumurile publice, deşi avea suspendată exercitarea dreptului de a conduce, întruneşte toate elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., motiv pentru care nu pot fi valorificate criticile formulate de acesta în calea extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale recurentului subsumate aceleiaşi critici privind lipsa situaţiei premisă (cu referire la condiţiile în care, în opinia sa, ar fi putut interveni suspendarea dreptului de a conduce vehicule în Dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, condiţii care nu s-ar regăsi în cauză, de vreme ce permisul nu i-a fost reţinut fizic şi nu i s-a comunicat printr-o dispoziţie scrisă măsura dispusă, care, de altfel, ca urmare a emiterii soluţiei de clasare, a şi fost radiată), Înalta Curte constată că, prin apărările formulate sub acest aspect, inculpatul A. tinde, în realitate, la reanalizarea probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele de condamnare (respectiv că la momentul depistării în trafic nu ar fi avut suspendat dreptul de a conduce autovehicule), aspect care, aşa cum s-a menţionat anterior, dar şi în încheierea de admitere în principiu din 31 mai 2022, nu poate fi realizat în cadrul recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate, situaţia factuală fiind intrată în puterea lucrului judecat.

În acest context, Înalta Curte subliniază că finalitatea recursului nu este aceea de a supune cauza unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă ce nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situaţia factuală deja stabilită de instanţa de apel, aceasta având un caracter definitiv.

Faţă de considerentele anterior expuse, având în vedere că nu au fost constatate nelegalităţi care să poată fi remediate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiaşi instanţe.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1350/A din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 21 decembrie 2021 a aceleiaşi instanţe.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2022.

GGC - ED