Deferred payment retention under a share sale agreement: contractual right to withhold price difference pending resolution of related indemnity claims

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 2 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. S.A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând diferenţa de preţ datorată în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 august 2016 şi a dobânzii penalizatoare de 45.699 euro, calculată de la scadenţa din 15 februarie 2019 şi până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.272 şi art. 1.527 C. civ.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1364/2020 din 31 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 1.000.000 euro, în proporţia corespunzătoare cotelor de participaţie de 99,9908% către reclamanta B. şi 0,0092% către reclamanta A. S.A. şi a dobânzii legale penalizatoare aferente de la scadenţă şi până la data plăţii; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 56.847,83 RON şi de 3.773,79 euro către reclamanta B. şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 55,17 RON către reclamanta A. S.A.

Împotriva încheierii din 22 iulie 2020 şi a sentinţei primei instanţe, pârâta a declarat apel prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 739A din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată; a obligat pe intimata-reclamantă B. la plata sumei de 30.665,18 RON şi pe intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 2,82 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantele au declarat recurs prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurentele-reclamante au prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care au susţinut, în sinteză, că instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.266-1.269, art. 1.272 şi art. 1.651 C. civ.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauza stipulată la art. 7.2.5 din contractul dedus judecăţii când a stabilit că aceasta instituie un tip de răspundere obiectivă a vânzătorilor.

În acest sens, a subliniat că premisa activării clauzei respective implica emiterea unei decizii administrative executorii prin care intimata-pârâtă să fie obligată la plata unor despăgubiri sau amenzi pentru daunele produse prin contracte încheiate înainte de data finalizării tranzacţiei şi/sau acţiuni ale vânzătorilor din perioada în care deţineau controlul asupra societăţii.

În continuare, a arătat că teza finală a art. 7.2.5 din contract prevede obligaţiile cumpărătorului de a face toate demersurile necesare pentru contestarea deciziei administrative şi de a permite vânzătorilor să participe la apărare.

Or, dacă ar fi acceptată interpretarea în sensul că art. 7.2.5 instituie o răspundere obiectivă, în sensul că ar viza inclusiv deciziile administrative de reglementare, nu s-ar mai justifica obligaţia cumpărătorului de a permite vânzătorilor să facă apărări.

Astfel, au subliniat că prevederea contractuală stipulată la art. 7.2.5 vizează numai la o decizie administrativă sancţionatorie, aspect care rezultă inclusiv din folosirea noţiunii de "amenzi", ce poate fi aplicată numai în cazul unei conduite culpabile.

Recurentele-reclamante au criticat considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că aceştia au garantat acoperirea oricărui prejudiciu rezultat din orice decizie a autorităţii de reglementare, independent de orice culpă.

În acest sens, au învederat că în cuprinsul clauzei stipulate la art. 7.2.5 nu există nicio menţiune în sensul că vânzătorii răspund independent de orice culpă.

Totodată, au arătat că instanţa de apel omite faptul că o clauză care instituie o răspundere obiectivă este una de agravare a răspunderii, care nu poate rezulta în mod implicit, ci trebuie să fie explicită.

Recurentele-reclamante au mai criticat şi considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că prevederea de la art. 6.1.4 permitea cumpărătorului să reţină diferenţa de preţ, cu titlu de garanţie, până la momentul stabilirii definitive a despăgubirilor cuvenite acesteia.

În acest sens, au subliniat că prevederea stipulată la art. 6.1.4 nu consacră dreptul cumpărătorului de a refuza în mod discreţionar plata diferenţei de preţ până la momentul la care acesta va decide dacă va formula o acţiune în justiţie.

Astfel, a arătat că reţinerea sumei reprezentând diferenţa de preţ în temeiul acestei clauze impunea formularea unei acţiunii în despăgubiri în baza clauzei de la art. 7.2.5 şi examinarea caracterului întemeiat al despăgubirilor solicitate.

În plus, menţionează că mecanismul contractual instituit de art. 6.1.4 nu prevede că simpla emitere a unor pretenţii în temeiul clauzei stipulate la art. 7.2.5 este suficientă pentru amânarea plăţii diferenţei de preţ.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

La termenul de dezbateri din 3 mai 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentele-reclamante susţin, în esenţă, că prevederea de la art. 6.1.4 nu consacră dreptul cumpărătorului de a refuza în mod discreţionar plata diferenţei de preţ, ci impune formularea unei acţiunii în despăgubiri în baza clauzei de la art. 7.2.5 şi examinarea caracterului întemeiat al despăgubirilor solicitate.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând diferenţa de preţ datorată în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 august 2016, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare.

Aşadar, reclamantele au învestit instanţele judecătoreşti cu o acţiune în executarea contractului ce vizează exclusiv obligaţia de plată a diferenţei de preţ de 1.000.000 euro.

Mecanismul de plată a acestei sume a fost stabilit de părţi în cuprinsul clauzei stipulate la art. 6.14 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 august 2016.

Conform acestei clauze, "dacă nicio pretenţie privind garanţiile şi nicio pretenţie în baza clauzei 7.2.5 sau orice altă pretenţie ce poate da naştere unor despăgubiri potrivit clauzelor 8.1 sau 10.3 nu este emisă de cumpărător în termen de 2 (doi) ani de la data finalizării, cumpărătorul va achita plata amânată către vânzători în conturile bancare ale acestora. Dacă este emisă orice pretenţie privind garanţiile sau pretenţie în baza clauzei 7.2.5 sau orice altă pretenţie ce poate da naştere unor despăgubiri potrivit clauzelor 8.1 sau 10.3, cumpărătorul are dreptul să reţină plata amânată sau acea parte din plata amânată ce ar acoperi sumele care fac obiectul pretenţiilor, după caz, până când părţile ajung la o înţelegere sau până când este emisă o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu valoarea despăgubirii care trebuie achitată de vânzători cumpărătorului ca urmare a pretenţiei privind garanţiile sau a pretenţiilor în baza clauzei 7.2.5 sau a oricărei alte pretenţii ce poate da naştere unor despăgubiri potrivit clauzelor 8.1 sau 10.3. Plata amânată (şi, în consecinţă, preţul de cumpărare) va fi redusă cu valoarea acestei despăgubiri."

Din analiza conţinutului acestei clauze rezultă că plata amânată urma să se facă numai dacă, în termen de 2 ani de la data finalizării tranzacţiei, cumpărătorul (intimata-pârâtă) nu ar fi emis nicio pretenţie faţă de vânzători (recurentele-reclamante) fundamentată, printre altele, pe incidenţa clauzei de la art. 7.2.5 din contract.

În ipoteza în care cumpărătorul formula o astfel de pretenţie în termenul de 2 ani, acesta putea reţine plata amânată sau acea parte din plata amânată ce ar acoperi sumele care fac obiectul pretenţiilor, până la soluţionarea diferendului pe cale amiabilă sau pe cale judiciară prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la valoarea despăgubirii datorate de vânzători.

Astfel, clauza stipulată la art. 6.14 din contract instituie o garanţie în favoarea cumpărătorului, sub forma reţinerii diferenţei de preţ până la soluţionarea diferendului vizând despăgubirile solicitate vânzătorilor.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte reţine că finalizarea tranzacţiei a avut loc la 15 februarie 2017, când s-a plătit prima tranşată din preţ.

În consecinţă, termenul de 2 ani în care putea fi formulată o pretenţie întemeiată pe clauza stipulată la art. 7.2.5 din contract viza perioada cuprinsă între 15 februarie 2017 şi 15 februarie 2019.

Intimata-pârâtă a respectat termenul de 2 ani, întrucât a formulat notificarea prin care a emis o pretenţie întemeiată pe clauza de la art. 7.2.5 din contract la 14 februarie 2019.

De asemenea, pretenţiile constând în despăgubirile solicitate în temeiul clauzei de la art. 7.2.5 din contract nu fost soluţionate pe calea amiabilă şi nici pe cale judiciară la momentul pronunţării soluţiei asupra recursului.

De altfel, intimata-pârâtă a formulat împotriva recurentelor-reclamante o acţiune în despăgubiri în temeiul clauzei stipulate la art. 7.2.5 din contract care formează obiectul dosarului nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în care judecata este suspendată până la soluţionarea acţiunii în anularea deciziei nr. 40 din 14 ianuarie 2019 emisă de A.N.C.O.M.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite cerinţele instituite de art. 6.14 din contract pentru reţinerea diferenţei de preţ până la soluţionarea definitivă a procesului având ca obiect acţiunea în despăgubiri întemeiată pe clauza stipulată la art. 7.2.5 din contract.

Considerentele care au vizat exclusiv îndeplinirea cerinţelor instituite de art. 6.14 pentru reţinerea diferenţei de preţ erau însă suficiente pentru a justifica admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

În schimb, considerentele prin care instanţa de apel a analizat tipul de răspundere instituit de clauza stipulată la art. 7.2.5 din contractul dedus judecăţii sunt supraabundente, deoarece tipul de răspundere (obiectivă sau subiectivă) instituit prin această clauză poate fi stabilit numai în cadrul unei acţiuni în angajarea răspunderii civile contractuale. Or, prezentul dosar are ca obiect o acţiune în executarea contractului.

În acest context, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la tipul de răspundere instituit de clauza stipulată la art. 7.2.5 din contract, între părţi existând un alt litigiu care vizează despăgubirile pretinse în temeiul acestei clauze.

Pentru aceste motive, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante împotriva deciziei instanţei de apel.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga în solidar pe recurentele-reclamante la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.683,92 RON, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

Dovezile privind cheltuielile de judecată care au fost transmise prin e-mail după închiderea dezbaterilor nu pot fi luate în considerare, faţă de interdicţia stabilită de art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că, după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 739A din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă în solidar pe recurentele-reclamante la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.683,92 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2022.