Admissibility of conflicting expert reports and applicability of price variation rules in sub-contracting infrastructure works

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 06.10.2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ASOCIEREA B. - C. S.A. prin reprezentant Liderul B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.164.415,442 Ron (3.358.399 55 Ron + TVA), reprezentând contravaloare lucrări executate şi nerecunoscute de pârâta şi pentru care pârâta refuză emiterea Certificatului de Plată aferent; obligarea pârâtei la plata sumei de 9.290.595,84 Ron (7.492.416 Ron + TVA), reprezentând costuri suplimentare suportate de reclamantă în executarea contractului şi nerecunoscute de pârâta, rezultând prejudiciul ORSA; obligarea pârâtei la plata sumei de 361.125,04 Ron, reprezentând penalităţi de întârziere datorate în temeiul Angajamentului de Plată din data de 24.06.2015; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.683.296,54 Ron, reprezentând procentul de 50% din reţinerile suplimentare; obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente derulării prezentei cauze.

Prin cererea reconvenţionată formulată în cauză, pârâta reclamanta ASOCIEREA B. - C. S.A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte ORSA la plata sumei de 1.936.675,36 RON, la care se adaugă TVA aplicabil, compusă din: 886.003,55 RON exclusiv TVA (1.105.805,56 RON cu TVA) reprezentând corecţii ale cantităţilor de asfalt incluse în Situaţia finală de plată şi ajustări de costuri conform Certificatului final de plată nr. x transmis Subantreprenorului la data de 06.11.2015; 102.372,28 RON exclusiv TVA (126.941,63 RON cu TVA) reprezentând contravaloare lucrări de remediere executate de Asociere pe costul său corespunzător lucrărilor executate defectuos sau neexecutate de Subantreprenor; 10.631,66 RON exclusiv TVA (13.183,26 RON cu TVA) reprezentând contravaloare elemente de semnalizare nerestituite de către reclamanta pârâtă la finalizarea contractului; 937.667,87 RON reprezentând penalităţi datorate pentru finalizarea cu întârziere de către reclamanta-pârâtă a lucrărilor contractuale, constatarea dreptului pârâtei-reclamante de a reţine, corespunzător sumei determinate în petitul întâi al cererii reconvenţionale, garanţia reprezentând 50% din reţinerile suplimentare, respectiv suma de 1.683.296,54 RON, în temeiul art. VIII (2) din Contract, coroborat cu art. 5.4(c) din Condiţiile Generale, astfel cum au fost modificate prin Actul adiţional nr. x, reclamanta-pârâtă urmând a fi obligată la plata efectivă a sumei de 253.378,82 RON, la care se adaugă TVA aplicabil, reprezentând diferenţa dintre suma totală datorată pârâtei-reclamante de reclamanta-pârâtă (1.936.675,36 RON) şi contravaloarea garanţiei reprezentând 50% din reţinerile suplimentare (1.683.296,54 RON).

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.04.2018, pronunţată în cauză, instanţa a respins obiecţiunile şi cererea de refacere a raportului de expertiză tehnică în construcţii efectuat de către expertul judiciar D..

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.03.2019 a fost respinsă excepţia tardivităţii cererii modificatoare a câtimii obiectului acţiunii, instanţa apreciind că reclamanta este în termen, şi de asemenea, au fost încuviinţate obiecţiunile formulate de pârâta la raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă.

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 18.09.2019, instanţa a respins cererea de refacere a raportului de expertiză tehnică contabilitate, apreciind că toate expertizele şi răspunsurile la obiecţiuni sunt suficiente pentru a forma opinia instanţei, nefiind necesare alte probe.

Prin sentinţa civilă nr. 2973/16.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ASOCIEREA B. - C. S.A. prin liderul B., astfel cum a fost modificată, a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 4.189.952,84 RON, reprezentând contravaloare lucrări, suma de 8.294.202,72 RON, reprezentând costuri suplimentare în executarea contractului, suma de 1.683.296,54 RON, reprezentând procentul de 50% din reţinerile suplimentare şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestor sume, calculată de la scadenţă şi până la plată. A fost admisă în parte cererea reconvenţională, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 237.814,64 RON, reprezentând corecţii ale cantităţilor de asfalt incluse în situaţia finală de plată şi ajustări de costuri, suma de 47.372,28 RON, reprezentând contravaloare lucrări de remediere, şi suma de 13.183,26 RON, reprezentând contravaloare elemente de semnalizare. De asemenea, a fost admisă în parte cererea expertului de majorare a onorariului, a fost majorat onorariul expertului contabil E. de la 2000 RON la 6000 RON, punând diferenţa de 4000 RON în sarcina părţilor, în cote egale, fiind compensate în total cheltuielile de judecată ale părţilor.

Apelul formulat de pârâta reclamantă ASOCIEREA B. - C. S.A. prin LIDERUL B. împotriva încheierilor de şedinţă din 11.04.2018, 13.03.2019 şi 16.10.2019 precum şi împotriva sentinţei civile nr. 2973 din 16.10.2019 a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1577A din 17 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

La 18 ianuarie 2021, reclamanta-pârâtă ASOCIEREA B. - C. S.A. prin LIDERUL B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei recurate, trimiterea cauzei în vederea rejudecăni, iar în rejudecare anularea în parte a sentinţei civile nr. 2973/16.10.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, respingerea în tot ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată şi admiterea în tot a cererii reconvenţionale, cu obligarea intimatei - reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, după expunerea situaţiei de fapt, recurenta arată că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, respingerea cererii de refacere în apel a rapoartelor de expertiză administrate la fondul cauzei reprezintă o încălcare a garanţiilor procesuale stabilite prin norme imperative în C. proc. civ., respectiv a principiului aflării adevărului în cauză, statuat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Subliniază recurenta faptul că nu critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, ci efectiv nesocotirea principiului fundamental al aflării adevărului în cauză, prin refuzul refacerii unor lucrări de expertiză contradictorii, ce preiau tale-quale susţinerile părţii reclamante şi care, raportat la dispoziţiile art. 338 din C. proc. civ., trebuiau refăcute.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la faptul că au fost nesocotite, la pronunţarea hotărârii recurate, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenta susţine că apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2973/2019 din 16.10.2019 a Tribunalului Bucureşti, viza inter alia nemotivarea hotărârii primei instanţe, respectiv admiterea cererii principale fără o motivare corespunzătoare.

Consideră că instanţa de apel a analizat doar formal acest motiv de apel, redând pasaje din argumentarea recurentei, însă nu s-a pronunţat asupra chestiunilor concrete reclamate ca fiind omise de instanţa de fond a fi analizate. Mai mult, instanţa de apel îşi însuşeşte până la identitate susţinerile ORSA din întâmpinare, fără a analiza apărările din răspunsul la întâmpinare, aceastea fiind înlăturate complet nemotivat.

Astfel, instanţa de apel nu analizează critica recurentei potrivit cu care orice creşteri ale costurilor subantreprizei vor fi acoperite utilizând formula de ajustare conţinută în Anexa 1 la contract, critica privind faptul că pretinsele întârzieri cauzate de lipsa de planificare nu au fost dovedite, critica privind lipsa vreunei notificări din partea intimatei, pe tot parcursul derulării contractului.

Consideră că instanţa de apel nu a arătat care este temeiul contractual care să susţină plata unor cantităţi suplimentare aprobate antreprenorului general de Beneficiar (ORSA nefiind singurul subantreprenor şi neavând un raport direct cu Beneficiarul), ba mai mult, a procedat, fără niciun temei legal sau contractual, la echivalarea valorică a unor cantităţi de lucrări din Ordinul de variaţie nr. 4.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care a arătat că cererea modificatoare depusă tardiv de ORSA a inclus pretenţii noi, ce nu au fost introduse în acţiune, mărginindu-se să arate că modificarea cererii ar fi doar cantitativă, fără a analiza în concret susţinerile recurentei şi a se pronunţa asupra lor.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sbsumat acestui motiv de recurs, recurenta invocă aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. de către instanţa de apel, care a considerat în mod greşit că primul raport de expertiză tehnică judiciară (expert F.) era valid şi putea fi avut în vedere în ansamblul probatoriului. Arată că există o deosebire esenţială între, pe de o parte, validitatea unei probe, care, aşa cum apreciază instanţa de apel, trebuie subordonată nulităţii probei şi, pe de altă parte, forţa probatorie. Chiar dacă raportul de expertiză F. nu a fost anulat pentru vicii de legalitate, nu înseamnă că acest raport de expertiză se bucură de valoare probatorie întocmai ca raportul de expertiză refăcut. Un raport de expertiză apreciat ca neconcludent şi nefiind util cauzei, nu poate fi ulterior apreciat ca având o forţă probatorie superioară unui raport de expertiză refăcut.

Astfel, în condiţiile în care s-a dispus refacerea raportului de expertiză, chiar dacă ne aflăm în prezenţa a două rapoarte de expertiză ce nu au fost anulate, instanţa trebuia să argumenteze motivele pentru care a reţinut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert F. şi a înlăturat concluziile raportului întocmit de expert D..

Mai arată recurenta că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu este ţinută de un raport de expertiză completat, întrucât în realitate raportul de expertiză întocmit de F. nu a fost completat de raportul de expertiză întocmită de expert D., ci a fost refăcut. Completarea unui raport de expertiză se face prin încuviinţarea de obiecţiuni.

Plecând de la premisa greşită că între raportul de expertiză întocmit de F. şi raportul de expertiză întocmită de expert D. exista similitudine în concluzii, instanţa de apel a apreciat că oricare dintre aceste rapoarte de expertiză puteau fundamenta soluţia instanţei, care a fost suverană în alegerea probei. Arată că, o primă greşeală este aceea că instanţa de apel a omis să observe că instanţa de fond a apreciat expertiza întocmită de F. ca nefiind utilă şi concludentă soluţionării cauzei, deci fără valoare probatorie, iar a doua greşeală este aceea că ar există similitudine în concluziile experţilor. Pentru a demonstra existenţa contradicţiile dintre cele două rapoarte tehnice de expertiză a ataşat cererii de recurs un tabel comparativ (Anexa 1).

Recurenta susţine că există diferenţe semnificative între concluziile celor două rapoarte de expertiză întocmite; între raportul expertiză F. şi raportul expertiză D., există contradictorialitate între concluzii dar şi faptul că problema în litigiu este de mare complexitate şi de strictă specialitate (expertiza presupune experienţă relevantă în lucrări de infrastructură rutieră dar şi experienţă în analiza şi lucru cu contracte FIDIC, experienţă pe care niciunul dintre experţii desemnaţi nu au avut-o sau folosit-o).

Prin urmare, arată că, încercând să suplinească greşelile instanţei de fond, curtea de apel a substituit motivarea instanţei de fond cu o motivare proprie şi greşită. Astfel, instanţa de apel, în rejudecare, s-a raportat la ambele rapoarte de expertiză tehnică, pe care le-a analizat şi a făcut o conciliere (medie) a concluziilor celor două rapoarte pentru a valida pretenţiile intimatei-reclamante. Or, în situaţia refacerii unui raport de expertiză, în niciun caz instanţa de judecată nu poate proceda la realizarea unei medii între cele doua lucrări de expertiză; cu atât mai mult, nu se admite completarea unui raport de expertiză cu concluziile expertului parte încuviinţat de instanţă uneia dintre părţi.

O altă critică se referă la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 330 alin. (5) din C. proc. civ., deorece, în cadrul procesului, constituie mijloc de probă raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanţă, iar observaţiile sau raportul expertului-parte are doar rol de orientare a instanţei, oferindu-i acesteia o perspectivă diferită asupra semnificaţiei rezultatelor raportului de expertiză şi facilitându-i posibilitatea de a evalua corect relevanta concluziilor expertului desemnat.

Prin urmare, consideră că, în niciun caz, concluziile expertului parte nu pot fi utilizate pentru a completa un raport de expertiză în acele aspecte asupra cărora fie expertul nu s-a pronunţat, fie a avut concluzii diferite.

Recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 330 din C. proc. civ. în sensul în care instanţa de fond ar fi procedat corect, preluând opinia expertului parte G. drept concluzii apte să completeze raportul de expertiză întocmit de F., fără să observe că opinia expertului parte poate doar constitui un reper în sensul necesităţii lămuririi raportului oficial sau chiar a refacerii acestuia, nu şi completării acestuia.

În concluzie, recurenta apreciază că nesocotirea principiului de drept statuat de art. 22, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 338 şi art. 330 C. proc. civ. nu pot fi remediate decât prin casarea în totalitate a deciziei recurate, anularea sentinţei de fond, iar în rejudecare, dispunerea efectuării unei contraexpertize de către 3 experţi.

Recurenta-pârâtă invocă şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1865 din C. civ., coroborat cu art. V din Contractul de subantrepriză, art. 3.6, art. 5.5 din Contractul de subantrepriză - Condiţii generale.

Este adevărat că preţul contractului este estimat, preţul final al contractului urmând a fi determinat în funcţie de cantităţile efectiv executate şi aprobate de antreprenor, însă arată ca este greşit a se considera că beneficiarul şi-a asumat riscul variaţiei decurgând din orice lucrări şi/sau servcii suplimentare, altele decât variaţia cantităţii de lucrări.

Recurenta susţine că art. 1865 din C. civ. se aplică în măsura în care în contractul de antrepriză dintre antreprenor şi beneficiar se prevede un preţ estimat care se va stabili ca preţ final la sfârşitul executării lucrărilor, iar contractul de antrepriză nu cuprinde dispoziţii sau reguli cu privire la acest aspect, care, dacă au fost convenite, se aplică cu prioritate.

De aceea, consideră că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, trebuiau să înţeleagă că variaţia preţului potrivit art. V din Contractul de subantrepriză coroborat cu art. 1865 din C. civ., se poate face numai pentru acele variaţii de cantităţi de lucrări care au fost estimate la semnarea contractului, au fost efectiv executate, recepţionate cantitativ prin măsurători şi calitativ, nu şi pentru lucrări suplimentare sau costuri suplimentare (prejudicii) generate de creşteri ale preţurilor la materii prime, inflaţie, forţa de muncă, utilaje, costuri de mobilizare, întârzieri etc, care în plus nici nu au fost dovedite şi chiar dacă ar fi existat, au fost asumate de ORSA în preţul contractual; trebuia făcută o distincţie clară între variaţia preţului, modificarea preţului şi ajustarea preţului.

Astfel, instanţa de apel a acordat greşit actualizări de preţuri şi prejudicii cu titlu de costuri suplimentare în temeiul art. 1865 din C. civ., deşi acestea nu reprezintă costul unor lucrări suplimentare imprevizibile, ci prejudicii invocate de intimata - reclamantă decurgând din pretinse întârzieri şi lipsă de front de lucru provocate de recurentă (culpă contractuală - care de fapt nu a fost invocată şi nici dovedită).

Precizează că intimata-reclamantă a solicitat în cadrul capătului 2 din cererea de chemare în judecată obligarea recurentei la plata costurilor suplimentare, care sunt prejudiciile ORSA; există o confuzie cu privire aceste pretenţii, întrucât pretenţiile sunt denumite generic costuri suplimentare şi prejudicii, iar din explicaţiile oferite rezultă că unele pretenţii sunt aferente unor lucrări suplimentare, iar alte costuri sunt generate de întârzieri, deci sunt prejudicii. Se impunea clarificarea acestor aspecte, pentru a se putea observa cu uşurinţă care pretenţii din capătul 2 de cerere sunt costuri şi care sunt prejudicii (daune).

Se mai crtică faptul că, deşi instanţa de apel reţine în mod judicios dispoziţiile art. 1270 din C. civ., potrivit cărora contractul dintre părţi are putere de lege între acestea, face trimitere şi la dispoziţiile art. 1272 din C. civ., cu scopul de a face aplicabile, pe lângă clauzele consimţite de părţi, şi a dispoziţiilor din legislaţia specială privind lucrările de construire.

Consideră că aplicarea dispoziţiilor art. 1851, art. 1864, art. 1865 şi art. 1880 din C. civ. se poate face numai în măsura în care părţile nu au prevăzut dispoziţii speciale în contract, prin care se derogă de la aceste dispoziţii generale.

Recurenta susţine că instanţa de apel face o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiile art. V din Contractul de antrepriză, art. 1.5. art. 1.6. art. 2.2, art. 3.4, art. 12.3 din Contractul de subantrepriză -Condiţii generale, deşi le reţine ca fiind legea părţilor.

Refuzul de a recunoaşte şi plăti lucrări sau costuri pentru care contractul prevede un mecanism de recepţie şi decontare nu atrage aplicarea dispoziţiilor art. 1865 alin. (2) din C. civ., ci aplicarea dispoziţiilor contractuale (legea părţilor) coroborat cu art. 1270 şi art. 1350 din C. civ.

Deşi instanţa de apel reţine că preţul final al contractului se determină în funcţie de cantităţile efectiv executate şi aprobate de antreprenor, dă o interpretare complet eronată acestei prevederi contractuale, susţinând că voinţa reală a părţilor a fost în sensul că, indiferent de existenţa unei aprobări, obligaţia de plată a recurentei - pârâte OHL ia naştere pentru toate lucrările executate efectiv de intimata - reclamantă ORSA, întrucât naşterea unei obligaţii nu poate depinde exclusiv de voinţa debitorului.

Aceeaşi este situaţia şi cu privire la costurile suplimentare solicitate în temeiul capătului 2 al acţiunii principale, care trebuie verificate conform dispoziţiilor art. 3.4 şi 3.5 din Contractul de subantrepriză - Condiţiile Generale, astfel cum au fost modificate prin Contractul de subantrepriză. Acestea sunt verificate în comun de părţi şi confirmate de Inginer (reprezentantul Beneficiarului CNAIR în şantier), sunt certificate cantitativ şi calitativ şi incluse în certificatele de plată intermediare.

Părţile au prevăzut că orice creşteri ale costurilor subantreprizei vor fi acoperite utilizând formula de ajustare conţinută în Anexa 1 la contract, ca urmare orice pretenţii ale intimatei - reclamante la aşa-zise costuri suplimentare sunt necontractuale şi consideră că se impunea a fi respinse ca atare.

Arată că, nu în ultimul rând, au fost încălcate prevederile art. 1270 din C. civ. şi în ceea ce priveşte respingerea apelului său împotriva soluţiei de admitere doar în parte a cererii reconvenţionale.

A criticat în cadrul apelului respingerea într-o proporţie covârşitoare a pretenţiilor sale reprezentând corecţii ale cantităţilor de asfalt incluse în Situaţia finală de plată şi ajustări de costuri conform Certificatului final de plată nr. 19.

Instanţa de apel, aplicând greşit prevederile contractuale, a menţinut soluţia primei instanţe de a acorda cu acest titlu doar suma determinată de expertul contabil prin preluarea susţinerilor ORSA şi al modului de calcul utilizat de ORSA.

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte contravaloarea lucrărilor de remediere executate de recurentă: instanţa de apel s-a raportat în considerente la o sumă stabilită de expertul contabil.

Se mai critică şi greşita menţinere a soluţiei de respingere a pretenţiilor recurentei la penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului contractual, solicitate în conformitate cu prevederile art. 12.1 din Contractul de subantrepriză - Condiţii Generale.

Rezultă din înscrisurile ataşate întâmpinării depuse la fond, dar şi din cele ataşate acţiunii introductive, că termenul contractual de finalizare a fost modificat prin actul adiţional nr. x, iar Anexa 5 la acest act adiţional precizează, sub semnătura ambelor părţi contractante, că termenul este 19.10.2014. Prin urmare, ORSA, finalizând lucrările la data de 16.11.2014 (aspect necontestat în această cauză), a avut o întârziere de 28 de zile.

Cu toate aceastea, instanţa de apel a considerat că în Anexa 5 părţile au prevăzut un termen "preferabil" pentru finalizarea contractului, deşi nu există - şi nu s-a indicat în considerente - vreun suport juridic pentru o asemenea construcţie.

La 25 martie 2021, în termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa încadrării argumentaţiei în motivele de recurs prevăzute de legiuitor, în ce priveşte cererea de probatorii respingerea acesteia ca neutilă cauzei, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea prezentei cauze.

La 15 aprilie 2021, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare şi, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 2 martie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 din C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta critică respingerea cererii sale de refacere a rapoartelor de expertiză de către instanţa de apel.

Aprecierea instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată însă de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate, aşa cum s-a arătat deja.

Cât priveşte pretinsa încălcare a dreptului său la apărare şi a lipsei de rol activ al instanţei în soluţionarea cauzei, Înalta Curte apreciază că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăşi un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 raportate la art. 255 din C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

Respingerea unei probe solicitate de către recurenta-pârâtă în faţa instanţei de apel nu poate primi nici semnificaţia încălcării rolului activ pe care instanţa trebuie să îl exercite în soluţionarea cauzei pentru aflarea adevărului, rol activ definit legal de art. 22 din C. proc. civ.. Astfel, lipsa de rol activ nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau, altfel spus, pentru a se critica o dispoziţie a instanţei, întrucât lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacţiune a instanţei, iar nu când se pretinde o soluţia contrară celei dispuse.

Pe de altă parte, încuviinţarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanţei ce se exercită în mod critic, în condiţiile prevăzute de lege, iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât admisibilitatea, încuviinţarea şi administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menţionate.

În susţinerea criticii privind încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ce poate fi analizată din perspectiva pct. 6 al art. 488 din acelaşi cod, recurenta arată că deşi a criticat în apel faptul că sentinţa primei instanţe nu este motivată, instanţa de apel a analizat doar formal acest motiv de apel, omiţând, la rândul ei, să analizeze şi să arate de ce a înlăturat apărările recurentei pârâte.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Considerentele deciziei recurate relevă analiza tuturor motivelor de apel invocate de reclamante, fiind permisă gruparea argumentelor părţii şi analiza acestora printr-un considerent comun.

Mai mult, instanţa de apel a făcut o proprie analiză a probelor administrate în cauză, inclusiv a expertizelor efectuate în faţa primei instanţe, ale căror constatări au fost analizate punctual, ajungând la aceeaşi concluzie ca şi instanţa de fond.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţele de fond nu au analizat criticile sale potrivit cărora orice creşteri ale costurilor subantreprizei trebuiau acoperite utilizând formula de ajustare din anexa la contract, că întârzierea lucrărilor cauzată de lipsa de planificare a recurentei nu ar fi fost dovedită şi nici invocată în cursul derulării contractului, că documentele ataşate de către expertul D. în susţinerea pretinselor întârzieri sunt simple centralizatoare produse unilateral de către intimată, că instanţele de fond nu au arătat care ar fi temeiul contractual care să susţină plata unor cantităţi suplimentare aprobate antreprenorului general de Beneficiar.

Aceste susţineri ale recurentei nu pot fi considerate însă ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situaţie de fapt ce ar fi fost greşit reţinută pe baza unui probatoriu insuficient şi greşit interpretat. Or, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor exced limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs. De asemenea, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii.

Referitor la pretinsa nemotivare a înlăturării criticii privind tardivitatea cererii modificatoare formulată de intimata reclamantă în faţa primei instanţe, instanţa de apel a constatat în mod expres că, fiind vorba de o majorare a câtimii obiectului cereri de chemare în judecată, acesteia nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., ci cele ale alin. (2) pct. 2 ale aceluiaşi articol, faţă de împrejurarea că prin aceasta nu au fost modificate elemente importante din cuprinsul cererii, cum ar fi părţi, pretenţii/obiect, motive de fapt sau de drept.

Aşa fiind, se constată că decizia recurată răspunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Critica privind aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 338 din C. proc. civ. va fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., şi nu a punctului 8 al aceluiaşi articol, cum în mod greşit a indicat recurenta, deoarece acesta vizează exclusiv normele de drept material şi nu procedural.

Sub acest aspect, susţine recurenta că, întrucât prima instanţă a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză, în mod greşit instanţa de apel a considerat că primul raport de expertiză tehnică judiciară, întocmit de expert F., era valid şi putea fi avut în vedere în ansamblul probatoriu.

În acord cu instanţa de apel şi Înalta Curte constată că, atâta timp cât primul raport de expertiză nu a fost anulat, în mod corect a fost valorificat prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Astfel, potrivit considerentelor instanţei cuprinse în încheierea de şedinţă din 10 martie 2017, motivul pentru care s-a dispus efectuarea unei noi expertize a fost că raţionamentul expus de expert este insuficient pentru justificarea concluziilor, în special pentru rezultatele calculelor aferente pretenţiilor concrete ale părţilor, având în vedere că "nu sunt redactate în cuprinsul raportului, chiar dacă acestea este posibil a fi fost efectuate, operaţiunile concrete de calcul în funcţie de documentele consultate pentru stabilire cantităţii de lucrări efectiv realizate, conformităţii sau neconformităţii acestora". Mai mult, instanţa a înlăturat în mod expres dintre motivele pentru care a încuviinţat efectuarea unei noi expertize pe cele privind "pretinsa părtinire a expertului", având în vedere că cererea de recuzare a acestuia fusese respinsă.

Textul art. 338 din C. proc. civ., consacră posibilitatea efectuării unei noi expertize, însă legea nu determină motivele ce pot justifica efectuarea unei noi lucrări şi instituie doar posibilitatea, nu obligaţia instanţei de a dispune în acest sens, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicaţiile date de experţii desemnaţi anterior.

Existenţa a două lucrări de specialitate, chiar dacă ar avea concluzii diferite, ceea ce nu este cazul în speţă, nu reprezintă, în sine, un motiv prevăzut de lege pentru a dispune efectuarea unei noi expertize, câtă vreme expertiza nu reprezintă decât un mijloc de probă, iar constatările experţilor sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului.

Este adevărat, o atare situaţie presupunea ca însuşirea uneia dintre expertize să fie precedată de o analiză a conţinutului concret al celor două lucrări, de coroborarea acestui mijloc de probă cu celelalte mijloace de probă printr-un raţionament adecvat, dar chiar dacă motivarea primei instanţe este deficitară sub acest aspect, instanţa de apel a analizat punctual cele două expertize, inclusiv prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, ajungând la concluzia că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este corectă.

Contrar susţinerilor recurentei, corecta aplicare a dispoziţiilor art. 338 din C. proc. civ. nu presupune anularea primei expertize efectuate în cauză şi nici faptul că aceasta îşi pierde, de plano, valoarea probatorie. În analiza probatoriului administrat în cauză, instanţa poate să reţină concluzii din ambele expertize, atâta timp cât acestea se coroborează cu celelalte probe. În cauză, aşa cum s-a arătat deja, această analiză coroborată a fost efectuată de instanţa de apel, iar simpla împrejurare că dezlegarea dată nu corespunde opiniei părţii nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate, de natură să atragă casarea hotărârii.

Cât priveşte pretinsele contradicţii dintre expertize, despre care recurenta susţine că le-a sintetizat într-un tabel comparativ, acestea constituie critici de netemeinice şi nu de nelegalitate, câtă vreme analiza lor presupune reevaluarea probatoriului administrat în cauză, ceea ce, aşa cum s-a arătat deja, nu se poate face în recurs.

Sub aspectul aplicării şi interpretării greşite a dispoziţiilor art. 330 alin. (5) din C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel ar fi avut în vedere şi concluziile expertului parte desemnat să participe la efectuarea expertizei de către intimata reclamantă, apreciind că aceste concluzii nu pot fi utilizate pentru a completa un raport de expertiză în acele aspecte asupra cărora fie expertul desemnat de instanţă nu s-a pronunţat, fie a avut concluzii diferite.

Critica este însă nefondată, având în vedere că potrivit dispoziţiilor legale, probele nu au o valoare prestabilită, iar în condiţiile în care legea reglementează în mod expres posibilitatea ca expertul ales de parte şi încuviinţat de instanţă să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei, este evident că şi acest raport, întocmit în condiţiile legii, constituie o probă administrată în cauză, cu aceeaşi valoare ca celelalte probe. Este atributul exclusiv al instanţelor de fond de a analiza şi valorifica şi expertiza întocmită de expertul parte, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar eventualele nemulţumiri ale părţii cu privire la modalitatea concretă în care instanţele de fond au înţeles să utilizeze concluziile acestei expertize constituie critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că nu pot fi cenzurate în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1865 din C. civ., susţinând în esenţă că acest text de lege nu putea fi aplicat pentru a justifica costurile suplimentare solicitate de intimata reclamantă decât în legătură cu lucrări suplimentare, pe care părţile nu le-au putu prevedea la încheierea contractului şi care au fost solicitate de către beneficiar, dar numai în măsura în care contractul nu prevede o procedură specială în acest sens, situaţie în care dispoziţiile contractuale au prioritate. Cum, potrivit susţinerilor recurentei, contractul prevede o procedură specială, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă însă că în realitate, recurenta este nemulţumită de considerentele instanţei de apel sub aspectul lucrărilor pe care aceasta le-a constatat ca fiind executate şi nerecunoscute de către recurentă, precum şi sub aspectul costurilor suplimentare suportate de reclamantă în executarea contractului. Pornind de la calificarea pretins greşită a lucrărilor şi costurilor suplimentare de către instanţa de apel, în realitate, recurenta tinde la reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza rapoartelor de expertiză şi înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurentă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate.

Pentru aceleaşi considerente nu va fi reţinută nici critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1207 alin. (1), art. 1272, art. 1851, art. 1864 şi art. 1880 din C. civ., recurenta fiind nemulţumită de fapt de ceea ce a considerat instanţa de apel ca fiind lucrări suplimentare executate efectiv şi necesare, precum şi cheltuieli suplimentare în executarea contractului efectuate de intimata reclamantă.

Nici criticile formulate cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii reconvenţionale nu pot fi reţinute, acestea fiind tot critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Astfel, recurenta invocă doar formal încălcarea dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., din dezvoltarea motivului de recurs rezultând că aceasta nu este de acord de fapt cu modul de calcul al corecţiilor cantităţilor de asfalt şi ajustărilor de costuri reţinut de instanţele de fond precum şi cu valoarea lucrărilor de remediere la care s-a stabilit că este îndreptăţită.

De asemenea, nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., nici criticile formulate cu privire la nereţinerea de către instanţa de apel a depăşirii termenului contractual de finalizare a lucrării de către intimata reclamantă, motiv pentru care acestea nici nu pot fi analizate.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B. - C. S.A. prin LIDERUL B. împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 17 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta pârâtă la plata sumei de 221.197,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L. (potrivit dovezilor de la dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B., A.S - PEYBER HISPANICA S.L. - SC. C. S.A. PRIN LIDERUL B. împotriva deciziei civile nr. 1577 A din 17 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă ASOCIEREA B., A.S - PEYBER HISPANICA SL - C. S.A. PRIN LIDERUL B. la plata sumei de 221.197,64 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2022.