Corporate mandate revocation without just cause: proof of certain damage versus speculative loss of future remuneration

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 29 noiembrie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Electromontaj S.A. la plata sumei de 1.365.277 RON, reprezentând despăgubiri aferente perioadei 01.07.2016 - 12.11.2019 pentru revocarea fără justificare a reclamantului din funcţia de membru al consiliului de administraţie al pârâtei.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, art. 2027 si 2032 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3540/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis cererea reclamantului şi a fost obligată pârâta să plătească acestuia suma de 1.365.277 RON, reprezentând despăgubiri pentru revocarea fără justă cauză a mandatului de membru al consiliului de administraţie şi suma de 28.492,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Electromontaj S.A., prin care a solicitat schimbarea în totalitate a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 571/A din 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, s-a admis apelul formulat, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligat intimatul să plătească apelantei suma de 25.918,36 RON, cheltuieli de judecată.

3. A. Împotriva acestei decizii, la 28 mai 2021, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi, în principal, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 1.365.277 RON iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

a) În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia recurată încalcă prevederile art. 1405 C. civ., întrucât debitorul unei obligaţii sub condiţie care împiedică îndeplinirea ei este sancţionat prin considerarea condiţiei ca fiind îndeplinită.

Recurentul-reclamant critică considerentele instanţei de apel privitoare la lipsa caracterului cert al prejudiciu, susţinând că în mod greşit s-a reţinut că nu există certitudinea că recurentul-reclamant ar fi exercitat mandatul şi că activităţile specifice mandatului de administrator nu au mai fost prestate, instanţa omiţând că însăşi pârâta a împiedicat îndeplinirea de către reclamant a obligaţiei de a presta activitatea specifică de membru al Consiliului de Administraţie. Prin urmare, susţine recurentul, instanţa de apel în mod greşit nu a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 1405 C. civ. în ceea ce priveşte probabilitatea desfăşurării activităţii de administrator pe toată durata mandatului.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel face o confuzie între prejudiciul cert şi prejudiciul viitor, întrucât un prejudiciu cert poate fi un prejudiciu actual sau un prejudiciu viitor. În cauză, prejudiciul suferit de reclamant este un prejudiciu cert, dar viitor şi nu unul eventual. Astfel, prin revocarea fără justă cauză, acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu iar cuantumul acestuia se raportează la valoarea remuneraţiei lunare fixe, de 44.000 RON, stabilită prin decizia consiliului de administraţie din noiembrie 2015.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că reclamantul nu a dovedit că ar fi executat mandatul cu certitudine dacă nu ar fi fost revocat, întrucât, în mod evident, nu se poate face o asemenea dovadă, pentru că ar echivala cu o probatio diabolica.

În acest sens, recurentul-reclamant solicită, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia că o asemenea probă se poate face şi doar în măsura în care va înlătura aplicarea art. 1405 alin. (1) C. civ., admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe.

b) În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel în mod greşit nu a pus în discuţia părţilor necesitatea dovedirii probabilităţii exercitării mandatului de administrator până la final, prima menţiune despre acest aspect fiind efectuată direct în decizia recurată.

Subliniază recurentul-reclamant că tot probatoriul pe care l-a solicitat din oficiu instanţa de apel a vizat existenţa sau inexistenţa uzanţei de a despăgubi administratorii revocaţi prin plata unor daune egale cu valoarea integrală a remuneraţiilor pe restul duratei mandatului, precum şi faptul că 2 foşti administratori au primit astfel de dezdăunări.

A mai arătat recurentul-reclamant că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că situaţia daunelor plătite administratorilor revocaţi în 2015 nu este aplicabilă acestuia, deşi atât recurentul-reclamant cât şi administratorii revocaţi în noiembrie 2015 erau în aceeaşi situaţie.

În acest sens, menţionează recurentul-reclamant că instanţa de apel a validat aplicarea unui tratament inegal, discriminatoriu pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie.

B. De asemenea, împotriva considerentelor aceleiaşi decizii a formulat recurs pârâta Electromontaj S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat să se dispună înlocuirea considerentelor greşite privind interpretarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14.10 din Actul constitutiv şi a faptului că revocarea din calitatea de administrator a reclamantului nu a avut justă cauză.

a) În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că motivarea deciziei recurate este contradictorie întrucât, deşi instanţa de apel constată caracterul esenţialmente revocabil al contractului de mandat, totuşi aceasta concluzionează că justa cauză reprezintă o chestiune exclusiv obiectivă, elementele subiective neavând relevanţă. Potrivit recurentei, caracterul intuitu personae al contractului de mandat şi încrederea care stau la baza încheierii acestuia sunt elemente, prin natura şi esenţa lor, subiective. Astfel, ori de câte ori mandantul îşi pierde încrederea în mandatar, acesta are dreptul să revoce mandatul acordat, în acest sens fiind şi prevederile art. 1371 din Legea nr. 31/1990 care stabilesc că revocarea poate surveni oricând, de esenţa mandatului fiind revocabilitatea sa ad nutum.

În consecinţă, revocabilitatea mandatului şi caracterul său intuitu personae nu se exclud, ci se interpretează coroborat. Mai mult, în cauză, acestea sunt dublate de Actul Constitutiv prin prevederea unor reguli clare, obiective în care poate opera revocarea mandatului. Într-o astfel de situaţie, revocarea mandatului în una din ipotezele prevăzute în Actul Constitutiv, întruneşte pe deplin cerinţa existenţei unei juste cauze.

Prin urmare, consideră recurenta-pârâtă că disocierea pe care instanţa de apel o realizează în cuprinsul hotărârii este rezultatul unui raţionament contradictoriu şi greşit, care lipseşte de eficienţă caracterul intuitu personae al mandatului şi atributul esenţial al acţionarilor de a încredinţa mandatul unei persoane în care aceştia au încredere că îndeplineşte cerinţele pentru a realiza o astfel de activitate.

Constatările corecte ale instanţei în sensul caracterului revocabil al mandatului acordat administratorului şi a faptului că acesta a fost încheiat în interesul societăţii, contrazic teza expusă ulterior, potrivit căreia justa cauză nu poate rezulta din modul în care acţionarii au perceput managementul sau exercitarea atribuţiilor de administrator de către reclamant.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a apreciat eronat că justa cauză prevăzută la art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă, ce poate fi probată şi ţine de activitatea celui revocat întrucât contractul de mandat are un caracter intuitu personae, încrederea acordată de mandant mandatarului fiind justificată pe aspecte subiective, respectiv modul în care asociaţii percep capacităţile administratorului de a duce la îndeplinire obiectul de activitate al societăţii.

b) În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1371 din Legea nr. 31/1990 şi art. 14.10 din Actul constitutiv al societăţii pârâte referitor la conceptul de justă cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că art. 14.10 din actul constitutiv privind revocarea administratorului în cazul în care nu mai are susţinerea numărului de voturi cu care a fost ales, exprimă voinţa acţionarilor şi reflectă o apreciere aflată exclusiv în puterea acestora, astfel că revocarea administratorului este justificată.

Prin urmare, elementul subiectiv este dublat de reguli clare, obiective, privind aplicarea revocării mandatului administratorului, prevăzute în Actul constitutiv.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material atunci când a verificat existenţa justei cauze a revocării mandatului de administrator al reclamantului întrucât instanţa nu poate stabili alte condiţii sau cerinţe de formă sau fond care să privească decizia de revocare, completând sau suplinind astfel nepermis dispoziţiile legale, statutare sau contractuale menţionate. De asemenea, instanţa de judecată nu poate interveni şi analiza oportunitatea, suficienţa, insuficienţa sau gravitatea motivelor care au justificat decizia de revocare a intimatului-reclamant din calitatea de administrator, întrucât de esenţa mandatului administratorului este existenţa încrederii acordate de acţionari.

Prin urmare, recurenta pârâtă susţine că revocarea mandatului administratorului intervine nu doar în situaţiile în care acesta îndeplineşte în mod defectuos o anumită sarcină, ci oricând acţionarii nu mai au încredere în administrator.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1371 (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 14.10 din Actul constitutiv, întrucât a adăugat în mod nepermis condiţii suplimentare pentru a fi în prezenţa unei juste cauze a revocării.

În continuare recurenta a subliniat că edificator este numărul de voturi prevăzut la art. 14.10 din Actul constitutiv; lipsa justei cauze pentru revocarea mandatatului administratorului şi încălcarea art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ar fi putut exista doar în cazul în care revocarea s-ar fi dispus în baza unui număr de voturi mai mic comparativ cu numărul de voturi plus unu, cu care reclamantul a fost ales, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Aşadar, în cauză, recurenta-pârâtă subliniază că nu se poate reţine o astfel de distincţie privind existenţa unor motive obiective, motivele revocării putând fi de natură subiectivă. Atâta vreme cât astfel de argumente există, este irelevant că acestea au fost sau nu arătate în scris de acţionarul care a propus revocarea sau că au fost sau nu enumerate în scris la data luării deciziei de revocare.

Recurenta-pârâtă menţionează că instanţa de apel a respins ca inadmisibilă proba cu martori solicitată de aceasta, teza probatorie indicată fiind dovedirea existenţei motivelor justificate pentru revocarea reclamantului din funcţia de administrator, respectiv pierderea încrederii acţionarilor în ducerea la îndeplinire a mandatului.

C. Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, anularea recursului promovat de pârâtă, considerând criticile pârâtei, din secţiunile 4.2, 4.3 si 4.5 ale recursului, ca fiind critici de netemeinicie. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

D. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, invocând nulitatea parţială a recursului privind motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru lipsa motivelor şi inadmisibilitatea acestuia pentru invocarea prevederilor art. 1405 C. civ. direct în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

E. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia şi admiterea recursului.

F. Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022, completul de filtru a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului pârâtei, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

a) Recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu este fondat.

a.1. Criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a încălcat rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, întrucât nu a pus în discuţia părţilor necesitatea dovedirii probabilităţii executării mandatului de administrator până la final, prima menţiune despre acest aspect regăsindu-se direct în decizia recurată.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în exercitarea rolului său activ, la termenul de judecată din data de 03.02.2021, a dispus administrarea probelor pentru dovedirea tezei susţinută de intimatul- reclamant, respectiv existenţa unei hotărârii AGA privind despăgubirea administratorilor. De asemenea, la ultimul termen de judecată în apel, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Înalta Curte mai reţine că prejudiciul pretins de recurentul- reclamant a fost justificat de acesta ca reprezentând despăgubiri aferente perioadei 01.07.2016- 12.11.2019, echivalând cu remuneraţia neîncasată de la momentul revocării până la data la care contractul de mandat s-ar fi finalizat.

Or, instanţa de apel a administrat toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiurile invocate de reclamant, fiind depuse la dosar înscrisuri care probează revocarea din funcţie, data revocării şi cuantumul remuneraţiei lunare.

Faptul că, în urma analizei probelor administrate în cauză, a stabilirii situaţiei de fapt şi de drept, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu care să fie în legătură directă cu revocarea intempestivă a mandatului, reţinând că acest prejudiciu nu este echivalent cu indemnizaţia pe care reclamantul ar fi primit-o în situaţia în care nu ar fi fost revocat din funcţie, nu relevă nerespectarea rolului activ al judecătorului prin neadministrarea probelor necesare.

Dimpotrivă, aceasta este concluzia instanţei de apel, în urma analizării probelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că reclamantul, deşi a invocat, nu a reuşit să probeze existenta unei hotărâri cu caracter general a Consilului de Administraţie, prin care să fi fost cuantificat, în mod prealabil, prejudiciul în caz de revocare a mandatului înainte de ajungerea la termen, nu a probat nici existenţa unei uzanţe în acest sens şi nici nu a probat că prin revocarea sa intempestivă a suferit un prejudiciu.

Or, potrivit art. 249 C. proc. civ. "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege."

În raport de dispoziţiile legale evocate, sarcina probei pretenţiilor deduse judecăţii aparţinea reclamantului, care în etapa apelului a considerat probatoriul administrat ca fiind suficient.

Astfel, nu se poate reţine vreo omisiune a instanţei de apel prin nepunerea în discuţie a necesităţii administrării unor probe, pe care reclamantul nu le-a solicitat, deşi avea obligaţia de a le administra în dovedirea prejudiciului invocat.

Principiul rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu implică obligaţia acestuia de a administra probe în locul reclamantului pentru dovedirea prejudiciului.

Mai mult, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Astfel, constatând că nu au fost încălcate norme de procedură a căror sancţiune atrage nulitatea hotărârii, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

a.2. Recurentul-reclamant a mai invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1405 C. civ., întrucât în situaţia de faţă însăşi pârâta a împiedicat desfăşurarea activităţii de administrator pe întreaga durată a mandatului. Prin urmare, recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să aplice sancţiunea prevăzută de art. 1405 C. civ. în ceea ce priveşte probabilitatea desfăşurării activităţii de administrator pe toată durata mandatului.

Dispoziţiile art. 1405 alin. (1) C. civ. invocate de recurent în justificarea prejudiciului nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ele fiind invocate direct în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) şi art. 494 C. proc. civ., situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel că aceste motive nu pot fi primite.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că aceste critici sunt şi nefondate.

Potrivit art. 1405 alin. (1) C. civ. "condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie împiedică realizarea ei".

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că reclamantul beneficia de indemnizaţia lunară fixă pentru munca prestată, pentru activităţile îndeplinite în calitate de administrator al societăţii, indemnizaţia lunară fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligaţiilor mandatarului, mandatul oneros fiind un contract sinalagmatic. Aceste activităţi nu au mai fost prestate după revocarea din funcţie.

Invocând neaplicarea art. 1405 C. civ. de instanţa de apel, recurentul - reclamant susţine că pârâta a împiedicat desfăşurarea activităţii de administrator pe întreaga durată a mandatului prin revocarea mandatului.

Or, revocarea mandatului este o modalitate legală de încetare a contractului de mandat. În condiţiile în care revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activităţii mandatarului revocat, o astfel de revocare este sancţionată prin obligarea societăţii la plata unor daune-interese din cauza caracterului abuziv al unei astfel de măsuri.

Pe de altă parte, executarea obligaţiei mandatarului de a reprezenta mandantul şi de a încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului presupune prin ipoteză existenţa unui contract în fiinţă. Obligaţiei mandatarului de a executa contractul îi corespunde corelativ obligaţia mandantului de a plăti remuneraţia. În consecinţă, mandatarul este îndreptăţit să primească remuneraţia pentru executarea mandatului care nu a fost revocat. Însă, în măsura în care a intervenit revocarea mandatului, deci a încetat contractul de mandat, mandatarului nu i se mai cuvine, în lipsă de stipulaţie contrară, remuneraţia stabilită în contract tocmai pentru executarea acestuia.

În caz de revocare fără justă cauză, daunele - interese pe care le poate solicita mandatarul sunt justificate de însăşi această revocarea şi nu de imposibilitatea de executare a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat.

În cauză, instanţa de apel, în analiza condiţiilor răspunderii contractuale a constatat că revocarea reclamantului din funcţia de administrator a fost făcută fără justă cauză, fiind îndeplinită condiţia faptei ilicite a pârâtei, însă în ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin această faptă ilicită, a reţinut că acesta nu a fost dovedit, nefiind suficientă speranţa legitimă a reclamantului de a obţine remuneraţia pe întreaga perioadă a mandatului, fiind necesar să arate în ce constă, în concret, prejudiciul şi să facă dovada că a suferit acel prejudiciu în acord cu prevederile art. 1350 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte mai reţine că raporturile dintre societatea pârâtă şi reclamant fiind grefate pe un contract de mandat, care în materie societară este esenţialmente revocabil, mandantul poate denunţa mandatul în mod unilateral oricând, chiar dacă este cu termen. Contractul de mandat este un contract intuitu personae, un act de încredere, legiuitorul conferind posibilitate acţionarilor să-şi exprime încrederea în persoanele care gestionează societatea.

Aşadar, revocarea este de esenţa contractului de mandat, fiind rezultatul unei voinţe concordante a acţionarilor societăţii, care, ori de câte ori îşi pierd încrederea în mandatar, au dreptul să revoce mandatul acordat, potrivit art. 1371 din Legea nr. 31/1990. În consecinţă, părţile contractului de mandat nu şi-au asumat obligaţii sub condiţie, astfel că art. 1405 alin. (1) C. civ. nu este incident cauzei şi în consecinţă nu a fost încălcat sau aplicat greşit de instanţa de apel.

Critica recurentului-reclamant privind confuzia instanţei de apel referitoare la prejudiciul cert şi prejudiciul viitor, cu menţiunea că un prejudiciu cert poate fi un prejudiciu actual sau un prejudiciu viitor, nu este fondată.

Potrivit recurentului-reclamant, prejudiciul suferit este un prejudiciu cert şi viitor, cuantumul acestuia reprezentând valoarea remuneraţiei lunare fixe în cuantum de 44.000 RON, stabilită prin decizia consiliului de administraţie din noiembrie 2015, şi nu unul eventual.

Înalta Curte reţine că este cert prejudiciul care este sigur atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Prejudiciul actual este întotdeauna cert întrucât este deja produs la data când se pretinde repararea lui, în schimb prejudiciul viitor este cert în condiţiile în care există siguranţa că se va produce în viitor.

Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine întrucât nu există siguranţa că acesta se va produce şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că prejudiciul trebuie să fie în legătură directă cu revocarea intempestivă a mandatului reclamantului şi nu poate echivala cu indemnizaţia pe care reclamantul ar fi primit-o în situaţia în care nu ar fi fost revocat din funcţie, deoarece nu există certitudinea că ar fi exercitat mandatul până la expirarea duratei sale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut confuzie între prejudiciul cert şi cel viitor, întrucât a reţinut că prejudiciul invocat de reclamant nu este unul viitor, neexistând certitudinea că acesta se va produce prin neexercitarea mandatului până la expirarea duratei sale.

Aşadar, nu este suficientă speranţa legitimă a reclamantului de a obţine remuneraţia pe întreaga perioadă a mandatului, ci este necesar ca reclamantul să precizeze în ce a constat în concret prejudiciul cauzat prin revocarea fără justă cauză a mandatului său şi să facă dovada că a suferit acel prejudiciu sau că există certitudinea că acesta se va produce, potrivit art. 1350 alin. (2) C. civ.

Este nefondată şi critica recurentului potrivit căreia instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamantul nu a dovedit că ar fi executat mandatul cu certitudine dacă nu ar fi fost revocat, o asemenea dovadă echivalând în aprecierea recurentului cu o probatio diabolica.

În cauză se constată că instanţa de apel a reţinut că nu este dovedit caracterul cert al prejudiciului întrucât nu există siguranţa că indemnizaţia solicitată de reclamant cu titlu de prejudiciu ar fi fost încasată până la expirarea duratei mandatului acestuia. De asemenea, s-a reţinut că nu există certitudinea că reclamantul ar fi executat mandatul de administrator până la expirarea duratei sale.

Instanţa supremă constată că, în mod judicios, a reţinut instanţa de apel necesitatea probării existenţei prejudiciului şi a întinderii acestuia, el neputând fi prezumat. De asemenea, se reţine că instanţa de apel a stabilit în mod corect că, în sine, revocarea contractului de mandat- care este esenţialmente revocabil-, nu duce la cauzarea de prejudicii. În măsura în care se invocă existenţa unui prejudiciu, acesta trebuie probat.

Or, în cauză, recurentul- reclamant nu a invocat şi nici nu a probat că, după revocarea mandatului şi din cauza acestei revocări, nu a mai putut încheia, eventual, un alt contract de mandat cu o terţă persoană sau că nu a mai încheiat alte convenţii, ori că veniturile sale au fost diminuate prin raportare la perioada anterioară revocării sau că, eventual, starea sa de sănătate a fost afectată de această revocare. Astfel de elemente trebuiau probate, întrucât în contractul părţilor acestea nu au inserat o clauză penală, în acest sens.

Prin urmare, prejudiciul trebuie dovedit sub aspectul existenţei acestuia şi al posibilităţii de evaluare, nefiind suficientă speranţa legitimă a reclamantului de a obţine remuneraţia pe întreaga durată a mandatului, în condiţiile în care revocarea este de esenţa contractului de mandat.

Concluzionând, dovedirea prejudiciului rezultat din revocarea fără justă cauză a mandatului administratorului nu este imposibil de realizat, fiind exclusiv apanajul reclamantului.

Aserţiunea recurentului-reclamant privind aplicarea unui tratament discriminatoriu acestuia prin raportare la situaţia administratorilor revocaţi în 2015, cărora societatea le-a achitat daune pentru revocarea mandatului de administrator, nu este fondată.

Pentru a fi în prezenţa unui tratament discriminatoriu este necesar ca părţile să se regăsească într-o situaţie similară, or, în cauză, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod just că situaţia recurentului-reclamant nu este aceeaşi cu cea a celorlalţi administratori.

Astfel, în cauză instanţele fondului au reţinut că pentru situaţia adminstratorilor care au fost revocaţi odată cu reducerea numărului de la 5 la 3, Consiliul de Administraţie al pârâtei a adoptat Hotărârea nr. 1/12.11.2015, în cuprinsul căreia s-a prevăzut că remuneraţiile acestora vor fi achitate până la finalul mandatului cu titlu de daune.

În schimb, în situaţia reclamantului societatea pârâtă nu a adoptat niciun act prin care să cuantifice daunele cuvenite reclamantului şi nici nu a justificat revocarea mandatului prin prisma reducerii numărului de administratori.

Prin urmare, se constată că, întrucât situaţiile administratorilor sunt diferite nu se poate reţine vreo acţiune discriminatorie în ceea ce-l priveşte pe reclamant.

În consecinţă, recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.

b) Recursul formulat de pârâta Electromontaj S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Criticile recurentei privind existenţa unor considerente contradictorii în decizia recurată, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Potrivit recurentei, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, deşi instanţa de apel reţine că dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul se întemeiază pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat şi pe faptul că acesta se încheie în interesul mandantului, ulterior constată că retragerea încrederii de către acţionari nu face ca revocarea să aibă justă cauză deoarece aceasta ţine de atitudinea subiectivă a acţionarilor. Or, justa cauză prevăzută la art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că încrederea acţionarilor şi caracterul intuitu personae al mandatului nu se exclud, ci se interpretează coroborat. Mai mult, acestea sunt dublate de Actul Constitutiv prin prevederea unor reguli clare, obiective referitoare la situaţia în care poate opera revocarea mandatului, o astfel de situaţie, reprezentând una din ipotezele în care este pe deplin întrunită cerinţa existenţei unei juste cauze.

Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, constată că instanţa de apel a reţinut că mandatul este esenţialmente revocabil, dreptul mandantului de a revoca mandatul întemeindu-se pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat. În continuare, invocându-se de către reclamant revocarea intempestivă, fără justă cauză, a mandatului în condiţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, instanţa de prim control judiciar a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale.

În verificarea faptei ilicite constând în revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator, instanţa de apel a reţinut ca nefiind fondate susţinerile pârâtei privind faptul că retragerea încrederii de către un anumit număr de acţionari ar reprezenta o justă cauză, întrucât retragerea încrederii este o chestiune ce ţine de atitudinea subiectivă a acţionarilor. Or, justa cauză prevăzută la art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă ce poate fi probată şi ţine de activitatea celui revocat din funcţie.

În continuare, instanţa de apel, analizând motivele invocate de societatea pârâtă în justificarea revocării, a constatat pe de o parte că acestea au fost invocate pro causa, întrucât nu au fost materializate într-un act cu dată certă, anterior hotărârii de revocare, iar, pe de altă parte, că nu sunt întemeiate şi, în consecinţă, a reţinut că revocare reclamantului din funcţia de administrator a fost realizată fără justă cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii întrucât instanţa de apel învestită cu soluţionarea apelului pârâtei a reţinut caracterul esenţialmente revocabil al contractului de mandat şi apoi a verificat dacă revocarea a avut loc în condiţiile legii şi ale contractului, respectiv dacă a avut sau nu justă cauză.

Verificarea condiţiilor a implicat o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce condiţionează revocarea mandatului. În acest sens, a constatat că retragerea încrederii acţionarilor nu face revocarea să aibă justă cauză, ci este necesară dovedirea unor elemente obiective ce ţin de activitatea administratorului.

Aşadar, se constată că instanţa de apel, făcând o temeinică analiză a situaţiei de fapt şi printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, a reţinut în mod corect că în cazul reclamantului motivele sau argumentele invocate pentru revocarea sa sunt fie invocate pro causa, fie neîntemeiate.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel nu a pornit analiza faptei ilicite a pârâtei de la premise greşite, respectiv verificarea unor cauze obiective ce ţin de activitatea reclamantului în condiţiile caracterului intuitu personae al contractului de mandat, întrucât, chiar daca contractul de mandat este esenţialmente revocabil, instanţa de prim control judiciar a verificat dacă revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activităţii mandatarului revocat.

Înalta Curte reţine că o astfel de decizie trebuie să se bazeze pe o analiză temeinică a măsurii în care mandatarul său şi-a îndeplinit obiectivele şi atribuţiile ce îi conturează sfera competenţei funcţiei încredinţate, precum şi pe o analiză a măsurii în care interesele mandantului mai sunt sau nu apărate de mandatar în mod corespunzător.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele şi raţionamentul instanţei de apel nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

Criticile recurentei privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 14.10 din Actul constitutiv, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei instanţa de apel a adăugat în mod nepermis condiţii suplimentare pentru a fi în prezenţa unei juste cauze a revocării, întrucât, în cauză, lipsa justei cauze pentru revocarea mandatatului administratorului şi încălcarea art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ar fi putut exista doar în cazul în care revocarea s-ar fi dispus în baza unui număr de voturi mai mic comparativ cu numărul de voturi plus unu, cu care reclamantul a fost ales, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Prin urmare, recurenta-pârâtă subliniază că nu se poate reţine o astfel de distincţie privind existenţa unor elemente obiective, motivele revocării putând fi şi de natură subiectivă, respectiv pierderea încrederii de către acţionari.

Faţă de aceste critici, instanţa supremă reţine că potrivit art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 "administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese." De asemenea, potrivit art. 14.10 din Actul constitutiv al societăţii pârâte "un membru al Consiliului de Administraţie poate fi revocat de către Adunarea Generală numai în cazul în care nu mai are susţinerea numărului de voturi cu care a fost ales".

În materia contractului de mandat regula de drept comun stipulată în art. 2031 C. civ. stabileşte revocabilitatea ad nutum a mandatarului, în sensul în care mandantul nu este ţinut să îşi justifice decizia, iar la art. 2032 alin. (1) teza a II-a C. civ. sunt prevăzute efectele revocării nejustificate ori intempestive, situaţie în care mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar.

Acesta regulă privind revocabilitatea ad nutum se regăseşte şi în dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dispoziţii care completează prevederile contractului de mandat încheiat între părţi.

Aşadar, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă se dovedeşte că aceasta nu a fost întemeiată pe o justă cauză, mandantul poate fi obligat la daune-interese faţă de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condiţiile dreptului comun, se face dovada că mandatarul a suferit un prejudiciu constând în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Fiind permisă de lege, revocarea mandatului presupune că autorul acesteia nu este ţinut să îşi justifice decizia, însă, în măsura în care aceasta este abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, poate fi angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de daune-interese către mandatar.

Prin urmare, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului şi prima instanţă concluzionase că sunt întemeiate daunele-interese, instanţa de apel învestită cu soluţionarea apelului pârâtei a verificat condiţiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiţionează.

În cuprinsul Legii nr. 31/1990, cu care se completează clauzele contractului de mandat, nu este definită noţiunea de justă cauză. Justa cauză care fundamentează răspunderea societăţii pârâte şi acţiunea în despăgubire promovată de reclamant în calitate de mandatar implică în mod necesar cercetarea de către instanţa de apel a condiţiilor în care s-a dispus revocarea mandatului.

Contrar celor susţinute de recurentă, nici prevederile art. 14.10 din Actul constitutiv al societăţii pârâte nu reprezintă condiţii ale justei cauze întrucât, în mod corect, instanţa de apel a constatat că reglementează numărul de voturi necesar pentru revocarea administratorului. Este evident că aceste condiţii de adoptare a hotărârii de revocare a mandatului nu pot reprezenta motive pentru justificarea acestei măsuri. Îndeplinirea numărului de voturi necesar pentru revocare evidenţiază pierderea încrederii în mandatar, însă nu reflectă şi cauza care a determinat pierderea încrederii. Pentru a nu se angaja răspunderea societăţii pârâte decizia trebuie să fie întemeiată pe motive obiective privind activitatea administratorului.

Instanţa de apel a analizat tocmai aceste motive obiective respectiv, poziţia neonorantă a reclamantului faţă de fostul preşedinte al Consiliului de administraţie, neîndeplinirea obligaţiei de depunere a garanţiei, nesemnarea declaraţiei de fidelitate şi hotărârea de introducere a unei cereri de chemare în judecată împotriva fostului administrator pentru daunele aduse societăţii în perioada executării mandatului, concluzionând că nu pot justifica revocarea mandatului de administrator.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel prin analiza condiţiilor revocării mandatului de administrator al reclamantului nu a adăugat în mod nepermis condiţii suplimentare pentru a fi în prezenţa unei juste cauze, în mod corect fiind aplicate dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi art. 14.10 din Actul constitutiv.

În ceea ce priveşte critica recurentei privind respingerea ca inadmisibilă a probei cu martori, propusă în justificarea măsurii revocării mandatului, Înalta Curte constată că aceasta nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci tinde la verificarea unor aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, recursul formulat de pârâta Electromontaj S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta Electromontaj S.A. împotriva deciziei civile nr. 571/A din 31 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta S.C. Electromontaj S.A. împotriva deciziei civile nr. 571/A din 31 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.