Cassation for failure to rule on appeal grounds and lack of motivation in moral damages assessment for fatal traffic accident

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 02 august 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtelor D. S.A. şi E., la plata către fiecare reclamant a sumei de 300.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru acoperirea prejudiciului înregistrat urmare a evenimentului rutier ce a avut loc la data de 19 iulie 2016, din care a rezultat decesul d-nei F. şi obligarea pârâtei D. S.A. la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate prin raportare la diferenţa dintre sumele acordate de instanţă cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral înregistrat de reclamanţi şi sumele oferite de pârâtă cu acelaşi titlu.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1349 şi urm., art. 2223 şi urm. C. civ., art. 41 şi urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 521 din 09 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 75.000 Euro, cu titlu de daune morale către reclamanta A., în calitate de mamă a victimei, 50.000 Euro, cu titlu de daune morale către reclamantul B., în calitate de soţ al victimei şi 50.000 Euro cu titlu de daune morale către reclamanta C. în calitate de fiică a victimei, sume ce se vor achita în RON la cursul BNR din ziua plăţii, precum şi la plata penalităţilor de întârziere calculate de la data de 18.05.2017 până la achitarea efectivă a despăgubirilor.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamanţii A., B. şi C. au formulat apel, prin care au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, şi pârâta D. S.A., care a solicitat desfiinţarea în parte a sentinţei civile apelate, iar urmare a rejudecării fondului, diminuarea daunelor morale acordate de către instanţa de fond reclamanţilor şi respingerea petitului privind obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 529 din 24 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de pârâtă, s-a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata către fiecare reclamant a sumei de 35.000 euro fiecare, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlul de daune morale şi la plata penalităţilor de întârziere calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Totodată instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamanţi ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii reclamanţii A., B. şi C. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel privind greşita reţinere a situaţiei de fapt.

Instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat stadiul dosarului penal şi situaţia de fapt din perspectiva celor reţinute prin hotărârea primei instanţe, atunci când a analizat modul de producere a accidentului rutier, raportându-se la cercetările realizate de organele de urmărire penală în dosarul nr. x/2016. Astfel, la momentul soluţionării apelului era pronunţată sentinţa penală nr. 232 din 26.02.2019 de către Judecătoria Constanţa, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 690 din 03.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Recurenţii apreciază că din această perspectivă a fost nesocotit principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 Cod procedură civilă, relevante fiind dispoziţiile alin. (2) al textului menţionat, care prevăd că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, această regulă fiind aplicabilă şi în calea de atac devolutivă a apelului, în care limitele judecăţii în apel sunt date, printre altele, de motivele de apel.

Totodată, recurenţii invocă dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care chestiunea privind greşita reţinere a situaţiei de fapt a fost invocată în apel, dar instanţa a omis să se pronunţe asupra ei.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că nemotivarea este evidentă, în condiţiile în care considerentele hotărârii vizează doar soluţia de reducere a despăgubirilor, iar nu şi analiza primului motiv de apel privind greşita reţinere a situaţiei de fapt.

Recurenţii susţin că motivarea ce stă la baza soluţiei criticate nu este deosebită de motivarea instanţei de fond şi, din această perspectivă, apreciază că se impunea ca hotărârea care reformează considerabil hotărârea primei instanţe sub aspectul reducerii despăgubirilor morale să fie motivată în acest sens, să conţină argumente noi care să justifice adoptarea unei astfel de soluţii.

Potrivit recurenţilor, decizia recurată nu este motivată nici sub aspectul solicitării acestora de valorificare a jurisprudenţei relevante.

Recurenţii consideră că hotărârea cuprinde un motiv străin de natura cauzei, respectiv cel referitor la faptul că motivele de apel vizau doar cuantumul daunelor morale în condiţiile în care apelanţii-reclamanţi au criticat greşita reţinere de către prima instanţă a situaţiei de fapt.

Recurenţii susţin că hotărârea atacată nu este motivată sub aspectul momentului de la care curg penalităţile pentru despăgubirile neachitate de către intimată, instanţa de apel limitându-se la a face o simplă alegaţie cu privire la curgerea penalităţilor, cu o trimitere lacunară la oferte şi fără a o argumenta în vreun fel.

În expunerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel a aplicat greşit principiul reparării integrale a prejudiciului potrivit art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

Recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 întrucât în analiza cuantumului daunelor morale trebuia să ţină cont de criteriile şi soluţiile din jurisprudenţă.

În aprecierea recurenţilor, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât ofertele de despăgubiri nu sunt justificate, penalităţile calculându-se începând cu a 11 - a zi de la momentul la care asigurătorul dispunea de toate informaţiile şi elementele necesare evaluării prejudiciului.

La 26 iulie 2021 intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru netimbrare potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ. şi pentru lipsa motivelor de nelegalitate în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022, s-au respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului reclamanţilor, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanţi şi s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurenţilor privind încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut la art. 9 alin. (2) şi a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 C. proc. civ., circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii de drept.

Principiul disponibilităţii procesului civil este reglementat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi art. 22 alin. (6) din acelaşi cod "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

De asemenea, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun că "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel privind greşita reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă rezultată din soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Verificând considerentele deciziei recurate se constată că instanţa de apel a analizat împreună criticile reclamanţilor şi pârâtei privind modalitatea de dimensionare a daunelor morale şi a constatat că suma acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale este supradimensionată în raport de criteriul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi menţionează în considerentele hotărârii motivul de apel al reclamanţilor privind greşita reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă, totuşi, în motivare, nu a analizat acest motiv, cercetând doar criticile aduse sentinţei privind modalitatea de cuantificare a daunelor morale.

Prin urmare, se reţine că instanţa de prim control judiciar a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil şi implicit limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, întrucât, evocând fondul, a analizat doar modalitatea de cuantificare a daunelor morale fără însă a se pronunţa şi pe motivul de apel privind greşita reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 9 alin. (2), (22) alin. (6) şi art. 477 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii hotărârii potrivit art. 174 şi art. 179 Cod procedură civilă, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, este întemeiat motivul de nelegalitate privind nemotivarea deciziei de apel, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Potrivit recurenţilor, decizia recurată nu este motivată întrucât nu a fost analizat primul motiv de apel al reclamanţilor privind greşita reţinere a situaţiei de fapt de către tribunal.

Astfel cum s-a reţinut în analiza motivului de recurs anterior, instanţa de apel, deşi a fost învestită cu criticile reclamanţilor privind greşita reţinere a situaţiei de fapt de către prima instanţă, în considerentele deciziei a omis să analizeze acest motiv de apel, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare a hotărârii.

Potrivit recurenţilor hotărârea atacată este nemotivată şi din perspectiva reducerii considerabile a cuantumului despăgubirilor morale acordate de prima instanţă.

Înalta Curte verificând considerentele hotărârii atacate constată că instanţa de apel a analizat la comun criticile reclamanţilor privind subdimensionarea despăgubirilor morale şi ale pârâtei referitoare la supradimensionarea acestora, a prezentat aspecte generale privind cuantificarea despăgubirilor morale şi criteriile desprinse din jurisprudenţă.

Totodată, instanţa de apel, deşi a reţinut consecinţele negative ale producerii accidentului privind suferinţa intensă şi persistentă în timp a reclamanţilor şi o nesiguranţă în ceea ce priveşte viitorul din perspectiva sprijinului pe care victima îl acorda fiecărui membru al familiei, a constatat că suma acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale este supradimensionată în raport cu criteriul proporţionalităţii daunei cu prejudiciul acordat. În acest sens, instanţa de prim control judiciar a considerat că suma de 35.000 Euro acordată fiecărui reclamant corespunde cel mai bine criterilor de analiză a acestui tip de daună.

În egală măsură, Înalta Curte constată că motivarea soluţiei de reducere a cuantumului daunelor morale este formală, întrucât nu sunt prezentate argumentele care au condus la reducerea considerabilă a despăgubirilor pentru fiecare membru de familie-reclamant, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului.

În cauză, se reţine că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel situaţia concretă a reclamanţilor pentru a putea verifica raţionamentul judiciar care a condus la reducerea considerabilă a cuantumului despăgubirilor morale. Singurele menţiuni care se regăsesc în considerentele deciziei recurate privesc şedinţele de consiliere psihologică pe care fiica victimei accidentului rutier a fost nevoită a le efectua în Finlanda şi care nu au nicio relevanţă sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale, ci, dimpotrivă, evocă suferinţa intensă a acesteia.

Astfel, lipsa unei analize concrete a probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate instanţa trebuia să aibă în vedere consecinţele suportate de către fiecare reclamant în plan personal, familial, psihologic şi profesional ca urmare a vătămării corporale suferite, şi ulterior, criteriile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu prejudiciul acordat, relevă nelegalitatea deciziei atacate.

De asemenea, Înalta Curte reţine că şi reclamanţii au criticat soluţia primei instanţe privind cuantumul daunelor morale, însă instanţa de apel în motivarea soluţiei prezintă doar argumente în favoarea reducerii despăgubirilor morale, fără însă a exemplifica şi analiza argumentele privind creşterea despăgubirilor morale.

În cauză se constată că instanţa de apel nu a motivat reducerea cuantumului despăgubirilor prin identificarea erorii sau greşelii primei instanţe în cuantificarea despăgubirilor morale, astfel că soluţia de admitere a apelului pârâtei rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Practic, o astfel de hotărâre devine arbitrară si nu permite exercitarea controlului judiciar.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României şi Gheorghe împotriva României subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

De asemenea, în cauzele Dima împotriva României şi Artico împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, întrucât Convenţia nu urmăreşte să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat "reţinute", adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată.

Totodată, şi critica recurenţilor privind nemotivarea deciziei recurate sub aspectul solicitării de valorificare a jurisprudenţei relevante la cuantificarea despăgubirilor morale este fondată. În cauză, se reţine că soluţia din calea de atac a apelului nu a fost rezultatul unei abordări proprii a jurisprudenţei naţionale în materie, la care să fi procedat instanţa de apel, ceea ce ar fi impus o analiză a hotărârilor pronunţate de instanţele naţionale, atât a celor depuse de reclamanţi cât şi a celor relevante în materie.

Criticile recurentei privind nemotivarea soluţiei sub aspectul momentului de la care curg penalităţile pentru despăgubirile neachitate de către intimată nu sunt întemeiate, întrucât instanţa de apel a motivat din perspectiva cuantumului ofertei de despăgubire, care este unul apropiat cu despăgubirile acordate în calea de atac a apelului.

Înalta Curte reţine că nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziţiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Astfel, Înalta Curte, reţinând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, constată ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, impunându-se astfel casarea deciziei recurate pentru motive ce atrag nulitatea ei, reţine că nu se mai impune analiza criticilor recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 529 din 24 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza toate motivele de apel invocate de ambele părţi, va argumenta soluţia pe care o va pronunţa în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 529 din 24 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.