Start of statute of limitations for compensation of deprivated property: only upon definitive resolution of ownership dispute, not privatization law entry into force

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 septembrie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Prospecţiuni S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar A.., a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, şi a dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (21) din O.U.G. nr. 13/2011, calculate de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective a debitului, reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 2000 mp, situat în Bucureşti, str. x A.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.

Prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Totodată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

De asemenea, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2140 din 16 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantei, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului fiind obligată la plata sumei de 2.062.962,11 RON, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 24 septembrie 2018, până la data plăţii efective a debitului.

Totodată, a fost respins capătul de cerere, formulat împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

2. Împotriva acestei hotărâri pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiilor invocate iar, în subsidiar, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 1828 A din 18 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, fiind schimbată, în parte, încheierea de şedinţă din 21 mai 2019 şi, în tot, hotărârea apelată, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în judecată fiind respinsă ca prescrisă.

3. Împotriva acestei decizii la 17 februarie 2021, reclamanta Prospecţiuni S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar A.., a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta a arătat că a fost aplicat, în mod greşit, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitor la împlinirea termenului de prescripţie, respectiv momentul naşterii dreptului la acţiune care, în aprecierea acesteia, coincide cu momentul tranşării situaţiei juridice a bunului imobil, prin hotărâre judecătorească, şi scoaterii acestuia din patrimoniu, respectiv pierderea dreptului de proprietate, iar nu cu momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, întrucât art. 324 este aplicabil doar societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare. Or, privatizarea recurentei a intervenit ulterior, la 21 iulie 2000.

De asemenea, un alt argument privind începerea cursului prescripţiei în susţinerea opiniei recurentei este reprezentat şi de faptul că societatea recurentă a deţinut în patrimoniu său bunul imobil, iar titlul de proprietate nu a fost desfiinţat, ci, dimpotrivă, consolidat prin sentinţa civilă nr. 204 din 27 februarie 2002, pronunţată în dosarul nr. x/2002, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi sentinţa civilă nr. 5231 din 25 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012.

În aceste condiţii, potrivit recurentei ceea ce trebuia examinat de instanţa de apel, cu ocazia analizării dreptului material la acţiune, este momentul pierderii dreptului de proprietate, în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive.

Recurenta a mai susţinut că este greşit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia societatea recurentă a stabilit prin voinţă proprie momentul naşterii dreptului material la acţiunea în despăgubiri întrucât terenul a fost scos din proprietate, începând cu luna august 2018, în urma respingerii acţiunii, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate deţinut de C.. Această cauză a fost soluţionată definitiv prin decizia nr. 1818 din 25 septembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013.

Mai arată recurenta că, anterior soluţionării definitive a dosarului menţionat, terenul în litigiu nu putea fi scos din patrimoniul societăţii în lipsa unui document justificativ apt să producă asemenea consecinţe juridice, în condiţiile în care deţinea un titlu de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1996.

Totodată, având în vedere că recurenta a avut posesia terenului în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu a existat posibilitatea învestirii instanţelor de judecată cu o acţiune în revendicare pentru a tranşa situaţia juridică a imobilului.

În concluzie, recurenta apreciază că momentul naşterii dreptului la despăgubiri este momentul scoaterii din patrimoniu a terenului al cărui drept de proprietate a fost disputat definitiv, dreptul la acţiune născându-se cel mai devreme la data de 25 septembrie 2015 concomitent pronunţării deciziei civile nr. 1818 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2013, şi, cel mai târziu, în 31 iulie 2018, când a fost scos din patrimoniul societăţii.

La 23 aprilie 2021, Euro A., în calitate de administrator judiciar al recurentei, şi-a însuşit recursul declarat prin reprezentant convenţional.

Prin întâmpinarea depusă la 28 mai 2021, prin fax, intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în esenţă, respingerea căii de atac ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 23 noiembrie 2021 intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a susţinut că recursul este admisibil în principiu şi a solicitat acordarea unui termen de judecată în şedinţa publică în vederea soluţionării acestuia.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la împlinirea termenului de prescripţie din perspectiva momentului naşterii dreptului la acţiune, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie este de 3 ani iar potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ prescripţia începe să curgă de la momentul în care se naşte dreptul la acţiune.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod greşit a constatat că momentul naşterii dreptului la acţiune coincide cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, întrucât dreptul la acţiune s-a născut în momentul tranşării situaţiei juridice a bunului imobil, prin hotărâre judecătorească, şi scoaterii acestuia din patrimoniu, situaţie ce coincide cu pierderea dreptului de proprietate.

În cauză, prin decizia recurată s-a reţinut că reclamanta, în calitate de societate privatizată, a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubire în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, prin care solicita recuperarea prejudiciului pentru imobilul retrocedat în natură fostului proprietar de la instituţiile publice implicate în procesul de privatizare.

Astfel, în aprecierea momentului de la care curge termenul general de prescripţie prevăzut la art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 trebuie analizată conduita reclamantei prin raportare la prejudiciul invocat, respectiv a pierderii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.

În cauză s-a reţinut că pentru terenul în litigiu au fost emise titluri de proprietate către două persoane, respectiv Titlul de proprietate nr. x din 15.11.1993 în baza Legii nr. 42/1990 emis în favoarea numitului C. şi Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor x din 11.11.1996 în favoarea reclamantei.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a deţinut în permanenţă posesia terenului de la momentul transformării acesteia în temeiul Legii nr. 15/1990 din fostă întreprindere de stat în societate comercială, iar în luna martie 1997 acesta a fost adus ca aport la capitalul social al societăţii recurente.

Prin urmare, având în vedere situaţia litigioasă a terenului, întrucât atât reclamanta cât şi C. deţineau titluri de proprietate, iar reclamanta avea şi posesia legitimă a terenului, aceasta a formulat o acţiune în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al numitului C., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, soluţionat în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 1818 din 25.09.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a fost respinsă acţiunea reclamantei.

Astfel, instanţele de judecată prin decizia civilă menţionată au dat prevalenţă titlului persoanei fizice în detrimentul celui emis în favoarea reclamantei, tranşând astfel situaţia juridică a terenului în litigiu.

Urmare a acestei soluţii, prin care se consfinţea dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea persoanei fizice, reclamanta a scos din patrimoniul societăţii terenul la 31 iulie 2018 şi la data de 24.09.2018 a introdus prezenta cerere de chemare în judecată, prin care solicita plata unei despăgubiri echivalente cu valoarea terenului restituit persoanei fizice, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

În consecinţă, din aspectele relevate şi din conduita persoanei se constată că instanţa de apel în mod greşit a raportat momentul curgerii termenului general de prescripţie la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997.

În cauză, Înalta Curte reţine că în O.U.G. nr. 88/1997 nu este reglementată o regulă specială prin care cursul termenului de prescripţie să înceapă de la un alt moment, astfel că se va aplica regula generală actione non natae, non praescribitur prevăzută la art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la momentul în care se naşte dreptul la acţiune.

Verificând momentul în care se naşte dreptul la acţiunea în despăgubire reprezentând contravaloarea imobilului restituit fostului proprietar, Înalta Curte reţine că reclamanta nu putea solicita aceste despăgubiri de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997, moment anterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013, întrucât aceasta deţinea posesia legitimă a terenului în baza titlului de proprietate emis la 11.11.1996.

Mai mult, titlul de proprietate al recurentei a fost consolidat prin sentinţa civilă nr. 204 din 27 februarie 2002, pronunţată în dosarul nr. x/2002, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, prin care a fost anulat Ordinul nr. 395/2001 având ca obiect rectificarea Ordinului nr. 3267 din 11.11.1996 în ceea ce priveşte suprafaţa terenului şi prin sentinţa civilă nr. 5231 din 25 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al recurentei.

Astfel, data de 25 septembrie 2015, în care s-a respins în mod definitiv cererea formulată de recurentă de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate emis persoanei fizice, reprezintă data de la care recurenta putea solicita despăgubiri.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri s-a născut ulterior procesului de privatizare a acesteia, respectiv la data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013 prin decizia civilă nr. 1818 din 25.09.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a tranşat în mod definitiv situaţia juridică a terenului în litigiu, în sensul că a prevalat titlul persoanei fizice în detrimentul celui aparţinând recurentei.

Decizia civilă nr. 1078 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II- a civilă, în dosarul nr. x/2019, invocată în cauză de intimată ca jurisprudenţă relevantă, nu este aplicabilă situaţiei deduse judecăţii în prezentul dosar.

Din considerentele hotărârii invocate s-a reţinut că momentul de la care curge termenul de prescripţie este cel de la care recurenta a pierdut dreptul de proprietate a terenului în favoarea terţului, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, dosar în care recurenta a fost parte şi care a fost finalizat în cursul anului 2003, aspecte care nu se regăsesc şi în prezentul dosar, în care situaţia juridică litigioasă a terenului a fost tranşată prin acţiunea promovată de recurentă în anul 2013 şi finalizată la 25 septembrie 2015, dată până la care aceasta a avut posesia juridică a terenului şi de la care s-a născut dreptul la acţiunea în despăgubire.

În consecinţă, Înalta Curte reţine ca fondate criticile recurentei privind aplicarea în mod greşit de către instanţa de apel a prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, raportând momentul curgerii termenului de prescripţie de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997.

În rejudecarea apelului pârâtei instanţa de apel urmează ca la analiza criticilor privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune să aibă în vedere data de 25 septembrie 2015, ca fiind momentul de la care curge termenul general de prescripţie.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ.. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Prospecţiuni S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar A.., împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Prospecţiuni S.A., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar A.., împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.