Appeals dismissed; abusive interest rate clause confirmed while other CHF credit contract clauses upheld

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 23 noiembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A., în prezent D. S.A. şi E. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din 29.08.2007 prevăzute la art. 4.11 lit. a) referitor la comisionul de acordare, urmând a fi obligată pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de acordare la care se va adaugă dobânda legală începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective, art. 4.11 pct. b) referitor la comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate cu acest titlu, art. 4.1 şi art. 2.2 din actul adiţional nr. x/18.11.2011 prin care banca a majorat marja fixă la valoarea de 7.94 % şi obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la marja fixă a băncii stabilită la data încheierii contractului şi a indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni actualizat periodic conform prevederilor O.U.G. nr. 50 din 2010, urmând a fi restituite toate sumele încasate fără temei legal, cu titlu de dobânda excedentară şi art. 5.1 referitor la clauza de risc valutar.

De asemenea, reclamanţii au solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţe de curs valutar.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, O.G. nr. 21 din 1992 privind protecţia consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99 din 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările si completările ulterioare, O.U.G. nr. 50 din 2010 privind contractele de credit pentru consumatori a libertăţilor şi a intereselor sale legitime - art. 21 alin. (1) din Constituţie, Legea nr. 288 din 2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50 din 2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363 din 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 480, 992 din vechiul C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 276 din TFUE.

Prin sentinţa civilă nr. 2348 din 13 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată de pârâta E. S.A. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.05.2019, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 2768 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe, la 8 ianuarie 2020, reclamanţii A. şi B. au formulat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1539 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul formulat de reclamanţi, s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi constatării caracterului abuziv şi nulităţii art. 4.1 din contractul de credit nr. x din 29.08.2007, în ceea ce priveşte criteriul "indicelui de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii pe piaţa bancară din România".

De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor diferenţa dintre dobânda stabilită prin contract şi cea încasată după primul an începând cu 29.08.2008 şi până la 18.11.2011.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B., pârâta E. S.A. succesor în drepturi ca efect al divizării a E. S.A, prin reprezentant legal F. S.A. şi convenţional SCA G. şi pârâta D. S.A.

Prin recursul formulat de reclamanţii A. şi B. la 31 martie 2021, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, reţinerea cu rejudecare a cauzei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că, deşi atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel au precizat motivele pentru care apreciau abuzive clauzele contractuale, instanţa de apel a respins cererea, concluzionând că nici la momentul încheierii contractului de credit, nici în prezent, nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni, astfel că nu poate fi considerată ilicită acordarea de către bancă a unor astfel de credite.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193 din 2000, cu privire la cererile formulate privind dobânda percepută după data de 18.11.2011, comisionul de administrare şi comisionul de acordare, clauza de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării convenţiei de credit, obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţe de curs valutar şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Analizând clauza de risc valutar si, implicit, problema riscului valutar, recurenţii-reclamanţi susţin că nu au fost informaţi în cadrul discuţiilor pre-contractuale că, în viitor, costul creditului poate creşte foarte mult din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb valutar a CHF astfel încât să poată evalua consecinţele economice, potenţial semnificative pentru aceştia.

Recurenţii-reclamanţi mai arată că din cauza acestor schimbări ale cursului CHF-Leu s-ar impune necesitatea adaptării contractului ca soluţie la această impreviziune şi, implicit, ca soluţie de restabilire a echilibrului contractual.

În ceea ce priveşte solicitarea de a dispune stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenţii-reclamanţi apreciază că în vederea anulării sau înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

În raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193 din 2000, dispoziţia contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamanţilor să influenţeze natura ei, contractul de credit încheiat de părţi fiind unul standard, preformulat, iar condiţiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicate de bancă în general pe piaţă, la epoca acordării lui.

Clauza de risc valutar este abuzivă în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193 din 2000 prin prisma faptului că, prin ea însăşi şi în lipsa altor prevederi contractuale, creează în detrimentul recurenţilor-reclamanţi şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin suportarea în întregime a riscului valutar de către aceştia.

Recurenţii-reclamanţi precizează că, în raport de comportamentul unui consumator mediu şi normal informat, este mai mult decât evident faptul că nu puteau prevedea o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru CHF.

Banca nici nu a informat reclamanţii cu privire la instabilitatea valutară a CHF şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident faptul că în situaţia în care banca şi-ar fi îndeplinit aceste obligaţii legale, reclamanţii ar fi cunoscut consecinţele economice ale împrumutului în CHF şi ar fi putut analiza oferta în deplină cunoştinţă de cauză.

Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296 din 2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar, potrivit art. 75, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea se vor interpreta în favoarea consumatorului.

Având în vedere că în prezent recurenţii-reclamanţi sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-au manifestat voinţa de a contracta, se impune stabilirea echilibrului formal între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să reinstituie egalitatea drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi în temeiul contractului încheiat.

În ceea ce priveşte denominarea, recurenţii-reclamanţi consideră că în această situaţie devin aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, potrivit cărora plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională Leu, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 a regulamentului.

Având în vedere prevederile anexei nr. 2 la Regulamentul nr. 4/2005, în care sunt indicate categoriile de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută cu alţi rezidenţi, achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în niciuna din situaţiile vizate, prin urmare plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda naţională.

Referitor la comisionul de administrare şi acordare, recurenţii susţin că aceste comisioane nu au fost negociate.

Dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Consideră recurenţii-reclamanţi că aceste comisioane trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului, precum şi la serviciile efectiv prestate de către bancă şi care ar putea justifica perceperea acestora.

Consecinţa directă a neasigurării posibilităţii reale şi efective de negociere o reprezintă crearea unui dezechilibru evident între drepturile si obligaţiile asumate de părţi, situaţie de natură a satisface exclusiv interesele unui singur contractant. În conţinutul contractului nu se justifică destinaţia sumelor preluate cu titlu de comision de procesare şi scopul pentru care se impun astfel de costuri suplimentare, pe lângă perceperea dobânzii.

Luând în considerare faptul că o definiţie a acestui comision nu este precizată, recurenţii consideră că sunt îndreptăţiţi să considere că banca nu prestează niciun serviciu în schimbul acestor sume de bani achitate, dispoziţiile contractuale interpretându-se, în caz de îndoială, în favoarea consumatorului. Lipsa unei atare precizări face ca prevederea contractuală să fie abuzivă, generic formulată, astfel încât un consumator nu are cum să înţeleagă temeiul în baza căruia suportă aceste costuri. În acest sens, de menţionat sunt şi dispoziţiile legale de la data încheierii contractului de credit sus menţionat, respectiv prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193 din 2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între comercianţi si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

În ceea ce priveşte restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare şi acordare, având în vedere caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor ce permite perceperea lor, clauze inserate atât în cuprinsul convenţiei iniţiale de credit, cât şi în cuprinsul actului adiţional, apreciează recurenţii că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestora.

Referitor la dobândă, recurenţii reclamanţi precizează că de la semnarea convenţiei de credit şi până în prezent, banca a modificat procentul de dobândă potrivit propriilor interese, contrar bunei credinţe şi prevederilor legale. În acest sens, recurenţii-reclamanţi solicită menţinerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum acestea au fost prezentate şi avute în vedere la semnarea convenţiei de credit.

Recurenţii-reclamanţi consideră că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda, fără precizarea unor criterii clare, a unor indici de referinţă bine precizaţi în contract, fapt ce contravine normelor legale mai sus menţionate.

După intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50 din 2010, banca a menţinut marja ca fiind fixă, însă nu cea stabilită iniţial în contractul de credit, ci o nouă marjă, majorată, în cuantum de 7.94 %, Astfel că, întreaga acţiune priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil.

Odată cu intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50 din 2010, banca a modificat contractul de drept, în sensul că a menţionat formula de calcul a dobânzii, respectiv marja şi indicele de referinţă.

Astfel, raportat la susţinerile anterioare, recurenţii solicită restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară, raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită iniţial, având în vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale contestate, prin care banca poate modifica dobânda fără consimţământul clientului. Raportat la nulitatea absolută a clauzei contractuale care dă dreptul băncii de a modifica dobânda unilateral, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, restabilirea pentru toată perioada menţionată a ratei dobânzii astfel cum a fost stabilită de către părţi la momentul semnării contractului.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale, se impune revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului iniţial, în scopul respectării prevederilor art. 93 lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21 din 1992 coroborate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50 din 2010, care consacră formula de calcul a dobânzii ca fiind compusă din indicele de referinţă aferent monedei creditului, la care se adaugă marja fixă stabilită şi percepută la momentul încheierii contractului. Ca atare, pârâta urmează a fi obligată la recalcularea nivelului dobânzii curente conform formulei marja fixă a băncii plus indicele de referinţă Euribor începând cu data intrării în vigoare a ordonanţei O.U.G. nr. 50 din 2010.

Prin recursul formulat de pârâta E. S.A., succesor în drepturi ca efect al divizarii a E. S.A, prin reprezentant legal F. S.A. şi convenţional SCA G., la 1 aprilie 2021, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate cu consecinţa respingerii în totalitate a apelului formulat de reclamanţi, respectiv respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta E. S.A. susţine că instanta de apel nu a analizat în mod corespunzător prevederile alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193 din 2000, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive", potrivit căreia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care sa fie precizat în contract.

Aceste prevederi nu se opun clauzelor prin care profesionistul îsi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminată, în condiţiile în care profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice EURIBOR, LIBOR sau ROBOR sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii, influenţat de mai mulţi factori, precum condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale sau administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă.

Recurenta-pârâtă susţine că în privinţa dobânzii în contractele de credit, legiuitorul a înţeles imposibilitatea ca părţile să prevadă de la început o dobândă aplicabilă pe întreg intervalul contractual, sens în care a permis în mod expres instituţiilor financiare să insereze clauze prin care îşi rezervă dreptul de a revizui dobânda.

Recurenta-pârâtă subliniază faptul ca nici Legea 193 din 2000, nici Directiva 93/12/CEE şi nici C. civ. de la 1864, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu să îi modifice conţinutul.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit. De esenţa dobânzii variabile este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Constatarea nulităţii absolute a art. 4.1 din contract, astfel cum s-a dispus de către prima instanţă şi a fost confirmată în apel goleşte de conţinut această clauză. Dispariţia oricăror criterii în funcţie de care să se poată modifica rata dobânzii conduce, printr-un simplu raţionament logic, la concluzia că în realitate dobânda nu mai este revizuibilă, deşi părţile au stabilit acest lucru, ceea ce este contrar nu numai manifestării de voinţă exprese a părţilor, cât şi regulii de interpretare potrivit căreia o clauză trebuie interpretată în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care nu s­-ar aplica.

În considerarea motivului de casare, recurenta arată că aceste clauze referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193 din 2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

De asemenea, potrivit art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Prin urmare, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ si de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" fiind exclusă de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Chiar dacă s-ar dispune o analiză a clauzei privind dobânda prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193 din 2000, tot nu ar fi îndeplinită condiţia vizând existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În cauză nu s-a produs un dezechilibru semnificativ având în vedere faptul că natura produsului bancar a fost aleasă de împrumutaţi, împrejurarea că acest tip de credit cu dobânda variabilă nu era interzis de lege, iar la data încheierii contractului nu se prevedea în legislaţie obligaţia băncii de a determina dobânda într-o formulă de calcul, astfel cum s-a prevăzut ulterior prin O.U.G. nr. 50/2010, şi împrejurarea că nici modalitatea de stabilire a nivelului dobânzii iniţiale nu s-a aflat sub controlul consumatorului, însă acesta a acceptat nivelul respectivei dobânzi iniţiale, necontestând modalitatea de stabilire a ei.

Totodată, observând conţinutul clauzei, rezultă că aceasta nu a fost convenită cu rea-credinţă, ci doar în scopul asigurării unui climat care să permită împrumutatului să restituie sumele împrumutate. Simplul fapt că aceste clauze contractuale stabilesc anumite drepturi în favoarea băncii şi anumite obligaţii în sarcina intimatului, nu este nici de natură şi nici suficient pentru a califica aceste clauze ca fiind abuzive.

Sub aspectul bunei-credinţe a băncii, recurenta-pârâtă învederează că pornind de la prevederile C. civ., buna-credinţă a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege fără a se face distincţie în funcţie de natura contractelor şi fără ca vreo lege specială, inclusiv Legea nr. 193 din 2000, să instituie vreo excepţie expresă în acest sens, corectitudine pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului.

Or, reclamanţii şi-au asumat sub semnătură exerciţiul dreptului de informare şi au recunoscut în aceeaşi manieră îndeplinirea de către bancă a obligaţiilor sale corelative. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat şi în cunoştinţă de cauză să contracteze în termeni care se pot dovedi a fi inadecvaţi ori chiar periculoşi, exclude posibilitatea acestuia de a acţiona ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea răspunderii ultimului.

Reclamanţii nu au contestat că iniţiativa încheierii contractelor le-a aparţinut pentru împrumutul luat de la banca. Cu alte cuvinte, după cunoaşterea promisiunii de creditare făcută de bancă prin condiţiile generale, oferta de a contracta a venit de la client care a solicitat o sumă de bani. Analiza cererii a dus la contra-oferta băncii pentru suma corespunzătoare criteriilor de creditare cărora le corespundea solicitantul.

Din actele dosarului nu reiese faptul că împrumutaţii de la data înregistrării cererii de acordare a creditului, nu ar fi avut timp de gândire pentru a decide dacă intră în relaţia contractuală cu banca, sau nu, respectiv, nu s-a negat existenţa unui termen de reflecţie.

Totodată, nu s-a contestat că i s-au oferit informaţii asupra tipului de produs financiar-bancar pentru care s-a parcurs procesul de constituire a dosarului de creditare şi nu s-a pretins că s-au cerut explicaţii cu privire la orice detaliu al contractului iar banca ar fi refuzat să dea explicaţiile cerute.

Pe de altă parte, nu s-a contestat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractului de credit la momentul semnării acestora, clauzele incriminate ca abuzive, în prezent, fiind considerate, atunci, uşor de înţeles, neechivoce. De asemenea, nu s-a pretins că între alte variante de contract ale băncii şi contractul reclamanţilor, ar fi diferenţe de conţinut şi de sens.

Nu în ultimul rând, nu s-a invocat vreun viciu de consimţământ care să le fi afectat consimţământul la semnarea contractului de credit şi nici nu s-au indicat împrejurări din care să poată fi dedusă vreo cauză de nulitate a contractului semnat.

Toate aceste fapte relevante pentru desluşirea raporturilor juridice deduse judecăţii, prin necontestarea lor de către împrumutaţi, dovedesc buna-credinţă a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât şi în etapa derulării contractului şi, totodată, încercarea de negare, de către împrumutat, a realităţii contractelor încheiate în anii 2007 - 2009 şi a cauzelor reale ale nemulţumirii sale.

În consecinţă, susţine recurenta-pârâtă, clauza contractuală contestată nu este contrară normelor legale în materie.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel nu se poate pretinde pârâtei să detalieze suplimentar circumstanţele în care poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă atât timp cât art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, iar nu şi a condiţiilor în care aceasta se realizează.

Prin recursul formulat de pârâta D. S.A. la 16 martie 2021, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, menţinerea sentinţei instanţei de fond.

Recurenta pârâtă consideră că instanţa de apel în mod greşit a aplicat prevederile art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea 193 din 2000, care prevăd că sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Recurenta-pârâtă susţine că şi-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente şi a precizat fără echivoc, în chiar cuprinsul clauzei contestate, motivul în care poate opera această modificare, respectiv în funcţie de indicele de referinţă al băncii.

Acest motiv este întemeiat în condiţiile în care pentru a obţine sumele de bani necesare pentru acordarea creditelor contractate, banca se împrumută la rândul său pe piaţa interbancară, iar cursul pe această piaţă este supus fluctuaţiilor.

Derularea relaţiilor contractuale în acest mod nu echivalează cu existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile legale aplicabile cauzei, care erau în vigoare la momentul semnării contractului supus analizei.

Contractul de credit fiind încheiat în anul 2007, trebuia analizat în raport de legislaţia în vigoare la momentul încheierii acestuia. În anul 2007 dobânda variabilă era permisă de legislaţia în vigoare şi nu avea în componenţă o parte fixă şi o parte variabilă, ca formulă obligatorie de calcul, abia în anul 2010, prin O.U.G. nr. 50 din 2010, introducându-se obligaţia de împărţire a dobânzii variabile în marja fixă şi partea variabilă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că nu a modificat unilateral clauzele contractuale privind dobânda, întrucât nu a transformat dobânda fixă în dobândă variabilă. Pe parcursul derulării contractului nu s-a modificat procentul unei dobânzii agreate contractual ca fiind fixă.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că nu este un dezechilibru contractual în defavoarea reclamanţilor, din moment ce în cazul neacceptării procentului dobânzii, părţile erau repuse în situaţia anterioară încheierii contractului de credit.

Potrivit recurentei, contractul este exprimat într-un limbaj uşor inteligibil la nivelul unui consumator, având în vedere că legislaţia de la momentul semnării contractului de credit nu indica prevederea unui element obiectiv în funcţie de care dobânda să poată varia.

Pârâta D. S.A. a depus la 14 mai 2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi ca nefondat.

Pârâta E. S.A., prin reprezentant convenţional, a depus la 20 mai 2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 s-au admis în principiu recursurile formulate şi s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanţii A. şi B. la 31 martie 2021, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Criticile recurenţilor reclamanţi privind nemotivarea hotărârii atacate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Potrivit recurenţilor, decizia atacată nu este motivată întrucât instanţa de apel nu a analizat motivele pentru care a apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală privind riscul valutar, limitându-se la a preciza că nici la momentul încheierii contractului de credit, nici în prezent, nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni, astfel că nu poate fi considerată ilicită acordarea de către bancă a unor astfel de credite.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar întrucât aceasta reflectă o normă legală, respectiv principiul nominalismului prevăzut la art. 1578 C. civ. de la 1864, ce permite achitarea ratelor în moneda în care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

Aşadar, instanţa de prim control judiciar a constat că prevederile contractuale care reglementează riscul valutar reflectă o normă legală, care este obligatorie, cu consecinţa imposibilităţii analizării caracterului abuziv al acestei clauze, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, se constată că decizia recurată conţine argumentele pentru care au fost respinse criticile privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, este motivată şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind întemeiate criticile recurenţilor privitoare la nemotivarea hotărârii.

În acest context, împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu considerentele instanţei de apel nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

Criticile recurenţilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193 din 2000 şi art. 4 din acelaşi act normativ în analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurenţilor, în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, banca în calitatea sa de profesionist, avea obligaţia de informare, respectiv de a prezenta atât avantajele produsului de creditare cât şi riscurile, şi nu să încurajeze consumatorii să acceseze creditul într-o monedă a cărei evoluţie pe piaţa bancară nu o cunoşteau.

Însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că aceste critici formulate de reclamanţi, care vizează aspectul caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, sunt îndreptate împotriva unei clauze contractuale care transpune un text de lege. Or, o clauză care transpune o normă legală supletivă excede domeniului de aplicare a Directivei nr. 93/2000, conform art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, astfel că analiza condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ nu mai este necesară.

Riscul valutar ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17 din 2003 şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4 din 2005 privind regimul valutar, ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, contrar celor susţinute de recurenţi.

Totodată, clauza privind moneda creditului reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864 şi, prin urmare, fiind cazul unei transpuneri în plan contractual a unei norme legale supletive, era exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la încheierea contractului.

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19,N.G., O.H. împotriva D., par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În considerentele 37 şi 38 din hotărârea menţionată, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, faţă de care părţile pot să deroge.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, clauza contractuală în discuţie nu este decât o transpunere a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, şi ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv a acesteia este exclusă.

Având în vedere că această primă condiţie nu este îndeplinită în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanţa de apel în mod corect nu a mai analizat obligaţia de informare prevăzută în sarcina băncii şi nici condiţiile caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000.

Prin urmare, în cauză nu se poate reţine o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193 din 2000 şi art. 4 din acelaşi act normativ, cât timp aceste dispoziţii nu sunt incidente în ceea ce priveşte clauza de risc valutar.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, este nefondată.

Cererea recurenţilor-reclamanţi de stabilizare sau îngheţare a cursului de schimb CHF/LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei de credit, reprezintă o solicitare de intervenţie a instanţei de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutaţii au obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 interzic instanţei modificarea clauzelor contractuale chiar şi în situaţia constatării caracterului abuziv al acestora, singura sancţiune ce poate interveni fiind eliminarea acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu achivalează cu modificarea clauzei.

În acest sens este şi Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 29 noiembrie 2010 în cauza C - 618/10, Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, în care s-a statuat că atunci când se constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia.

În acest context, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de modificare a contractului prin înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului, este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială, legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva nr. 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun, C. civ. de la 1864 aplicabil în cauză, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.

Mai mult, modificarea contractului ar aduce o încălcare a principiului libertăţii contractuale prevăzut la art. 969 C. civ. de la 1864, solicitarea recurenţilor-reclamanţi fiind lipsită şi de temei contractual, întrucât din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul, şi nu în RON.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi se impune adaptarea contractului, ca soluţie de restabilire a echilibrului contractual, urmare a creşterii cursului de schimb valutar CHF-LEU, potrivit teoriei impreviziunii prevăzută la art. 1271 C. civ., prin îngheţarea cursului la data încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază că recurenţii au învestit instanţele de fond, cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului, reclamând caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Or, constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, presupune analizarea unor împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date, consecinţa constatării caracterului abuziv fiind înlăturarea acestora din contract.

Or, constatarea intervenirii impreviziunii presupune prin ipoteză existenţa unui un contract valabil încheiat, contract care se află în executare la data intervenirii impreviziunii. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, ea neavând drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON la valorile de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb LEU/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Mai mult, pretinzându-se de către reclamanţi eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864, normă supletivă din dreptul naţional, care, prin voinţa părţilor, a fost transpusă în convenţie şi care este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Critica recurenţilor-reclamanţi privind convertirea creditului în RON este, de asemenea, nefondată întrucât ar echivala cu o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale, care să o legitimeze în acest sens.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, aplicabil prezentului contract, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională leu, iar prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la acelaşi regulament s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor sau împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la acelaşi regulament, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10 din 2005 şi nr. 20 din 2006, precum şi prin Regulamentul BNR nr. 3 din 2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite de către bănci, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele, astfel că nu se poate reţine aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4 din 2005, cum în mod greşit au susţinut recurenţii-reclamanţi.

De altfel, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul într-o altă monedă, întrucât ar încălca principiului nominalismului monetar consacrat în art. 1578 C. civ. din 1864.

Criticile recurenţilor reclamanţi privind lipsa cauzei juridice a dispoziţiilor contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare credit prevăzut la art. 4.11 lit. b) din contract, în absenţa unor contraprestaţii corelative ale băncii care să justifice perceperea comisionului, sunt nefondate.

În analiza caracterului abuziv al comisionului de administrare relevantă este Cauza CJUE nr. C621/17 Gyula KISS împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii, prin care s-a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE şi prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., prin care s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Instanţa de apel, în mod corect, a reţinut în legătură cu contraprestaţia băncii pentru perceperea comisionului de administrare că aceasta constă în serviciul prestat de bancă pentru administrarea şi gestionarea creditului, precum şi monitorizarea derulării contractului.

Referitor la transparenţa clauzei privind perceperea comisionului de administrare, recurenţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare lunar în cuantum de 0,10 %, conform art. 4.11 lit. b) din contract, prevăzând în mod expres şi la ce se raportează acest procent, respectiv la soldul facilităţilor de credit.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/200 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, întrucât valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul şi scadenţa sunt stipulate clar, fără echivoc iar motivele perceperii acestui comision rezultă din chiar denumirea sa.

De asemenea, criticile privind comisionul de acordare nu sunt fondate întrucât această clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi, totodată, nu este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea recurenţilor-reclamanţi.

În cauză se constată că instanţa de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului de acordare, a considerat că această clauză este clară şi inteligibilă, fiind stipulată modalitatea de calcul, un procent din valoarea creditului, scadenţa la data tragerii creditului, putând fi dedusă implicit raţiunea pentru care se încasează respectivul cost, respectiv pentru operaţiunea de verificare a îndeplinirii condiţiilor de acordare a creditului.

În cauză sunt incidente şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

De asemenea, prin Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., menţionată în analiza criticilor privind caracterul abuziv al comisionului de administrare, s-a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.

Prin urmare, în mod just, instanţa de apel a reţinut că acest comision de administrare este stipulat în mod clar şi inteligibil, nefiind întrunite cerinţele prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000.

Criticile recurenţilor privind necesitatea revenirii la marja fixă a dobânzii, rezultată din interpretarea contractului iniţial pentru întreaga perioadă, sunt nefondate.

Potrivit recurenţilor se impune revenirea la marja fixă a dobânzii, rezultată din interpretarea contractului iniţial, în scopul respectării prevederilor art. 93 lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21 din 1992 coroborate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50 din 2010, care consacră formula de calcul a dobânzii ca fiind compusă din indicele de referinţă aferent monedei creditului, la care se adaugă marja fixă stabilită şi percepută la momentul încheierii contractului.

În acest sens recurenţii solicită obligarea la recalcularea nivelului dobânzii curente conform formulei marja fixă a băncii plus indicele de referinţă Euribor, începând cu data intrării in vigoare a ordonanţei O.U.G. nr. 50 din 2010.

Verificând considerentele deciziei recurate se constată că instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contractul de credit privind dobânda variabilă în ceea ce priveşte criteriul "indicelui de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii de pe piaţa bancară din România", potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, instanţa de apel a dispus restituirea diferenţei dintre dobânda iniţială şi cea majorată de la data de 29.08.2008, când a expirat primul an contractual, dobânda devenind variabilă, şi până la încheierea actului adiţional nr. x din 18.11.2011, întrucât, la momentul semnării acestuia, s-a acceptat de către ambele părţi un mod de calcul al dobânzii, prin inserarea unui marje fixe.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 93 lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21 din 1992 situaţiei deduse judecăţii se reţine că dispoziţia legală evocată a fost introdusă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 174/2008, care a intrat în vigoare la 27.12.2008. Prin urmare, având în vedere data încheierii contractului de credit, respectiv 29.08.2007, dispoziţiile legale invocate de recurenţi nu sunt aplicabile având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile prevăzut de art. 6 C. civ.

Instanţa de apel, în mod just, a reţinut că prin anularea clauzei referitoare la modificarea dobânzii în funcţie de costul surselor de finanţare şi de evoluţia pieţei financiare nu înseamnă că, în mod automat, aceasta devine fixă, întrucât din interpretarea art. 4.1 din contract, rezultă că voinţa părţilor a fost în sensul că dobânda este revizuibilă.

Totodată, se constată că începând cu anul 2011, prin încheierea actelor adiţionale, părţile au înţeles să stabilească criteriile în funcţie de care va evolua dobânda, natura acesteia fiind variabilă.

Critica recurenţilor privind revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea clauzei iniţiale privind dobânda este lipsită de temei legal, deoarece nici reglementarea specială, legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, şi nici reglementarea de drept comun, C. civ., nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.

Or, părţile au stabilit de comun acord formula de calcul a dobânzii variabile prin actului adiţional nr. x din 18.11.2011, prin care s-a acceptat de către părţi un mod de calcul al dobânzii, prin inserarea unui marje fixe.

Pentru considerentele evocate, recursul formulat de reclamanţi este nefondat, urmând a fi respins.

Recursul formulat de pârâta E. S.A,. succesor în drepturi ca efect al divizării a E. S.A, prin reprezentant legal F. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte caracterul abuziv al dobânzii variabile în funcţie de indicele de referinţă al băncii, întrucât legiuitorul a permis în mod expres instituţiilor financiare să insereze clauze prin care îşi rezervă dreptul de a revizui dobânda.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 29.08.2007:

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată specificată în contract şi acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare banca avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive, referitoare la dobândă, au fost încălcate aceste norme de drept naţional şi comunitar, întrucât nu au fost indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută. În consecinţă, corect a reţinut instanţa de apel caracterul abuziv al acestora.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii lunare în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă, în funcţie de costul resurselor de finanţare sau de evoluţia dobânzii pe piaţa bancară, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criterii neindicate în contract, aşadar prevăzute în mod netransparent.

Contrar susţinerilor recurentei dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere pentru modificarea dobânzii.

În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

De asemenea, susţinerea recurentei privitoare la lipsa caracterului abuziv al clauzei, prin prevederea în contract a posibilităţi reclamanţilor de a denunţa unilateral contractul, în situaţia modificării dobânzii, nu este fondată. Astfel, pe de o parte, constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei se face în funcţie de condiţiile existente la data încheierii contractului, dată la care clauza era lipsită de transparenţă, iar, pe de altă parte, declararea scadenţei anticipate, cu consecinţa rambursării anticipate a întregului credit, în situaţia în care comsumatorul nu este de acord cu clauza, creează un dezechilibru semnificativ în sarcina reclamanţilor .

Criticile recurentei privind faptul că prin constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract, privind dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă, se încalcă voinţa părţilor contractante, întrucât nici Legea 193/2000, Directiva 93/13 şi nici C. civ. de la 1864 nu permit intervenţia instanţei în acordul de voinţă al părţilor, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, prin anularea clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract privind dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă se ajunge la situaţia în care deşi contractul este cu dobândă revizuibilă, nu există niciun criteriu în funcţie de care aceasta să poată fi revizuită.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract privind dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă, şi, în consecinţă, a dispus restituirea diferenţei dintre dobânda iniţială şi cea majorată până la data încheierii actului adiţional în temeiul O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, instanţa de apel, constatând nulitatea clauzei abuzive privind dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă, nu a intervenit în acordul părţilor prin stipularea unor anumite criterii în funcţie de care ar urma să varieze dobânda şi nici nu a stabilit că dobânda este fixă şi nu variabilă. Variabilitatea dobânzii nu a fost înlăturată, părţile fiind libere să convină care sunt criteriile în funcţie de care dobânda va fi modificată. În consecinţă, corect a stabilit instanţa de apel că anularea clauzei referitoare la modificarea dobânzii nu înseamnă că aceasta devine fixă, având în vedere prevederile art. 4.1 din contract, precum şi actele adiţionale încheiate începând cu anul 2011.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât instanţa de judecată trebuie să stabilească în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de recurs reţine că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Din normele legale evocate rezultă că o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în cazul în care face parte din obiectul principal al contractului şi este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Însă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că situaţia de excludere, prevăzută de textul legal invocat, nu este operantă în speţă, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 4.1 din contractul de credit, întrucât aceasta nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşadar, exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Or, observând clauza prin care se stabileşte dobânda variabilă, se constată că această dobândă se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii pe piaţa bancară din România. Criteriile în funcţie de care variază această componentă variabilă a dobânzii nu sunt clare, precise, determinate sau determinabile ci, dimpotrivă, exprimarea este una echivocă şi obscură, deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii variabile.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Din această perspectivă, motivul de recurs privind încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 este nefondat, deoarece clauza prevăzută la art. 4.1 din contract referitoare la dobânda variabilă poate face obiectul controlului caracterului abuziv, întrucât nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Contrar celor susţinute de recurentă, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract referitoare la dobânda variabilă, instanţa de apel în mod corect a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei de bună-credinţe.

Aşa cum s-a mai reţinut, dobânda variabilă care se aplică sumei împrumutate de către reclamanţi este stabilită de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator şi care nu se pot verifica, ceea ce conduce la concluzia că banca şi-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreţionar dobânda variabilă, excluzând din mecanismul de formare al dobânzii un criteriu obiectiv pe care consumatorul să îl cunoască şi să nu îl poată controla.

Situaţia creată prin inserarea clauzei privind dobânda variabilă în modalitatea relevată este de natură să afecteze echilibrul contractual, deoarece banca şi-a creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a controla în mod exclusiv şi conform propriilor interese acest cost al creditului, pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziţie avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaşte mecanismul de formare al dobânzii variabile, trebuind doar să o accepte ca atare.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, este de reţinut, aşa cum rezultă din preambulul Directivei 93/13/CEE, că această condiţie este îndeplinită atunci când profesionistul acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că această condiţie nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabileşte dobânda, precum şi a efectelor economice pe care le implică.

Mecanismul de determinare a dobânzii variabile creează un dezavantaj pentru consumator şi îl plasează într-o situaţie de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Practic, reclamanţii nu au posibilitatea de a cunoaşte şi a verifica dobânda variabilă, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situaţie care conduce la concluzia că interesele legitime ale acestora au fost nesocotite, contrar cerinţei privind buna-credinţă.

În urma analizei clauzei contractuale prin care se stabileşte dobânda variabilă, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că această clauză reuneşte toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă. Această clauză a produs efecte de la data încheierii contractului de credit şi până la implementarea actului adiţional nr. x din 18.11.2011.

Recurenta susţine lipsa unor prevederi legale la data încheierii contractului, care să interzică dobânda variabilă. Înalta Curte reţine că însă că această clauză a fost constatată nulă pentru caracterul ei abuziv justificat de lipsa transparenţei mecanismului de modificare a dobânzii şi nu de caracterul variabil al dobânzii. Modalitatea prin care s-a stabilit posibilitatea de modificare a dobânzii a creat un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În consecinţă, recursul formulat de pârâta E. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Recursul formulat de pârâta D. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Potrivit recurentei D. S.A., instanţa de apel în mod greşit a aplicat prevederile art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000, întrucât dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului se fundamentează pe un motiv întemeiat, care este menţionat în contract. Recurenta susţine că motivul întemeiat care justifică modificarea dobânzii este indicele de referinţă al băncii, întrucât banca este dependentă de fluctuaţiile pieţei interbancare atunci când se împrumută la rândul său.

Înalta Curte constată, astfel cum s-a menţionat deja şi în analiza recursului pârâtei E. S.A., că instanţa de apel în mod corect a aplicat prevederile art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000, reţinând că sunt încălcate normele de drept naţional şi comunitar, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Aşadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract sunt abuzive, întrucât nu conţin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzelor şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că modul de redactare a clauzelor analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcţie de care dobânda ar urma să fie modificată, prin care să se ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaşte de la început situaţia în care se va majora dobânda, creează o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de aceste clauze, poate să majoreze dobânda oricând şi cu oricât, afectând în mod evident şi interesele economice ale consumatorilor, ca urmare producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanţilor.

Înalta Curte reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă presupunea menţionarea în contract şi a mecanismului de modificare a ratei dobânzii, care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită reclamanţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, s-a reţinut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare şi control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate şti când şi cum va evolua nivelul dobânzii.

În mod corect s-a reţinut în decizia recurată că, prin raportarea indicelui de referinţă la costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii pe piaţa interbancară, nu se poate determina dacă acest indice este unul obiectiv, întrucât din modul de redactare rezultă că doar banca cunoaşte care este acest indice, cum şi când îl aplică. Prin urmare, criticile recurentei privind faptul că modificarea dobânzii nu este abuzivă întrucât aceasta s-ar putea face şi în detrimentul băncii, prin micşorarea acesteia, nu sunt fondate întrucât aplicarea acestui indice de referinţă este lăsat la iniţiativa băncii.

Criticile recurentei privind faptul că până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 creditul cu dobândă variabilă nu a fost interzis, astfel că această clauză prevăzută la art. 4.1 din contract nu este abuzivă, nu sunt fondate.

În cauză se reţine că instanţa de apel nu a constatat nulitatea clauzei ca urmare a stabilirii caracterului variabil al dobânzii, ci a constat caracterul abuziv al modului în care se procedează la modificarea dobânzii, reţinându-se că indicele de referinţă stabilit de bancă nu este un criteriu obiectiv, transparent, astfel că nu poate fi verificat motivul care justifică modificarea dobânzii, astfel că nu poate fi analizată încadrarea sa în motive întemeiate în sensul prevăzut la art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193 din 2000.

În consecinţă, recursul formulat de pârâta D. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtele D. S.A. şi E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1539 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtele D. S.A. şi E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1539 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.