Both appeals admitted; mutual renunciations annul judgments, dismissal of all claims ordered.

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 12 decembrie 2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea către reclamantă a fondurilor băneşti în valoare totală de 1.623.548.98 RON, echivalentul sumei de 365.193,82 euro la cursul de schimb 4.4755 RON/euro, puse la dispoziţia pârâtei în cursul mandatului de preşedinte al Directoratului societăţii şi la plata dobânzii legale aferente acestor fonduri până la data restituirii efective.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 205-208 C. proc. civ., art. 1541, 1544, 1539 din 1073 C. civ. de la 1864 şi art. 483 Codul comercial.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată şi precizând că se impune conexarea cauzei înregistrate sub nr. x/2015, prin care a solicitat obligarea A. S.A. la plata sumei de 349.667 Euro, ca urmare a revocării abuzive a acesteia din funcţia de preşedinte al Directoratului societăţii reclamante.

De asemenea, reclamanta A. S.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 100.533 Euro, sumă plătită cu titlu de bonus aferent anilor 2011 şi 2012. Temeiul de drept principal invocat este art. 1341 C. civ. care reglementează plata nedatorată şi, în subsidiar, art. 1345 din acelaşi act normativ, care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.

La termenul de judecată din data de 05.05.2015 pârâta B. a depus cererea de conexare a dosarului nr. x/2015 solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună conexarea dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 139 C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepţia conexităţii dosarului nr. x/2015 la dosarul nr. x/2014.

La data de 15.11.2018, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul micşorării cuantumului obiectului acesteia, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 639.460,93 RON şi 12.475,20 Euro, reprezentând fondurile băneşti puse la dispoziţia pârâtei în cursul mandatului acesteia de preşedinte al Directoratului. De asemenea, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor menţionate, începând din 1 ianuarie a anului următor celui în care suma a fost cheltuită şi până la data restituirii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3647 din 05.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, s-a admis acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 639.460,93 RON şi a sumei de 12.475,20 Euro, ce se va achita în RON la cursul euro al BNR din data plăţii efective, reprezentând fonduri băneşti puse la dispoziţia pârâtei de către reclamantă.

A fost obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, calculată de la 1 ianuarie a anului următor celui în care pârâta a dispus de sumă şi până la data restituirii efective.

De asemenea, s-a respins cererea conexă formulată de pârâtă ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 35.209 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de expert.

2. Împotriva acestei decizii a formulat apel pârâta B. prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, precum şi admiterea propriei cererii de chemare în judecată în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 349.667 Euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri efective ca urmare a revocării abuzive a apelantei din funcţia de director general, precum şi daune morale la care aceasta este îndreptăţită.

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii a formulat apel incident reclamanta A. S.A., prin care a solicitat, în principal, anularea hotărârii, iar, în subsidiar, schimbarea în parte şi în rejudecare admiterea cererii reconvenţionale în sensul obligării pârâtei B. la restituirea sumei de 40.933 Euro reprezentând bonusul aferent anului financiar 2012, precum şi a sumei de 59.600 Euro reprezentând bonusul aferent anului financiar 2011.

Prin decizia civilă nr. 962 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul principal formulat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei cu privire la pretenţiile aferente anilor 2009-2010, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 191.930,7 RON şi a sumei de 441 euro echivalent în RON, la cursul euro al BNR din ziua plăţii, cu titlu de fonduri băneşti puse la dispoziţia acesteia, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la 1 ianuarie al anului următor celui în care pârâta a dispus aceste sume şi până la plata efectivă şi a fost admisă acţiunea conexă în parte, fiind obligată reclamanta A. S.A. la plata către pârâta B. a sumei de 46.667 euro, echivalent în RON la data plăţii.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

Totodată, a fost respins apelul incident formulat de reclamanta A. S.A., ca inadmisibil.

A fost obligată pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 14.983 RON, cu titlu de cheltuieli la care se adaugă taxa judiciară de timbru aferentă dobânzii legale calculate până la 12.12.2014.

A fost obligată pârâta A. S.A. la plata către pârâta B. a sumei 15.271,9 RON reprezentând taxă de timbru aferentă pretenţiilor admise pe cererea conexă şi onorariu expert, precum şi suma de 30.000 RON onorariu avocaţial.

A fost obligată intimata A. S.A. la plata către pârâta B. a sumei de 6.963,22 RON, taxă judiciară de timbru aferentă apelului pentru debitul principal şi cererea conexă, la care se adaugă taxa judiciară de timbru în apel aferentă dobânzii legale pentru suma de 504.943,86 RON, calculată până la data introducerii apelului până la 17.04.2019.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 22 martie 2021, a formulat recurs principal pârâta B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 1.541 C. civ. de la 1864 şi prevederile art. 7.4 lit. a) şi b) din Contractul de management, coroborat cu art. 1532 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta arată că, faţă de toate precizările şi manifestările de voinţă ale A. S.A. privind pretenţiile deduse judecăţii, înţelege să susţină excepţia prescripţiei extinctive pentru toate pretenţiile anterioare datei introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 12 decembrie 2014, aşadar toate pretenţiile anterioare datei de 12 decembrie 2011.

Potrivit recurentei instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în speţă, ar fi operat o suspendare a cursului prescripţiei, interpretând eronat dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, deşi suspendarea poate opera numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Or, prin interpretarea instanţei de apel se ajunge la o aplicare prin analogie a unei norme juridice ce are caracter restrictiv.

În cauză, drepturile pe care recurenta le avea în ceea ce priveşte activitatea intimatei nu s-au născut nici în temeiul legii şi nici al unei hotărâri judecătoreşti, cum în mod limitativ se enumeră de către legiuitor la art. 14 din Decretul nr. 167/1958, ci această relaţie a avut un caracter pur contractual, motiv pentru care incidenţa textului legal evocat nu poate fi reţinută în cazul de faţă.

În realitate, arată recurenta, începutul cursului prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita sumele pretinse de către intimată este guvernat de dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, iar în cazul în care recurenta ar fi dispus pe nedrept de anumite sume din contul societăţii, aceasta avea dreptul să solicite returnarea respectivei sume chiar în momentul în care era cheltuită, fără a exista o imposibilitate de a acţiona în acest sens.

Natura obligaţiei de restituire a sumelor pretinse de către intimată este aceea de obligaţie care se execută la cererea creditorului, ceea ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, atrage începerea curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune din momentul naşterii raportului juridic, adică din momentul la care se susţine că recurenta ar fi dispus de respectivele sume, obligaţiile de restituire având caracter succesiv, ceea ce exclude aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, reiese că obligaţiile de plată a sumelor de care recurenta ar fi dispus înainte de data de 12 decembrie 2011 sunt prescrise, motiv pentru care, raportat la acestea, nu mai trebuie analizată temeinicia acestor solicitări, ceea ce arată că soluţia instanţei de apel privind sumele anterioare acestei date, este greşită.

Pe cale de consecinţă, cu toate că în mod corect instanţa de apel a apreciat ca fiind prescrise sumele aferente anilor 2009-2010, în mod eronat a apreciat că, pentru toate celelalte sume aferente anilor 2011-2013, intimata a fost în termen pentru formularea acţiunii, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu toate celelalte prevederi legale avute în vedere.

Recurenta arată că a fost descărcată de gestiune pentru activitatea din anii 2009-2012, iar aceasta reprezintă un acord irevocabil al adunării generale a acţionarilor în sensul că activitatea managementului a fost corectă, atât din punct de vedere legal, cât din punct de vedere financiar-economic, iar aceasta echivalează implicit cu renunţarea definitivă a societăţii la dreptul de a pretinde răspunderea pentru activităţile recurentei în respectiva perioadă.

Prin urmare, recurenta consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în temeiul cărora instanţa de apel a apreciat că între părţi a operat cazul de suspendare a prescripţiei dreptului material la acţiune pe parcursul perioadei în care, între administrator şi cel ale cărui bunuri le administrează, nu s-a produs descărcarea de gestiune.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.541 C. civ. de la 1864, potrivit cărora mandatarul are obligaţia de a da seamă mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar dacă ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului, oricând i se va cere acest lucru.

Recurenta susţine că în temeiul art. 4.1 din contract societatea nu are dreptul să solicite plata unor sume de bani pe care le-a pus la dispoziţia managerului, pentru acoperirea cheltuielilor efectuate.

Recurenta apreciază că, în mod eronat, a soluţionat instanţa de apel cauza cu privire la acest aspect, prin interpretarea art. 4.1. din contractul de management, coroborat cu art. 981 şi art. 1.541 C. civ. de la 1864, în condiţiile în care aceste dispoziţii nu pot reprezenta temei pentru admiterea solicitărilor intimatei şi în condiţiile în care clauza contractuală se referă la situaţia cheltuirii unor sume de bani din fonduri băneşti proprii ale mandatarei şi rambursării acestora la solicitarea recurentei.

Apreciază recurenta că, prin coroborarea art. 4.1 din contractul de management, care priveşte posibilitatea recurentei de a pretinde societăţii sumele pe care le-a avansat în favoarea sa cu documente justificative, cu dispoziţiile art. 981, art. 1541 C. civ. de la 1864, instanţa de judecată adaugă voinţei reale a părţilor exprimate la momentul încheierii acestui contract.

Printr-o ultimă critică, recurenta susţine că în mod greşit a interpretat instanţa de apel prevederile art. 7.4. lit. a) şi b) din Contractul de management, coroborat cu art. 1532 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurenta arată că nu a fost revocată pentru "încălcări repetate" ale prevederilor contractului de management, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 7.4 lit. a) din contract, ci, pe motiv că respectivul Consiliu de Supraveghere şi-ar fi pierdut încrederea în recurentă.

În aprecierea recurentei clauza contractuală, prevăzută de art. 7.4. lit. a) şi b) din contractul de management, este lovită de nulitate întrucât nu precizează limitativ motivele care pot fi reţinute ca justă cauză a revocării, ceea ce înseamnă că, prin interpretarea acestor dispoziţii contractuale, intimata va putea considera, în mod unilateral, că orice motiv se încadrează în prevederile acestei clauze, pe cale de consecinţă, va putea denunţa unilateral contractul evitând astfel să plătească despăgubirile prevăzute de lege, cum s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, trebuie avut în vedere că noţiunea de justă cauză nu poate fi predefinită de către părţile unui contract de mandat, această apreciere revenind numai unei instanţe de judecată, singura în măsură să aprecieze ce fapte pot atrage revocarea unilaterală a unui contract de mandat, motiv pentru care recurenta susţine că se impune lipsirea de efecte a acesteia.

De asemenea, lit. b) a clauzei 7.4. prevede că intimata are posibilitatea de a denunţa unilateral contractul de management, fără plata unei despăgubiri în cazul în care managerul are un comportament care, privit obiectiv, determină societatea şi/sau acţionarii să îşi piardă încrederea în el.

Or, pierderea încrederii în manager nu poate constitui justă cauză conform art. 1532 alin (4) din Legea nr. 31/1990 pentru revocarea mandatului acordat şi pentru neacordarea daunelor-interese, deoarece lipsa încrederii mandantului în mandatar reprezintă un temei pentru revocarea mandatului, nu o cauză pentru neacordarea daunelor interese, la care recurenta se consideră îndreptăţită în conformitate cu prevederile acestei legi.

Susţine recurenta că şi dacă ar fi valabilă, clauza nr. 7.4 lit. a) şi b) din contractul de management, care a constituit temeiul revocării din funcţie, nu este aplicabilă întrucât aceasta a fost revocată abuziv.

Având în vedere că revocarea a avut loc prin Hotărârea nr. 7 din 13 decembrie 2013, adică printr-o hotărâre luată în aceiaşi zi cu hotărârea prin care s-a confirmat prelungirea mandatului până la data de 30 iunie 2014, rezultă că această revocare a fost abuzivă, neexistând o justă cauză în acest sens.

În realitate, arată recurenta, mandatul îi fusese prelungit la data de 13 decembrie 2013 pentru a semna situaţiile financiare, însă aceasta a refuzat, motiv pentru care a fost revocată din funcţie.

Recurenta susţine că a fost singurul membru revocat din funcţie deşi făcea parte dintr-un organ colegial, de aici rezultând caracterul abuziv al revocării şi faptul că nu a avut legătură cu competenţele profesionale ale recurentei.

Or, a pune în sarcina acesteia o pierdere provizorie, care nu reflectă situaţia reală a societăţii, deşi aceasta a adus la îndeplinire hotărârile Consiliului de Supraveghere, este abuziv şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, motiv pentru care recurenta se consideră îndreptăţită la plata de daune interese.

Pierderea încrederii în capacitatea recurentei de a administra în mod profesionist societatea reprezintă temei pentru revocarea mandatului acordat, în sensul că nu ar mai avea dreptul să acţioneze ca reprezentant legal al societăţii, dar nu afectează dreptul acesteia de a primi despăgubirile aferente revocării, care este un drept de creanţă, recunoscut de lege, a cărui cauză juridică nu poate consta în încrederea acordată de către societate.

A reţine acest lucru ar însemna a asocia plata daunelor interese cu o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, acesta putând să refuze plata despăgubirilor sub motivarea pierderii încrederii, ceea ce înseamnă că aplicarea dispoziţiilor art. 1532 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ar depinde de voinţa unilaterală a unei singure părţi contractuale, lucru care nu poate fi acceptat în conformitate cu dispoziţiile legale.

Împotriva aceleiaşi decizii, la data de 27 mai 2021, a formulat recurs incident reclamanta A. S.A.., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că decizia conţine motive contradictorii deoarece considerentele instanţei cu privire la justa cauză vin în contradicţie cu considerentele privind culpa pârâtei în legătură cu modul de îndeplinire a sarcinilor, constatând îndeplinirea condiţiilor răspunderii mandatarului pentru obligaţia de a da socoteală.

Motivarea contradictorie porneşte de la confuzia pe care instanţa de apel o face cu privire la existenţa justei cauze şi exemplificarea acesteia în decizia de revocare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a normelor materiale privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, reţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul la acţiune privind obligaţia de a da socoteală se naşte de la data încetării contractului de mandat, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958.

Prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel nu doar că a nesocotit dispoziţiile referitoare la începerea termenului de prescripţie în cazul mandatului, dar a lipsit de efecte şi prevederile art. 1.541 C. civ. de la 1864, respectiv obligaţia de a da socoteală, care este de esenţa contractului de mandat.

A aplica dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 înseamnă a nesocoti esenţa obligaţiei de a da socoteală. Potrivit recurentei cel mai obiectiv mod de a privi îndeplinirea obligaţiei este la încetarea contractului, când se poate realiza o retrospectivă a tuturor elementelor executării contractului, iar mandantul are o privire de ansamblu asupra diligenţei mandatarului.

Recurenta-reclamantă arată că nelegalitatea deciziei rezultă şi din aplicarea greşită a normelor de drept material privind revocarea mandatului pentru justă cauză.

Cauzele de revocare din funcţie a pârâtei, menţionate în hotărârea de revocare, sunt apte să justifice caracterul just al revocării din funcţia de director, iar art. 1532 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu impune emitentului, adică A. S.A.., să facă o descriere amănunţită a cauzei de revocare.

Potrivit recurentei-reclamante curtea de apel a interpretat greşit acest text de lege în sensul că a condiţionat existenţa justei cauze de o descriere amănunţită şi exhaustivă a motivului revocării, interpretare care adaugă la textul de lege şi nu ţine cont de scopul acesteia şi intenţia legiuitorului.

Prin urmare, rezultă că şi un motiv prezentat în termeni generali este apt să justifice cauze întemeiate de revocare.

Recurenta-reclamantă susţine că nicio normă juridică nu prevede că justa cauză se rezumă la conţinutul deciziei de revocare. O interpretare contrară a textului de lege se abate de la esenţa revocării şi a cauzei acesteia. Mandatarul are suficiente mijloace juridice pentru a contesta eventuale formulări juridice, dar acest lucru nu modifică norma din Legea nr. 31/1990.

Faptul că există o justă cauză, că a fost adusă la cunoştinţa mandatarului, că aceasta este serioasă şi veridică, reprezintă condiţii legale îndeplinite. Or, instanţa de apel a nesocotit scopul art. 1532 din Legea nr. 31/1990, printr-o interpretare eronată şi discreţionară a acestei norme de drept material, mandantul putând dovedi în cursul unui proces legalitatea şi temeinicia unei juste revocări prin motive, probe şi susţineri suplimentare, aspecte care ţin de aplicarea textului de lege.

Apreciază recurenta-reclamantă că este total greşită abordarea instanţei de apel în sensul că prezentarea unor motive care să susţină decizia de revocare reprezintă o completare prin intermediul actelor de procedură. În primul rând, cauza acestor motive este anterioară procesului, respectiv contemporană cu motivele expuse în cererea de revocare şi reprezintă cauza comună a revocării. În al doilea rând, nu este vorba despre o completare, ci de o dezvoltare a motivelor expuse deja în decizie.

A accepta raţionamentul instanţei de apel înseamnă că o eventuală contestare a justei cauze a revocării se va rezuma la apărările şi susţinerile mandatarului, fără ca mandantul să poată sublinia şi preciza justa cauză.

Prin urmare, considerentele instanţei de apel referitoare la forma pe care trebuie să o îmbrace decizia de revocare sunt eronate, contrare literei si spiritului legii. Textul de lege nu cere o enumerare exhaustivă a motivelor, modalitatea realizată de reclamantă fiind aptă să susţină caracterul întemeiat al revocării. Astfel, instanţa de apel, deşi acceptă acţiunile şi inacţiunile culpabile, omite să le încadreze corect în cadrul conceptului de justă cauză.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022, s-au admis în principiu recursul principal declarat de pârâtă şi recursul incident declarat de reclamantă, şi s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

În şedinţa de judecată părţile au depus declaraţii de renunţare la drepturile deduse judecăţii în prezentul dosar, respectiv recurenta-reclamantă declaraţia autentificată sub nr. x din 21.12.2021 de către C. şi asociaţii iar recurenta-pârâtă declaraţia autentificată sub nr. x din 20.01.2022 de către D. şi E..

Examinând cererile de renunţare la drepturile deduse judecăţii, formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recurenta-pârâtă B., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Procesul civil porneşte la iniţiativa reclamantului care fixează prin actul de sesizare obiectul şi limitele procesului, iar asupra acestuia, în condiţiile legii, are un drept de dispoziţie, drept reglementat prin art. 9 C. proc. civ., manifestat inclusiv prin posibilitatea reclamantului ca, în temeiul art. 408 şi art. 409 din acelaşi cod, să renunţe la dreptul dedus judecăţii cauzei oricând, inclusiv în recurs, în tot sau în parte, verbal în şedinţa de judecată ori în scris, printr-o declaraţie de renunţare la drept consemnată într-un înscris autentic.

Renunţarea la dreptul dedus judecăţii este un element component al principiului disponibilităţii în procesul civil şi constă în prerogativa reclamantului de a pune capăt litigiului prin renunţarea la dreptul său subiectiv.

De principiu, renunţarea la dreptul pretins reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la însuşi dreptul pretins, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.

Potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. civ. "reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "în caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând şi asupra cheltuielilor de judecată".

Reclamantul poate renunţa la dreptul dedus judecăţii, fără acordul pârâtului şi în faţa instanţei de recurs întrucât, indiferent de momentul la care intervine renunţarea la drept, partea adversă nu va mai putea fi chemată în judecată pentru valorificarea aceluiaşi drept.

În sprijinul acestei concluzii vin şi prevederile art. 494 C. proc. civ. potrivit cărora "dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune".

Referitor la modalitatea în care se poate realiza renunţarea la drept, art. 408 alin. (3) C. proc. civ. prevede că renunţarea la drept se poate face în şedinţă publică sau prin înscris autentic.

De asemenea, art. 409 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care renunţarea la drept este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunţate în cauză, dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că prin declaraţia autentificată sub nr. x din 21.12.2021 de către C. şi asociaţii, recurenta-reclamantă A. S.A. a precizat că renunţă, în mod irevocabil şi necondiţionat, la toate drepturile pretinse împotriva recurentei-pârâte în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin declaraţia autentificată sub nr. x din 20.01.2022 de către D. şi E., şi recurenta-pârâtă B. a precizat că renunţă la toate drepturile deduse judecăţii în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, fiind, astfel, de acord ca instanţa să ia act de voinţa lor şi să pronunţe o hotărâre, conform art. 408-409 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că este îndeplinită şi cerinţa de formă impusă de dispoziţiile art. 408 alin. (3) C. proc. civ., întrucât declaraţiile de renunţare la dreptul dedus judecăţii au fost autentificate.

În cauză se constată că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la însuşi dreptul dedus judecăţii, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al recurenţilor, care nu este supus cenzurii Înaltei Curţi, iar ambele părţi s-au prezentat la ultimul termen de judecată din calea extraordinară de atac şi au solicitat, faţă de prevederile art. 409 alin. (2) raportat la art. 408 alin. (2) C. proc. civ., anularea hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, cu consecinţa respingerii cererii principale, a celei conexe şi a cererii reconvenţionale.

Având în vedere dispoziţiile legale arătate şi aspectele asupra cărora sunt limitate dezbaterile în ipoteza intervenirii manifestării voinţei procesuale a renunţării la dreptul dedus judecăţii, când instanţa nu mai poate face acte de cercetare judecătorească asupra altor chestiuni legate de drepturile deduse judecăţii, Înalta Curte, respectând, astfel, principiul disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, şi dând eficienţă acestuia, în contextul celor expuse, va lua act de dispoziţiile părţilor de renunţare la toate drepturile solicitate în prezentul dosar în temeiul art. 408 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 408 alin. (2), (40)9 alin. (2) şi 494 din acelaşi cod, Înalta Curte urmează să admită recursul principal declarat de pârâta B. şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., să anuleze decizia civilă nr. 962 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa civilă nr. 3647/2018 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi să respingă în fond toate cererile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâta B. şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., anulează decizia civilă nr. 962 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa civilă nr. 3647/2018 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi respinge în fond cererile formulate.

Cu recurs în termen de 30 de zile.

Recursul se va depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.