Mortgage interest clause: Contradictory reasoning on judicial supplementation of abusive contract terms versus autonomy of will

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28.10.2014, pe rolul Tribunalului Specializat Argeş, sub nr. x/2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Piteşti, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- constatarea marjei fixe a băncii, în procent de 2,755%, din dobânda aplicată, respectiv în procent de 5,5%, la contractul de credit ipotecar nr. x, de la data semnării şi până la finalizarea acestuia;

- constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de credit ipotecar nr. x, urmare a notificării înregistrate la pârâtă sub nr. x/26.08.2010, fiind semnat actul în aceeaşi zi cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1) lit. a), art. 37 lit. b), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 75, art. 80 alin. (1) şi (2) art. 95 alin. (4) din O.U.G. nr. 50/2010;

- obligarea pârâtelor să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contractului de credit ipotecar, după formula "marja fixă a băncii la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă - LIBOR la trei luni";

- completarea contractului de credit ipotecar în sensul de a fi inclusă marja fixă a băncii menţionată la pct. 1, aferentă sumei acordate în baza contractului;

- restituirea sumelor achitate în CHF, în echivalent în RON, reprezentând dobânda nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda care trebuia plătită în raport de prevederile contractului, a legislaţiei în vigoare şi obligarea la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractului;

- restituirea comisionului de acordare credit ipotecar;

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 190/1999, O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 289/2004, O.U.G. nr. 50/2010, precum şi art. 1513 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 74 din 03.02.2015, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Argeş, care la rândul său prin sentinţa civilă nr. 404 din 16.12.2015 a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Specializat Argeş. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, fiind înaintat dosarul Curţii de Apel Piteşti, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin decizia civilă nr. 6 din 19.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş sub nr. x/2014*.

Prin încheierea din data de 15.04.2016, instanţa a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.- Sucursala Piteşti, ca fiind excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestei pârâte şi a admis această excepţie.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere, instanţa a respins excepţia lipsei de obiect, excepţia de netimbrare şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâta B. S.A..

Prin cererea depusă la dosar la data de 1 iunie 2016, reclamantul a solicitat completarea cererii de chemare în judecată, solicitând şi stabilirea/îngheţarea cursului de schimb CHF/Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, dar şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016, instanţa de judecată, având în vedere că pârâta nu a fost de acord cu completarea cererii de chemare în judecată, a apreciat că această cerere este formulată peste termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., rămânând învestită cu cererea introductivă.

De asemenea, prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2018, s-a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a mai modifica cererea de chemare în judecată prin notele scrise depuse şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate a fi restituite.

Prin sentinţa nr. 744 din 24.10.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii prin care s-a solicitat constatarea marjei fixe a băncii de 2,755% din dobânda aplicată la contractul de credit ipotecar nr. x, respectiv din procentul de 5,5%, de la data semnării contractului şi până la finalizarea acestuia şi a fost respinsă cererea ca inadmisibilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi s-a constatat ca fiind abuzivă şi nulă absolut clauza prevăzută prin art. 6.2. din contractul de credit ipotecar, doar în ceea ce priveşte prevederea prin care se arată că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii". A fost respinsă cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii celorlalte prevederi din cadrul art. 6.2, art. 6.3 din contract, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost admisă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de reclamant în CHF, în echivalent RON, reprezentând dobânda nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda contractuală care trebuia plătită, fiind obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantului suma de 12706,74 CHF, în echivalent RON.

Au fost respinse cererile reclamantului privind completarea contractului de credit ipotecar, în sensul de a fi inclusă în formula de calcul a dobânzii contractuale marja fixă a băncii, privind stabilirea de către instanţă a marjei fixe a băncii care intră în formula de calcul a dobânzii contractuale şi cea privind obligarea pârâtei să recalculeze dobânda după formula marja fixă a băncii la care să se adauge valoarea indicelui de referinţă, ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea reclamantului, privind constatarea nulităţii absolute a actului adiţional întocmit la data de 26.08.2010 şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a actului adiţional întocmit la data de 26.08.2010, doar în ceea ce priveşte procentul de 6,49 % al ratei dobânzii curente.

Totodată, a fost admisă cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să restituie reclamantului comisionul de acordare şi a fost obligată pârâta să restituie către reclamant suma de 1000 CHF.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Sucursala Piteşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

2. A. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 18 septembrie 2018 a declarat apel reclamantul A., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii capătului de cerere nr. x şi precizarea sau actualizarea convenţiei prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit ipotecar, care să cuprindă definirea elementelor componente ale dobânzii şi a cuantumului acestora, precum şi modalitatea de modificare a dobânzii, exclusiv în funcţie de indicele de referinţa Libor la 3 luni, cu menţiunea că marja băncii este fixă.

Totodată, reclamantul a solicitat schimbarea încheierii apelate, în sensul admiterii cererii cu privire la plata dobânzii legale, având în vedere culpa procesuală a pârâtei.

B. De asemenea, pârâta B. S.A. a formulat apel împotriva încheierii din 15.04.2016, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea de restituire a comisionului de acordare, precum şi împotriva considerentelor şi dispozitivului sentinţei civile nr. 744 din 24.10.2018, pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş, în dosarul nr. x/2014, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea parţială a încheierii şi a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.

C. Prin decizia nr. 186/A-C din 8 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul pârâtei împotriva încheierii din 15.04.2016 şi a sentinţei atacate precum şi apelul reclamantului împotriva încheierii din 18.09.2018.

Totodată, a fost admis apelul reclamantului împotriva sentinţei apelate şi a fost schimbată sentinţa, în sensul că actul adiţional a fost constatat a fi nul absolut şi în ceea ce priveşte menţiunea că marja băncii la data încheierii acestuia ar fi 6,27%, menţiune cuprinsă în art. 3.1 din actul adiţional.

A fost menţinută în rest sentinţa.

3. Împotriva acestei deciziei pârâta B. S.A a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea parţială a hotărârii recurate în ceea ce priveşte apelul propriu, precum şi apelul reclamantului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte respingerea capetelor de cerere 1, 3-4 referitor la introducerea retroactivă în contract a formulei marjă + indice, dar, pe de altă parte, a dispus introducerea în contract a acestei formule, ca urmare a modificării actului adiţional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi restituirea sumei de 12.706,74 CHF, calculată în raport cu această formulă, de la data introducerii acţiunii.

A mai arătat recurenta că în mod greşit s-a reţinut că expertiza a fost efectuată în raport cu dobânda de referinţă, întrucât expertul a fost învestit cu calculul dobânzii conform formulei 2,755% marja + indice, formulă inexistentă în contract, acest motiv fiind străin de natura cauzei.

În consecinţă, din moment ce instanţa a considerat inadmisibil capătul I de cerere, este evident că aceasta nu putea lua în considerare sumele reţinute în raportul de expertiză şi să dispună restituirea acestora.

Recurenta a arătat că la data semnării contractului nu a existat noţiunea de marjă fixă a băncii, reglementată contractual sau legal, aceasta fiind reglementată pentru prima dată în legislaţia din Romania în anul 2010, prin art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. Astfel, dacă s-a "dedus" cât ar fi fost marja în 2008, după algoritmul din 2010, este vădită aplicarea retroactivă a legii civile. În consecinţă, recurenta a susţinut că instanţa de apel a modificat unilateral contractul, s-a substituit voinţei recurentei şi a obligat-o la restituirea unei sume calculată în funcţie de formula 2.755% marja + indice LIBOR 3 M, deşi a constatat că această formulă nu se află în contract.

O altă critică invocată de recurentă vizează considerentele instanţei de apel prin care s-a constatat că modificarea acţiunii, prin note scrise, este legală, potrivit art. 204 şi urm. C. proc. civ., deşi în mod expres prima instanţă a reţinut că recurenta a depus note scrise prin care s-a opus modificării acţiunii şi a respins cererea de modificare a acţiunii. Cu privire la completarea acţiunii de către reclamant privind caracterul abuziv al clauzelor invocate, la 4 ani după depunerea acesteia, recurenta a susţinut că instanţa nu avea dreptul să adauge pe cale de interpretare şi alte capete de cerere.

Printr-o altă critică s-a susţinut că au fost aplicate eronat prevederile art. 204 alin. (3) coroborate cu art. 22 C. proc. civ., instanţa acordând ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că intimatul nu a învestit instanţa cu vreo solicitare de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2 - 6.3 respectiv 7.1 lit. b).

În dezvoltarea acestei critici recurenta a arătat că, prin Notele scrise, reclamantul a completat acţiunea solicitând şi constatarea caracterului abuziv al unor clauze, însă, întrucât modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc cu depăşirea termenului legal, aceasta nu poate fi luată în considerare având în vedere opoziţia recurentei.

Cu toate acestea, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a menţinut legalitatea constatării caracterul abuziv al art. 6.2-6.3 şi art. 7.1 lit. b), în condiţiile în care reclamantul nu a solicitat acest lucru în termenul legal, fiind decăzut din dreptul de a modifica acţiunea.

A mai arătat recurenta că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că au fost aplicate corect dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind considerate întemeiate argumentele primei instanţe privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la cererea de restituire a comisionului de acordare, întrucât instanţa de fond a fost învestită doar cu restituirea comisionului de acordare, fără a se solicita şi constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b), care prevedea obligativitatea achitării acestui comision.

Prin urmare, în raport cu această cerere nu se pot invoca prevederile Legii nr. 193/2000 referitoare la nulitatea absolută, din moment ce instanţa nu a fost învestită cu constatarea caracterului abuziv al art. 7.1 lit. b) din contract, în cauză fiind aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu dispoziţiile înscrise în art. 1 din acelaşi act normativ.

În aprecierea recurentei instanţa de apel a aplicat eronat şi în mod contradictoriu şi prevederile art. 37 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât până la intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, nu exista vreo dispoziţie legală care să cuprindă obligaţia introducerii în contractele de împrumut a unei "marje fixe", astfel că instanţa a aplicat eronat aceste prevederi legale, deşi a reţinut că această formulă nu există în contract. În consecinţă, în mod nelegal a fost admis apel reclamantului, s-a dispus introducerea retroactivă a acestei formule şi s-a menţinut obligaţia recurentei la restituirea sumei calculate conform formulei 2.755% marjă + indice LIBOR 3 M.

O altă critică formulată de recurentă vizează aplicarea greşită a art. 6-7 din Legea nr. 193/2000, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 din această lege, efectul constatării caracterului abuziv îl reprezintă eliminarea clauzelor din contract şi nu introducerea retroactivă în contract a unei noi formule de calcul a dobânzii de tipul 2,755 marjă + indice, cu consecinţa restituirii sumei de 12.706 CHF, calculată în funcţie de această formulă. A învederat recurenta că instanţa a eliminat în mod similar şi prevederile art. 3.1 din actul adiţional de conformare a contractului cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 referitoare la nivelul dobânzii şi la marjă, şi în mod nelegal a înlocuit aceste clauze cu un alt mod de calcul la marjei fixe.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a menţinut greşit considerentele şi soluţia primei instanţe privind caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 lit. b) şi la art. 6.2.

În dezvoltarea acestei critici recurenta a precizat circumstanţele în care a fost încheiat contractul, arătând că, urmare a manifestării de voinţă a reclamantului, în cadrul contractului încheiat de părţi s-au introdus date referitoare la dobândă în care se arăta că aceasta este variabilă în funcţie de valoarea de referinţă pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului.

Clientul a fost informat asupra condiţiilor şi caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de recurentă şi a semnat contractul de credit, care prevedea că dobânda este variabilă şi se stabileşte în formă procentuală, precum şi dreptul clientului de a fi informat cu privire la modificarea contractuală. Aşadar, în contract au fost introduse date referitoare la dobândă, cu precizarea ca aceasta este variabilă în funcţie de criteriile prevăzute în contractul de credit.

Prin circumstanţierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, aceste clauze nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

În consecinţă, având în vedere prevederile legale imperative, cu aplicabilitate ope legis, respectiv O.U.G. nr. 174/2008 si O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a concluzionat că instanţa trebuia să constatate că sintagma "în funcţie de politica băncii" nu mai există în contract, astfel încât nu putea avea nici caracter abuziv.

A mai susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, cu modificările ulterioare, clauzele contractului au fost aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei începând cu data de 21.09.2010, inclusiv prin indicarea în contractul de credit a formulei de calcul prevăzute în art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

A subliniat recurenta că intimatul nu a notificat banca în termenul legal prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010, nemanifestându-şi intenţia în sensul că nu ar fi fost de acord cu modificările impuse prin actul adiţional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, astfel că acesta produce efecte prin acceptare tacită.

A mai susţinut că, la momentul semnării contractului de credit legislaţia în vigoare nu interzicea variabilitatea dobânzii, astfel încât simpla stipulare în contract a unei prevederi referitoare la o dobândă variabilă nu este de natură a crea un dezechilibru contractual şi de a dovedi reaua-credinţă a băncii, în condiţiile în care au fost acceptate de către client. Prin clauzele referitoare la modificarea dobânzii, banca şi-a rezervat dreptul de a modifica dobânda, în temeiul unui indice prevăzut în contract cu notificarea clientului. În aceste condiţii, exigenţele bunei-credinţe erau respectate, iar clauzele nu sunt abuzive.

Referitor la art. 7.1 lit. b) din contract, privind comisionul de acordare, recurenta a arătat că această clauză este clară şi nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea sa, prin urmare, instanţa de apel nu trebuia să analizeze caracterul abuziv, o astfel de clauză fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la contraprestaţiile care au justificat acest comision, recurenta a susţinut că acest comision reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentaţiei de credit. Mai mult, anterior încheierii contractului, intimatul a luat la cunoştinţă de condiţiile creditării, inclusiv de existenţa acestui comision, pe care l-a acceptat întocmai, având posibilitatea de a solicita negocierea cuantumului acestuia, dacă nu era de acord cu cuantumul său.

Cu privire la actul adiţional de conformare a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile acestui act normativ dar şi ale Legii nr. 193/2000, constatând în mod nelegal nulitatea parţială a actului adiţional.

Referitor la caracterul negociat al clauzei prevăzute la art. 3.1. din Actul Adiţional, privind dobânda, a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere că încheierea actului adiţional este reglementată prin O.U.G. nr. 50/2010, instanţa reiterând argumente identice cu cele privind negocierea contractului de credit. Or, clauzele actului adiţional sunt clare şi nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea acestora, fiind arătată atât dobânda, cât şi elementele componente, respectiv indicele de referinţă şi marja băncii, iar la art. 3.2-3.4 este indicată modalitatea de modificare.

Mai mult, clauza se referă la preţul creditului şi este clar exprimată, astfel că aceasta este exclusă de la controlul caracterului abuziv.

Recurenta a învederat că actul adiţional a intrat în vigoare prin acceptare tacită, deoarece reclamantul, deşi a studiat actul, nu a formulat vreo solicitare de renunţare dispoziţiile acestuia de conformare a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în termenul legal, astfel că actul adiţional produce efecte conform prevederilor art. II din Legea nr. 288/2010.

Recurenta a criticat şi soluţia privind restituirea sumelor de 12.706 CHF şi 1000 CHF.

Prin întâmpinarea formulată la 13 august 2021, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport cu interpretările date de Curtea Constituţională a României prin Deciziile nr. 369/30.05.2017 şi nr. 874/18.12.2018. De asemenea, intimatul a susţinut că motivul de casare privind încălcarea prevederilor art. 204 din C. proc. civ. nu poate fi analizat întrucât a fost invocat direct în recurs.

Totodată, intimatul-reclamant a invocat şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au respins respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimat, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, în limitele controlului de legalitate, reţine următoarele considerente:

a. Criticile recurentei privind încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 204 alin. (3) şi 22 C. proc. civ., se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sunt nefondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 204 alin. (3) coroborate cu art. 22 C. proc. civ., întrucât a reţinut că prima instanţă a constatat în mod corect că intimatul-reclamant a învestit instanţa cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2 - 6.3 respectiv 7.1 lit. b) din contract. Prin note scrise reclamantul a completat acţiunea, solicitând şi constatarea caracterului abuziv şi în consecinţă nulitatea clauzelor din contractul de credit, însă această modificare nu poate fi luată în considerare potrivit art. 204 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere opoziţia recurentei.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că principiul disponibilităţii procesului civil, reglementat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., statuează că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" iar art. 22 alin. (6) din acelaşi cod prevede că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Normele de procedură privind modificarea cererii de chemare în judecată sunt prevăzute la art. 204 C. proc. civ., care la alin. (3) stabileşte că "modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor".

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prima instanţă a fost învestită şi cu cererea privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare prevăzut la art. 7.1 lit. b) din contractul de credit, chiar dacă nu a fost formulat expressis verbis în petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul criticând în mod neechivoc conţinutul clauzei în dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept din cererea de chemare în judecată, fiind evidentă invocarea caracterului abuziv al acestei clauze. Situaţia este aceeaşi şi cu privire la caracterul variabil al dobânzii prevăzut la art. 6.2 - 6.3 din contractul de credit, reclamantul contestând modalitatea de determinare a ratei dobânzii.

În ceea ce priveşte modificarea acţiunii introductive prin notele scrise depuse de reclamant, asupra cărora instanţa de fond s-a pronunţat prin încheierea din data de 18.09.2018, se constată că instanţa de prim control judiciar a verificat legalitatea acestei încheieri, stabilind că singurul petit formulat tardiv este cel privind solicitarea de plată a dobânzii legale pentru sumele ce urmau a fi restituite, restul cererilor fiind apreciate ca precizări sau reiterări ale petitelor din cererea de chemare în judecată.

Recurenta nu a formulat apel împotriva acestei încheieri, astfel că cele reţinute de prima instanţă au intrat în puterea lucrului judecat.

Faţă de cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut în decizia recurată că instanţa a fost învestită cu petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6.2, 6.3, respectiv 7.1 lit. b) din contractul de credit, nefiind încălcate normele de procedură privind modificarea cererii de chemare în judecată, prevăzute de art. 204 alin. (3) C. proc. civ. şi nici limitele învestirii prevăzute la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia recurată nu a fost dată cu încălcarea normelor de procedură evocate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmând a fi respins ca nefondat.

b. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurentă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse mai jos.

Prioritar, se constată că în dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a invocat existenţa în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, făcând însă trimitere şi la modul în care au fost administrate şi valorificate probele în cauză, criticând obiectivele expertizei contabile şi calculul efectuat de expert privitor la dobândă, după formula 2,755% marja + indice, formulă care nu se regăseşte în contract. Aceste critici însă vizează probele administrate la prima instanţă şi nu argumentele reţinute de instanţa de apel în soluţia pronunţată. Se constată, de fapt, că recurenta este nemulţumită de însuşirea opiniei expertului de către instanţa de fond şi de către instanţa de apel cu privire la formula de calcul a dobânzii şi includerea acesteia în actul adiţional, critici care se referă la netemeinicia deciziei recurate şi nu la nelegalitatea acesteia.

Însă, recurenta a dezvoltat şi critici de nelegalitate privitoare la considerentele contradictorii reţinute în decizia recurată, prin care instanţa, pe de o parte a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte respingerea ca nefondate a capetelor de cerere 1, 3-4 referitoare la introducerea retroactivă în contract a formulei marjă fixă + indice LIBOR, iar, pe de altă parte, a aplicat această formulă de calcul a ratei dobânzii şi în contractul de împrumut dar şi în actul adiţional.

Aceste critici sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat, clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Verificând decizia recurată se constată că instanţa de apel a reţinut că în mod just tribunalul a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere privind constatarea marjei fixe a băncii de la data semnării contractului până la finalizare, constatând că tribunalul a dat efect principiului autonomiei de voinţă a părţilor, respingând justificat cererea reclamantului de stabilire a marjei fixe a băncii ca fiind 2,745%, respectiv de stabilire a formulei de calcul a dobânzii ca fiind 2,745% marja + indice Libor 3M. A arătat instanţa de apel că jurisprudenţa comunitară se opune ca instanţa naţională, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, să completeze contractul prin modificarea conţinutului respectivei clauze. Concret, instanţa de apel a arătat că, raportat la jurisprudenţa CJUE, C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., rezultă că art. 6 din Directiva 93/13 se opune unei reglementări din statul membru care permite instanţei naţionale atunci când constată nulitatea unei clauze abuziv cuprinse într-un contract încheiat cu un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul respectivei clauze.

De asemenea, consecinţa eliminării clauzei considerate abuzive trebuie apreciată şi din perspectiva posibilităţii derulării în continuare a contractului, context în care instanţa nu poate stabili alte clauze, singura modificare posibilă fiind determinată de eliminarea clauzei abuzive (paragraful 65 din C-618/10), instanţele naţionale având numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul.

Din aceste considerente, instanţa de apel a concluzionat că solicitarea reclamantului de a se constata o anumită formulă de calcul a dobânzii nu poate fi dispusă ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

Şi totuşi, în pofida acestor considerente, instanţa de apel, analizând modul de aplicare a clauzei cuprinse în art. 6.1 din contractul de credit, a verificat modalitatea de calcul a dobânzii pe parcursul executării contractului şi a constatat că dobânda, respectiv marja băncii a fost mărită după semnarea contractului fără a exista un acord în acest sens, ajungându-se la un procent de 6,49 %, respectiv 6,27 % în actul adiţional. A constatat instanţa de apel că, la data încheierii contractului de împrumut valoarea dobânzii de referinţă Libor 3M era de 2,765%, iar la data încheierii actului adiţional era de 0,165 % mai mică, astfel că se impunea şi anularea clauzei din actul adiţional privind marja băncii în cuantum de 6,27 %, dând eficienţă astfel formulei de calcul a dobânzii din contractul de credit, formulă reţinută de expert.

Aşadar, se constată că, deşi instanţa de apel a reţinut că nu se poate insera în contract o anumită formulă de calcul a ratei dobânzii ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevalând principiile autonomiei de voinţă şi libertăţii contractuale, în final a dat eficienţă formulei de calcul a dobânzii aşa cum a fost aceasta menţionată în raportul de expertiză, aplicând în concret clauza modificată pe parcursul executării contractului.

Prin urmare, se constată contradicţia considerentelor reţinute în admiterea apelului reclamantului împotriva sentinţei, întrucât instanţa de prim control judiciar iniţial reţine pe de o parte că instanţa naţională nu poate interveni în modificarea clauzei privind modalitatea de calcul a dobânzi, pentru ca ulterior, să analizeze modalitatea de calcul a acesteia pe parcursul executării contractului şi să stabilească marja fixă inclusă în dobânda de 5,5 %, constatând că indicele Libor nu se poate adăuga la procentul de 5,5 %, ci la procentul de 2,765% al băncii.

Continuând acest raţionament, instanţa de apel a constatat că sunt abuzive şi clauzele din actul adiţional referitoare la dobândă, întrucât în formula de calcul a dobânzii trebuia introdusă o altă marjă fixă a băncii, prin raportare la cea din contractul de împrumut.

Astfel, decizia recurată este casabilă pentru contradicţia dintre considerentele reţinute, întrucât în motivare instanţa de apel a reţinut imposibilitatea de a modifica clauzele contractuale, pentru ca ulterior să intervină în modalitatea de calcul a ratei dobânzii şi să analizeze marja fixă a băncii prin raportare la procentul de la data încheierii contractului, aplicând clauzele contractuale modificate din contractul de credit şi implicit din actul adiţional, potrivit acestei marje fixe.

În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind posibilitatea instanţei de a modifica clauzele contractuale referitoare la dobânda, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului, casarea în partea a deciziei instanţei de apel sub aceste aspecte şi trimiterea cauzei în rejudecare.

c. Recurenta a mai invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltând mai multe critici în acest sens.

Astfel, prima critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010 de către instanţa de apel, arătând că obligaţia de a se insera în contract formula de calcul a dobânzii, prin precizarea marjei fixe, nu se aplică contractelor în derulare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, aşa cum este contractul din prezenta cauză.

Apoi, recurenta a mai invocat şi aplicarea eronată a prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 969 C. civ. susţinând că prin admiterea apelului reclamantului şi stabilirea unei formule de calcul a dobânzii, instanţa a modificat unilateral preţul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, stabilind ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR, la care se adaugă marja fixă iniţială. Or, Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Faţă de criticile menţionate mai sus, Înalta Curtea, ţinând seama de soluţia ce urmează a fi dispusă, respectiv admiterea recursului ca urmare a reţinerii motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca o consecinţă a reţinerii motivelor contradictorii din considerentele deciziei de apel în ceea ce priveşte clauzele privitoare la cuantumul dobânzii, formula de calcul a acesteia, modificarea dobânzii pe parcursul executării contractului şi cuantumul dobânzii inserate în actul adiţional, constată că nu se mai impune analiza criticilor privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010 precum şi a art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 şi art. 969 C. civ.

Pe de o parte, existenţa unei motivări ce contravine art. 425 C. proc. civ. atrage sancţiunea nulităţii deciziei recurate, în limitele menţionate mai sus, iar pe de altă parte, existenţa unor motive contradictorii împiedică efectuarea unui control de legalitate de către instanţa de control judiciar, neputându-se verifica raţionamentul instanţei de apel în aceste condiţii.

Din aceleaşi considerente nu se mai impune nici analiza criticilor referitoare la restituirea sumelor reţinute cu titlu de dobândă - aplicarea greşită a art. 3 din Decretul nr. 167/1958, restituirea dobânzii fiind dispusă de instanţa de apel ca efect al constatării aplicării greşite a clauzelor referitoare la dobândă.

Recurenta a mai invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripţia dreptului material la acţiunea în restituirea sumelor reprezentând comisionul de acordare.

Potrivit recurentei, reclamanta a solicitat doar restituirea comisionului de acordare fără însă a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b) din contract, astfel că nu se pot invoca prevederile Legii nr. 193/2000 privind constatarea nulităţii absolute a clauzei.

Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentei, privind limitele învestirii instanţei, inclusiv cu privire la aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 privind constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b) din contract, au fost analizate la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se mai impune reluarea lor. S-a reţinut mai sus că instanţa de apel în mod just a apreciat că tribunalul a fost investit cu petitul privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de acordare, chiar dacă nu a fost formulat în mod expres, întrucât rezultă din motivarea cererii.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripţia dreptului material la acţiunea în restituirea sumelor reprezentând comisionul de acordare, instanţa supremă constată că acestea sunt nefondate.

Sancţiunea constatării caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare fiind nulitatea absolută, aceasta poate fi invocată oricând iar cursul prescripţiei cererii de restituire a comisionului de acordare începe de la data constatării nulităţii absolute a clauzei abuzive.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că cererea de restituire a contravalorii comisionului de acordare nu este prescrisă potrivit dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

d. Tot subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a formulat şi critici privind aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele prevăzute la art. 6.2 privind dobânda, doar în ceea ce priveşte faptul că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" şi art. 7.1 lit. b) din contractul de credit.

A ceste critici sunt nefondate.

În cauză s-a constatat ca fiind abuzivă şi nulă absolut clauza prevăzută la art. 6.2 din contractul de credit doar în ceea ce priveşte faptul că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii".

Înalta Curte constată că în mod judicios au reţinut instanţele devolutive caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.2 privind dobânda doar în ceea ce priveşte faptul că "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii" întrucât aceasta nu este exprimată în mod clar şi inteligibil potrivit exigenţelor Directivei 13/93, aşa cum au fost relevate prin jurisprudenţa CJUE.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/200 şi pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă că analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibilă, în măsura în care acestea nu întrunesc cerinţa să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel în mod corect a reţinut ca fiind aplicabile hotărârile CJUE din cauzele Bogdan Matei şi C. împotriva D. S.A. - C143/13 precum şi E. împotriva Băncii Româneşti S.A. - C186/16, potrivit cărora deşi dobânda reprezintă un element esenţial al contractului de credit, instanţa poate să verifice caracterul abuziv al clauzei care o prevede, dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil pentru consumator, înţelegând prin aceasta atât o exprimare clară din punct de vedere gramatical, cât şi din perspectiva posibilităţii consumatorului de a anticipa efectele viitoare ale clauzei.

Mai mult, în hotărârea CJUE Bogdan Matei - C143/13, la pct. 58-60, s-a reţinut că nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii.

Clauza contractuală prevăzută la art. 6.2 din convenţia de credit care permite creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii curente în conformitate cu politica băncii, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel în mod corect a reţinut că această clauză nu respectă condiţia de transparenţă, respectiv de redactare clară şi inteligibilă, în ceea ce priveşte posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica dobânda, întrucât, examinând cuprinsul clauzei contractuale, rezultă că se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate în concret motivul care generează şi condiţiile în care vor opera modificările, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la latitudinea băncii, ele nefiind cunoscute reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, deşi pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că redactarea clauzei privind modificarea dobânzii în conformitate cu politica băncii, nu permite consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse în ceea ce îl priveşte, contractul de credit neoferind niciun indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În consecinţă, prin clauza constatată ca fiind abuzivă, referitoare la posibilitatea pârâtei de a modifica dobânda în conformitate cu politica băncii, a fost afectată situaţia juridică a reclamantului, întrucât au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (6) şi pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Aşadar, criticile privitoare la nelegalitatea aplicării normelor de drept material referitoare la aceste clauze contractuale sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare.

e. În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate privitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de acordare prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. b) din contract, în procent de 2% din suma împrumutată, cu consecinţa restituirii sumei de 1000 CHF, Înalta Curtea constată caracterul nefondat al acestora.

Contrar celor susţinute de recurentă, clauza privind comisionul de acordare nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât comisionul de acordare nu se asociază cu noţiunea de obiect principal al creditului, pentru a fi exclusă de la analiză. De asemenea, clauza nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Se constată că, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei art. 7 alin. (1) lit. b) din contract, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile vizate sunt abuzive, întrucât perceperea comisionului de acordare nu este justificată în mod clar şi neeechivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision în condiţiile în care a fost perceput şi un comision de analiză pentru aceleaşi servicii.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea pronunţată în cauza Matei împotriva D. S.A., C143/13, că "trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător" - pct. 54.

De asemenea la pct. 55-56 din hotărărea evocată, Curtea a considerat că "din termenii articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat" iar "clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor".

Totodată, sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "în orice caz, indiferent dacă clauzele în discuţie în litigiul principal intră sau nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, aceeaşi cerinţă de transparenţă precum cea vizată de această dispoziţie figurează şi la articolul 5 din această directivă, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate în mod clar şi inteligibil. După cum a statuat deja Curtea, cerinţa privind transparenţa, astfel cum figurează în prima dintre aceste dispoziţii, are aceeaşi întindere precum cea avută în vedere în cea de a doua dispoziţie" - pct. 36. În acest sens este şi Hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, punctele 67-69. De asemenea, la pct

În hotărârea preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat în Hotărârea din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele reunite C-224/19 şi C-259/19 (CY/Caixabank S.A., LG, PK/Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.) că, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

In acelaşi sens, în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) s-a reţinut că" În această privinţă, trebuie amintit că, referitor la o clauză a unui contract de împrumut care prevede un "comision de riscuri", Curtea a statuat în esenţă că acest contract nu putea fi considerat ca expunând în mod transparent motivele care justifică remuneraţia corespunzătoare acestui comision, din moment ce se contesta că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestaţie reală în scopul obţinerii respectivului comision (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2015, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 77)."

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că este nejustificat având în vedere caracterul neclar al contraprestaţiei băncii, fiind perceput fără legătură cu activităţi concret prestate. Mai mult, fiind contestată de către consumator contraprestaţia furnizată de bancă pentru perceperea acestui comision, era necesară expunerea în mod transparent a motivelor ce justifică această remuneraţie, în condiţiile în care a fost perceput şi un comision de analiză pentru aceleaşi servicii.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut caracterul abuziv al comisionului de acordare prevăzut la art. 7 alin. (1) lit. b) din contract potrivit art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că aceste critici vor fi respinse ca nefondate.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 186/A-C din 8 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş.

De asemenea, având în vedere soluţia de admitere a recursului pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii deciziei atacate pentru încălcarea dispoziţiilor privind motivarea hotărârii, în limitele menţionate mai sus, se impune şi rejudecarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş.

Înalta Curte va menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 186/A-C din 8 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează în parte şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelurilor formulate de reclamant şi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 744 din 24 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.